MATTIA TARANTINO s-a născut la Napoli în 2001. Administrează secțiunea de poezie pentru platforma artistică Nefele; face parte din corpul redacțional al grupului de arta contemporană Biblia asfaltului – poezie urbană și de autostradă; este codirector al Inverso – Ziar de poezie. Este prezent în mai multe reviste și antologii. Poemele sale au fost traduse în limbile rusă, greacă, engleză și siciliană. Tra l’angelo e la sillaba/ Între înger și silabă (Terra d’Ulivi, 2017) este colecția lui de debut. Fiori estinti/ Flori extincte va fi următorul volum de poezie ce va apărea în luna mai 2019.
Traducere din italiană: DANIELA MĂRCULEȚ
Din sare
Fiindcă am venit
din sarea neagră încleștată
în jurul stelelor, iar stelele
transpiră o lumină bolnavă;
fiindcă am fost
botezați cu fecalele
îngerilor, iar îngerii
nu ne-au dat nici un nume;
fiindcă am trădat
și am uzat fiecare vers, acum
ne smulgem oasele și rîdem.
Distih
Caut un distih care să-mi închidă
versurile sau să le supună riscului.
Aș vrea să privesc cerul
Aș vrea să privesc cerul, dar stelele
îmi despică sîngele și conturbă
versurile din gura morților:
în seara asta mama mea nu asistă
la împărțirea pîinii, nu încuviințează
nici rîsete, nici rugăciuni, întoarce cu susul în jos
toate numele și le suprapune;
în seara asta tatăl meu nu-și amintește
de câte ori a ghicit, de câte ori
cuvântul i-a retezat cuvântul.
în seara asta iau acul și-mi cos
ochii lîngă ochii mamei mele, iau
un cuțit mic și-mi golesc
oasele în oasele tatălui meu.
aș vrea să mă uit la cer, dar stelele
mi-au rămas printre dinți și mă dor.
Legea lumii
Am văzut cadavre împleticite
în fetișul florilor; am văzut
morți asudînd în gura
viermilor. Cu toate astea
cunosc legea lumii:
în fiecare zi soarele este nou iar noi suferim.
Camera
Cuvîntul se îmbolnăvește, vertebrele
mele se gîrbovesc în liniște.
Plouă doar cu apă murdară
iar camera asta e prea albă:
voi muri prins în sughițul ciocîrliilor.
***
Dal sale
Poiché venimmo
dal sale nero avvinghiato
alle stelle, e le stelle
sudano una luce malata;
poiché fummo
battezzati con le feci
degli angeli, e gli angeli
non ci davano nome;
poiché tradimmo
e usurammo ogni verso, ora
ci strappiamo le ossa e ridiamo.
Distico
Cerco un distico che chiuda
i miei versi o li sbaragli.
Vorrei guardare il cielo
Vorrei guardare il cielo, ma le stelle
mi aprono il sangue e disturbano
i versi in bocca ai morti:
stanotte mia madre non partecipa
al pane che si spezza, non consente
né risate né preghiere, capovolge
tutti i nomi e li scavalca;
stanotte mio padre non ricorda
quante volte ha indovinato, quante volte
la parola gli ha mozzato la parola.
Stanotte prendo l’ago e cucio
i miei occhi agli occhi di mia madre, prendo
un piccolo coltello e svuoto
le mie ossa nelle ossa di mio padre.
Vorrei guardare il cielo, ma le stelle
le ho tra i denti e fanno male.
La legge del mondo
Ho visto corpi aggrovigliati
alla mania dei fiori; ho visto
i morti sudare in bocca
ai vermi. Eppure
conosco la legge del mondo:
ogni giorno il sole è nuovo e noi soffriamo.
La stanza
Si ammala la parola, le mie
vertebre si curvano in silenzio.
Non piove che acqua sporca,
e questa stanza è troppo bianca:
morirò nel singhiozzo delle allodole.