ULISES CARRIÓN
Traducere și comentarii: YIGRU ZELTIL
CE ESTE O CARTE
O carte este o secvență de spații. Fiecare dintre aceste spații este perceput într-un moment diferit: o carte este și o secvență de momente.
O carte nu este o trusă de cuvinte, un sac de cuvinte sau un suport pentru cuvinte.
Un scriitor, contrar opiniei larg răspândite, nu scrie cărți. Un scriitor scrie texte. Faptul că un text este conținut într-o carte derivă numai din dimensiunile unui asemenea texte; sau, în cazul unei serii de texte scurte (poezii, de exemplu), din numărul lor.
Un text literar (de proză) conținut într-o carte ignoră faptul că această carte este o secvență spațio-temporală autonomă. O serie de texte mai mult sau mai puțin scurte (poezii sau alt gen), distribuite într-o carte după o anumită ordine proprie, manifestă natura secvențială a cărții. O manifestă, poate o folosește; dar nu profită de ea, nu o încorporează, nu o asimilează.
Limbajul scris este o secvență de semne ce se desfășoară în spațiu, a căror lectură are loc în timp. O carte este o secvență spațio-temporală.
Cartea a fost menită inițial să fie recipientul unui text (literar).
Însă cartea, văzută ca realitate autonomă, poate conține orice limbaj (scris), nu doar limbajul literar, sau chiar oricare alt sistem de semne.
Dintre limbaje, cel literar (proza și poezia) nu este cel care se potrivește cel mai mult naturii cărților.
O carte poate fi recipientul accidental al unui text a cărei structură să difere de cea a cărții: acestea sunt cărțile librarilor și ale bibliotecarilor.
O carte poate exista de asemenea ca o formă autonomă și auto-suficientă, incluzând poate și un text care să emfatizeze și să se integreze organic acelei forme: aici începe noua artă de a face cărți.
În vechea artă, scriitorul nu se crede responsabil de cartea efectivă. El scrie textul. De restul se ocupă servitorii, artizanii, muncitorii, ceilalți.
În noua artă, a scrie un text nu este decât prima verigă din lanțul care duce de la scriitor la cititor. În noua artă, scriitorul își asumă responsabilitatea pentru întregul proces.
În vechea artă, scriitorul scrie cărți.
În noua artă, scriitorul face cărți.
A face o carte înseamnă a actualiza secvența sa spațiu-timp ideală prin mijloacele creării unei secvențe paralele de semne, fie ea lingvistică sau de altă natură.
PROZA ȘI POEZIA
Într-o carte veche, toate paginile sale sunt egale.
Când și-a scris textul, scriitorul a urmat numai legile secvențiale ale limbajului, care nu sunt legile secvențiale ale cărților.
Cuvinte pot fi diferite de la o pagină la alta; însă fiecare pagină este, în sine, identică cu cele precedente și cele care urmează.
În noua artă, fiecare pagină este diferită; fiecare pagină este un element individualizat al unei structuri (cartea), acolo unde are o funcție particulară anume de îndeplinit.
În limbajul oral și scris, pronumele substituie substantivele pentru a evita repetițiile obositoare, superflue.
În carte, compusă din varii elemente, din semne cum ar fi cele ale limbajului, ce anume joacă rolul pronumelor, pentru a se evita repetițiile obositoare, superflue?
Aceasta este o problemă pentru noua artă; cea veche nici măcar nu-i suspectează existența.
O carte de 500 de pagini, ori de 100 de pagini sau chiar de 25, în măsura în care toate paginile sunt similare, este o carte plictisitoare dacă este să o luăm drept carte, indiferent de cât de incitant ar fi conținutul cuvintelor din textul imprimat pe acele pagini.
Un roman, fie el al unui autor de geniu sau al unui veleitar, este o carte în care nu se întâmplă nimic.
Încă există – și vor exista întotdeauna – oameni cărora să le placă a citi romane. Vor fi întotdeauna oameni cărora să le placă a juca șah, a bârfi, a dansa mambo sau a mânca căpșune cu frișcă.
În comparație cu romanele, unde nu se întâmplă nimic, în cărțile de poezie se întâmplă câte ceva uneori, deși foarte puține.
Un roman fără majuscule, cu fonturi diferite, cu formule chimice intercalate ici și colo etc. este tot un roman, adică o carte plictisitoare care pretinde a nu fi ceea ce este.
Un volum de poezii conține la fel de (sau chiar mai) multe cuvinte ca un roman, însă, în fond, se folosește de spațiul real, fizic, în care aceste cuvinte apar într-o manieră mai intențională, mai evidentă, mai profundă.
Acest lucru se datorează faptului că, pentru a transcrie pe hârtie limbajul poetic, este necesar a traduce tipografic convențiile specifice limbajului poetic.
Transcrierea prozei are nevoie de puține lucruri: punctuație, majuscule, diverse margini (ale paginii) etc.
Toate aceste convenții sunt descoperiri originale și extrem de frumoase, deși nu le mai remarcăm tocmai pentru că le folosim zilnic.
Transcrierea poeziei – un limbaj mai elaborat – se folosește de mai puține semne comune. Simpla nevoie de a crea semnele potrivite transcrierii limbajului poetic atrage atenția noastră asupra acestui lucru foarte simplu: a scrie o poezie pe hârtie este o acțiune diferită de a o scrie în mintea noastră.
Poeziile sunt cântece, repetă poeții. Însă ei nu le cântă. Ei le scriu.
Poezia trebuie rostită cu voce tare, repetă ei. Însă ei nu o rotesc cu voce tare. Ei o publică.
Adevărul este că poezia, așa cum se întâmplă în mod „firesc” la noi, este poezie scrisă și tipărită, nu cântată și rostită.
Și cu asta poezia nu a pierdut nimic.
Dimpotrivă, poezia a câștigat ceva: o realitate spațială de care duc lipsă poeziile cântate și rostite.
SPAȚIUL
Pentru multă vreme, poeții au exploatat intensiv și eficient posibilitățile spațiale ale poeziei. Însă numai așa-zisa poezie concretă sau – mai târziu – vizuală a declarat-o explicit.
Versuri care se termină la jumătatea paginii, versuri cu o margine mai largă sau mai strâmtă, versuri separate de altele printr-un spațiu mai mic sau mai mare – toate acestea sunt exploatări ale spațiului.
Ideea nu este că un text este poezie deoarece ar folosi spațiul în maniera cutare sau cutare, ideea este că a folosi spațiul este o caracteristică a poeziei scrise.
Spațiul este muzica poeziei necântate.
Introducerea spațiului în poezie – sau, mai degrabă, a poeziei în spațiu – este un eveniment de enormă importanță, având consecințe literalmente de neprevăzut.
Una dintre aceste consecințe este poezia concretă și/sau vizuală. Nașterea sa nu a fost o întâmplare extravagantă în istoria literaturii, ci dezvoltarea naturală și de neevitat a realității spațiale pe care limbajul a dobândit-o din momentul în care scrierea a fost inventată.
Poezia vechii arte utilizează într-adevăr spațiul, însă cu sfială.
Această poezie stabilește o comunicare intersubiectivă.
Comunicarea intersubiectivă are loc într-un spațiu abstract, ideal, impalpabil.
În noua artă (din care poezia concretă este doar un exemplu), comunicarea este încă intersubiectivă, dar se desfășoară într-un spațiu concret, real, fizic – pagina.
O carte este un volum în spațiu.
Este adevăratul temei al comunicării ce are loc prin cuvinte – este aici și acum.
Poezia concretă reprezintă o alternativă la poezie.
Cartea, văzută ca o secvență spațio-temporală autonomă, oferă o alternativă tuturor genurilor literare existente.
Spațiul există în afara subiectivității.
Dacă doi subiecți comunică în spațiu, atunci spațiul este un element al comunicării. Spațiul modifică această comunicare. Spațiul impune propriile sale legi asupra acestei comunicări.
Cuvântul tipărit este prins în materia cărții.
Ce este mai semnificativ: cartea sau textul pe care îl conține?
Care a fost mai întâi: oul sau găina?
Vechea artă presupune că cuvintele tipărite sunt imprimate într-un spațiu ideal.
Noua artă știe că o carte este un obiect al realității exterioare, supus unor condiții obiective de percepție, existență, schimb, consum, utilizare etc.
Manifestarea obiectivă a limbajului poate fi experimentată într-un moment și un spațiu izolate: pagina; sau într-o secvență de spații și momente: cartea.
Nu există și nici nu va mai exista literatură nouă.
Poate că vor fi noi modalități de comunicare ce vor include limbajul sau vor folosi limbajul ca o bază.
Ca mediu al comunicării, literatura va fi întotdeauna literatură veche.
LIMBAJUL
Limbajul transmite idei, adică imagini mintale.
Transmisiunea imaginilor mintale pleacă întotdeauna de la o intenție: vorbim pentru a transmite o imagine anume (și nu alta).
Limbajul cel de toate zilele și limbajul vechii arte au acest lucru în comun: ambele sunt intenționale, ambele vor să transmită anumite imagini mintale.
În arta veche, sensul cuvintelor poartă intențiile autorului.
Precum sensul (ultimul) al cuvintelor este nedefinit, așa și intenția autorului este insondabilă.
Fiecare intenție presupune un scop, o utilitate.
Limbajul vieții cotidiene este intențional, adică utilitar; funcția sa este de a transmite idei și sentimente, de a explica, de a declara, de a persuada, de a invoca, de a acuza etc.
Limbajul vechii arte este intențional, dar și utilitar. Cele două limbaje diferă una de cealaltă doar în forma lor exterioară.
Limbajul noii arte este radical diferit de cel al limbajului cotidian. Neglijează intențiile și utilitatea și se repliază asupra sa, se investighează, caută forme, serii de forme care să nască, să se cupleze cu, să se desfășoare în secvențe spațio-temporale.
Cuvintele dintr-o carte nouă nu sunt purtătoare de mesaj, agente ale sufletului sau valuta comunicației.
Pe acestea deja le-a numit Hamlet, cititor avid de cărți: cuvinte, cuvinte, cuvinte.
Cuvintele noii cărți nu se află acolo pentru a transmite anumite imagini mintale cu o anumită intenție.
Ele se află acolo pentru a forma, împreună cu alte semne, o secvență spațio-temporală pe care o identificăm cu numele de carte.
Cuvintele dintr-o carte nouă pot fi ale însuși autorului sau ale altora.
Scriitorul noii arte scrie foarte puțin sau nu mai scrie deloc.
Cea mai frumoasă și mai perfectă carte din lume este o carte numai cu pagini goale, la fel cum limbajul cel mai complet este cel ce se află dincolo de toate cuvintele pe care le poate rosti un om. Fiecare carte a noii arte se află în căutarea acelei cărți de un alb absolut, așa cum fiecare poem caută tăcerea.
Intenția este mama retoricii.
Cuvintele nu pot ocoli a însemna ceva, însă pot fi deposedate de intenționalitate.
Un limbaj non-intențional este un limbaj abstract: nu se referă la vreo realitate concretă.
Paradox: pentru a se putea manifesta concret, limbajul trebuie mai întâi să devină abstract.
Limbaj abstract vrea să însemne că cuvintele nu sunt legate de vreo intenție particulară; cuvântul „trandafir” nu este nici trandafirul pe care îl vedem, nici trandafirul pe care un personaj mai mult sau mai puțin ficțional pretinde că îl vede.
În limbajul abstract al noii artei, cuvântul „trandafir” este cuvântul „trandafir”. Înseamnă toți trandafirii și niciunul dintre ei.
Cum putem face un trandafir să nu fie trandafirul meu, nici al lui, ci al tuturor, adică al nimănui?
Plasându-l într-o structură secvențială (cum ar fi o carte), astfel încât să înceteze pentru o clipă să fie un trandafir și, esențialmente, să devină un element al structurii.
STRUCTURI
Fiecare cuvânt există ca element al unei structuri – o frază, un roman, o telegramă.
Sau: fiecare cuvânt este parte a unui text.
Nimeni sau nimic nu există izolat: orice este element al unei structuri.
Fiecare structură este la rândul ei elementul unei alte structuri.
Tot ce există sunt structuri.
A înțelege ceva înseamnă a înțelege structura din care face parte și/sau elementele ce formează structura care este acel ceva.
O carte constă în varii elemente, dintre care una ar putea fi un text.
Un text care face parte dintr-o carte nu este în mod necesar partea cea mai esențială sau mai importantă a acelei cărți.
Cineva poate să meargă într-o librărie să cumpere trei cărți roșii, pentru că această culoare se armonizează cu celelalte culori din camera sa de zi sau din orice alt motiv, dezvăluind astfel un fapt irefutabil: cărțile au culoare.
Într-o carte din vechea artă, cuvintele transmit intenția autorului. De aceea le alege cu grijă.
Într-o carte din noua artă, cuvintele nu transmit nicio intenție; ele sunt folosite pentru a forma un text ce reprezintă un element al unei cărți, iar această carte, ca totalitate, este ceea ce transmite intenția autorului.
Plagiatul este punctul de pornire al activității creatoare în noua artă.
Dacă noua artă folosește vreodată un cuvânt izolat, atunci acesta se află într-o izolare absolută: cărți formate dintr-un singur cuvânt.
Autorii vechii arte aveau darul limbajului, ingeniul limbajului, facilitatea limbajului.
Pentru autorii noii arte, limbajul este o enigmă, o problemă, a cărei soluție cartea caută să o arate.
În vechea artă, scrii „te iubesc” crezând că această frază înseamnă „te iubesc”.
(Însă: ce înseamnă „te iubesc?”).
În noua artă, scrii „te iubesc” știind că nu știm ce înseamnă asta. Scrii această frază ca parte a unui text în care ai ajunge în același punct scriind „te urăsc”.
Ceea ce contează este că fraza aceasta, „te iubesc” sau „te urăsc”, îndeplinește ca text o anumită funcție în structura cărții.
În noua artă, nu iubești pe nimeni.
Vechea artă pretinde că iubește.
În arta poți să nu iubești pe nimeni. Numai în viața reală poți iubi pe cineva.
Nu e ca și cum noua artă ar duce lipsă de pasiuni.
Ea este toată sânge ce curge din rana pe care limbajul a deschis-o în oameni.
Și ea este totodată bucuria de a putea exprima ceva prin totul, prin orice, prin aproape nimic, prin nimic.
Vechea artă alege dintre genurile și formele literare cea care se potrivește cea mai bine intenției autorului.
Noua artă se folosește de orice manifestare a limbajului, din moment ce autorul nu are o altă intenție decât cea de a testa capacitatea limbajului de a însemna ceva.
Textul unei cărți din noua artă poate fi un roman la fel de bine ca un singur cuvânt, sonete sau bancuri, scrisori de dragoste sau prognoze meteorologice.
În vechea artă, așa cum intenția autorului, în ultimă instanță, este insondabilă, iar sensul cuvintelor sale indefinit, înțelegerea cititorului este și ea inefabilă.
În noua artă, lectura în sine demonstrează înțelegerea cititorului.
LECTURA
Pentru a citi vechea artă, cunoașterea alfabetului este suficientă.
Pentru a citi noua artă, este necesar a înțelege cartea drept structură, identificând elementele sale și înțelegând funcția lor.
O persoană poate citi din vechea artă crezând că o înțelege și să se înșele.
O asemenea neînțelegere este imposibilă în noua artă. O poți citi numai dacă o înțelegi.
În vechea artă, toate cărțile se citesc la fel.
În noua artă, fiecare carte are nevoie de o altfel de lectură.
În vechea artă, a citi ultima pagină durează la fel de mult ca a citi prima pagină.
În noua artă, ritmul lecturii se schimbă, accelerează, se precipită.
Pentru a înțelege și a aprecia o carte a vechii arte, este necesară lectura integrală.
În noua artă, adeseori, NU este necesar a citi întreaga carte.
Lectura se poate opri chiar în momentul în care ai înțeles structura întreagă a cărții.
Noua artă permite o lectură mai rapidă decât a metodelor de lectură rapidă.
Există metode de lectură rapidă deoarece metodele scriiturii sunt prea lente.
A citi o carte înseamnă a-i percepe secvențial structura.
Vechea artă ignoră lectura.
Noua artă creează condiții specifice de lectură.
Cel mai departe a ajuns vechea artă acolo unde se gândește la cititori, ajungând prea departe.
Noua artă nu își discriminează cititorii; nu se adresează dependenților de cărți sau nu încearcă să-și smulgă publicul din fața televizorului.
Pentru a putea citi noua artă și a o înțelege nu este nevoie de cinci ani într-o facultate de litere.
Cărțile noii arte, pentru a fi apreciate, nu au nevoie de complicitatea sentimentală și/sau intelectuală a cititorului în materie de iubire, politică, psihologie, geografie etc.
Noua artă face apel la abilitatea pe care o posedă fiecare om de a înțelege și de a crea semne și sisteme de semne.
Amsterdam, mai 1974.
Ați citit o traducere proprie dintr-un manifest celebru, o lectură de „inițiere” familiară celor din zona așa-numitelor „cărți de artist” (textul acesta, publicat mai întâi în 1975, a a fost inclus ulterior în Artists’ Books: A Critical Anthology and Sourcebook (1985) de Joan Lyons) și nu numai. Acum sunt dator să vă divulg cine a fost acest Ulises Carrión și să vin cu niște note pe marginea textului, ca să înțelegeți mai bine de ce a făcut istorie, fie și într-un cadru mai restrâns…
Ulises Carrión a fost un artist mexican, s-a născut în 1941 și a murit în 1989, se pare, din cauza SIDA. Din 1972 se stabilise în cosmopolitul Amsterdam, după ce a studiat filosofia și literele prin mai multe universități din Mexic și din Europa. A devenit o figură legendară, iconică, tot mai respectată și studiată în ultimele decenii, pe măsură ce piața și lumea artei au ajuns să exploateze producțiile neo-avangardelor din anii ’50-’70, precum și orice ține de practicile artistice de origine latinoamericană.
Deși cariera și-a început-o ca un scriitor, a ajuns să facă și filme, lucrări video și sonore, să fie și curator, editor, teoretician și coordonator a multe inițiative și proiecte, printre care prima arhiva și prima librărie dedicată publicațiilor de artist. Dar ce (l-a) impus a fost practica „cărților de artist” – sintagma nu îi aparține, iar publicații pe care le încadrăm astăzi în această categorie putem înregistra și printre avangardele istorice, și în perioada postbelică (germanul Dieter Roth, americanul Ed Ruscha și membrii grupării Fluxus au excelat în așa ceva), însă Carrión a fost cel care, prin acest text, El arte nuevo de hacer libros, și prin alte intervenții, a teoretizat practica. Firește, le-a revenit unor nume precum Johanna Drucker, autoarea volumului The Century of Artists’ Books (1995), să transforme cartea de artist într-un domeniu respectabil al artelor vizuale, legitim din punct de vedere academic, însă, fiind și primul arhivar, Carrión a realizat munca de pionierat…
Citit astăzi, manifestul frapează prin structuralismul deșănțat și prin aura sa, patetică și ușor tardivă, de modernitate occidentală, cu tot purismul de rigoare… Îmi amintește de teoretizările lui Marshall McLuhan, care vedea în civilizația alfabetului fonetic și a cărții („galaxia Gutenberg”) un primat al ochiului. În acest sens merge preocuparea radicală a lui Carrión pentru materialitatea cărții, deși nu e necesar să mai fim „oameni ai cărții” pentru a-i da dreptate în destul de multe privințe. În care privințe?
Dar mai întâi: la ce se referă Carrión prin poezia concretă? Este vorba despre o mișcare de neo-avangardă care, începând cu anii ’50, activa în plan internațional, prin Brazilia, Canada, Germania, Portugalia și alte țări cvasi-periferice din punct de vedere literar. Poeții concreți nu urmăreau să reitereze ceea ce au făcut deja Apollinaire (cu ale sale „caligrame”: poeme în formă de ceas, cravată, fântână ș.a.m.d.), Marinetti („cuvintele în libertate”) și alți poeți de la începutul secolului, așa cum mulți au înțeles până în ziua de azi. „Poezia concretă” pe care o urmăreau era un hibrid text-imagine (verbovicovizual) care, ca un logo, era menit să fie perceput într-o clipă, instantaneu, literele fiind folosite drept material de construcție (dar nu exact ca la lettriști, despre care însă vă voi vorbi cu altă ocazie). Firește, curentul a avut succes în măsura în care a cunoscut diverse abateri și sub-tendințe, iar categoria restrânsă a poeziei concrete (formată, mai ales, din litere) se revarsă acum în categoria mai generoasă a poeziei vizuale, cu diverse elemente vizuale și lingvistice… În fine, amintesc în treacăt că anumite idei ale sale, de „plagiat” ca practică artistică și de public cititor care nu are nevoie să citească tot, doar să înțeleagă structura cărții, vor avea ecou în rândul scriitorilor conceptuali ai anilor 2000, ca Kenneth Goldsmith, Vanessa Place ș.a.
Ce îmi place la Carrión este că aruncă o lumină asupra unor lucruri – ce țin de cărți și de literatură – pe care le-am intuit încă din copilărie, cum ar fi artificialitatea convențiilor tipografice, a convenției din a face o carte doar un suport al unor texte care nu reflectă această condiție a lor. Comoditatea comunicării, inerția, lenea intelectuală ș.a. ne fac pe cei mai mulți dintre noi să ignorăm sau să nu bănuim aceste lucruri. Alții, în schimb, le ignoră pentru că nu mai este cool să manifești un asemenea grad de conștiință a enunțării, a textului și a altor chestiuni pentru, nu-i așa?, tocilari de litere… Poezia narativă și, da, cam „leneșă” domină la noi pentru că nu putem pretinde altceva într-o țară a sloganului „las-o, bă, că merge așa”.
Altminteri, se arată aici prea obsedat de puritate pentru a convinge într-o epocă a hibrizilor. A mai vorbi despre o „nouă artă” este anacronic, așa cum doar unii inițiați mai numesc operele compozitorilor din ultimii 60 de ani „muzică nouă” (din care au avut consecințe reale în afara sferei academice tocmai părțile excentrice, adică muzica minimală și abordările lui John Cage). Totuși, artele modernității, fie ele și datate, pot avea uneori o „noutate” și o intransigență care încă lovesc în plin, chiar și după ce ne-am obișnuit, în postmodernism, cu formule de compromis (un alt exemplu din muzică: unii s-au apropiat de compozitori ca Penderecki datorită lui Greenwood, chitaristul de la Radiohead, care compune și el, dar chestii mai accesibile pentru publicul „hipstăresc” de azi).
În fine, înclin să-i dau dreptate când ține să evacueze orice retorică sentimentală din practica artistică. Dacă oamenii ar avea mai multă neîncredere în limbaj, nu s-ar lăsa așa de lesne iluzionați nici în viața reală… și nici nu ar fi așa de ușor păcăliți.
Culmea ironiei? Jeff Bezos, magnatul fără scrupule de la Amazon, l-a amintit recent pe Carrión ca model care l-ar fi influențat întru arta „comunicației culturale și distribuției”, la deschiderea unei librării botezate în cinstea sa, Ulises. Da, omul care a îngropat cele mai multe librării din SUA a inaugurat o librărie „independentă”, unde niște oameni vînd cărți de artist și de teorie critică pe care nu și le permite oricine. Prin anii ’60 -’70, artiștii Fluxus scoteau cărți în tiraje mari și la prețuri accesibile, necumpărate la început de aproape nimeni, ediții care se găsesc acum la casele de licitații la prețuri de cel puțin câteva ori mai mari…