DOINA RUȘTI, residente en Bucarest, es profesora universitaria, guionista y una de las escritoras más valoradas de literatura contemporánea rumana. Sus novelas, de temáticas muy diversas y construcción sólida, han sido traducidas a numerosos idiomas. Entre sus novelas encontramos Fantoma din moară (2008), una obra extensa acerca del comunismo en Rumanía y galardonada con el premio de prosa de la Unión Rumana de Escritores, Zogru (2006) y Lizoanca la 11 ani (2009, reeditado en 2017 por la editorial Polirom bajo el título Lizoanca), que recibió el premio Ion Creangă de la Academia Rumana. Lizoanca la 11 ani cuenta con una traducción al español, Eliza a los once años, de Enrique Nogueras y Oana Ursache, con prólogo de Adina Mocanu. Manuscrisul fanariot (2015) y Mîţa Vinerii (2017), dos best seller, han inaugurado la serie de ficción histórica. El fragmento traducido forma parte de su más reciente novela, Logodnica (2017) [La prometida].
CRISTINA RUIZ es traductora y vive en Barcelona. Ha traducido artículos y libros para la editorial española Grupo de Comunicación Loyola. Le gusta la filosofía, las matemáticas, la ciencia, las lenguas extranjeras, viajar y estar de charla en una terraza con una tacita de café y buena compañía.
CRISTINA RUIZ este traducătoare și trăiește în Barcelona. A tradus articole și cărți pentru editura spaniolă Grupo de Comunicación Loyola. Îi place filosofia, matematica, știința, limbile străine, să călătorească și să stea de vorbă, pe o terasă, la o ceșcuță de cafea într-o companie bună.
La prometida
David
Por supuesto, cuando estuve en Bucarest quedé también con Alisa. En cierto modo era mi novia oficial. No tenía trabajo todavía, pero se había inscrito a un centro de voluntariado.
— Sí, David, me gusta ayudar a la gente.
Se hacía cargo de un niño procedente de una familia de alcohólicos. Se llamaba Ígor.
Alisa vivía de alquiler en un piso en Chisinau, pero el alquiler estaba a mi cargo. Me daba la impresión de que no quería que supiera dónde vivía. No porque no me lo dijera directamente, sino más bien porque me decía cosas del tipo:
— Si me crees, no tengo ni idea de la dirección. Es un bloque de trabajadores de entre un mar de bloques. ¿Por qué debería interesarme la dirección si de todos modos tenemos móviles?
Precisamente eso. Android todavía era una novedad, así que le compré uno. Activé algunos servicios, entre otros el location share. Juro que no planeaba nada en aquel momento.
Había acabado con la edición de la película y me apetecía un descanso. Entre uno de los e-mails de Alisa que no había leído con atención, ella quería una bicicleta para Ígor. De forma casi espontánea me subí al avión, y dos horas más tarde pedaleaba sobre una bicicleta por Chisinau. Veía la posición de Alisa, y Google Plus me daba la dirección en letras latinas. Realmente era un bloque viejo, muy limpio. En la entrada, una mujer se bronceaba al sol. Se había quitado las sandalias. Su imagen ha permanecido en mi mente. Le pregunté por Alisa. No sabía quién era. Después le dije más bien por mi propio interés que traía la bicicleta de Ígor. Yo hablaba en inglés; la mujer, en rumano. Pero al oír el nombre de Ígor dijo claramente, me pareció como si fuera inglés:
— ¡Ah, el piso de Ígor! ¡La primera planta!
El piso de Alisa estaba en la primera planta. No me costó subir con la bicicleta. En las puertas no ponía nada, así que fui una por una. En la primera abrió un tipo. Me intimidó, lo reconozco. El hombre iba descalzo, y llevaba las uñas de los pies pintadas con esmalte verde. En vez de presentarme, le dije estúpidamente:
— Bicycle for Igor.
— Yo soy Ígor — contestó él, mirándome con curiosidad.
Fue entonces cuando volví a la realidad y pregunté por Alisa. Ígor se sorprendió. Entendió quién era.
— Ígor Vladimírov, dijo él.
Ningún otro nombre ruso ha herido tanto mis oídos. De hecho, hasta aquel momento me había gustado la lengua rusa. El nombre de Ígor, su sonoridad, diría que bastante inofensiva, se convirtió en una especie de gusano. Ígor era un hombre alto, con la cabeza completamente afeitada. La perilla le resaltaba los ojos azules, tan cristalinos que te hacían bajar las armas. Tenía algo de fauno. Tenía algo de elfo. No he podido odiarle, aunque en aquel primer encuentro creí que no era más que un hombre sin rumbo.
(pp. 91-92)
Alisa
Podría decir que mi historia con Ígor tiene un antes y un después del noruego.
Era otoño, e Ígor hacía fotografías para una revista virtual mientras yo iba a entrevistas de trabajo.
En aquella mañana de otoño, cuando sonó el timbre, no tenía ganas de levantarme. Pero cuando oí a Ígor hablando inglés, se me quitó el sueño. En la puerta, sujetando una bicicleta con cuernos, estaba David, el noruego. ¡No podía creer que me hubiera encontrado!
— ¡Hola, Alisa! — dijo él — ¡Acabo de conocer a Ígor!
— ¡Dice que la bicicleta esta es para mí! — rio Ígor, que al principio no entendía la situación.
— Él es otro Ígor, créeme — le insistía al noruego, que tenía aspecto de borracho.
— ¿Has decidido buscarte un compañero de piso? ¿Hace mucho que vives aquí? — le preguntaba a Ígor, que seguía sin enterarse de nada:
— Mira, Ígor — puse punto y final al interrogatorio — este es David Kinsella.
Eso era lo que más me gustaba de Ígor: que mantenía la serenidad bajo cualquier circunstancia. No le parecía raro que un tipo llamado David Kinsella hubiera aparecido con una bicicleta regalo. Y para no perturbar su armonía, decidí aclarar las cosas directamente desde la puerta:
— ¡Ígor es mi novio! ¡Le quiero, David! ¡Espero que te alegres por mí, como siempre lo has hecho!
Y, antes de que el noruego dijera algo, propuse salir a tomar algo, aunque sabía perfectamente que no tenía ni un céntimo.
(pp. 160-161)
———————————————
David
Evident, cât am stat la București m-am văzut și cu Alisa. Era într-un fel iubita mea oficială. N-avea încă serviciu, însă se înscrisese la un centru de voluntariat.
— Și mie, David, îmi place să fac bine oamenilor.
Avea grijă de un copil dintr-o familie de alcoolici. Îl chema Igor.
Alisa își închiriase un apartament la Chișinău, iar chiria era în grija mea. Aveam impresia că nu voia să știu unde locuiește. Nu era vorba că nu-mi spunea, ci zicea chestii de genul:
— Dacă mă crezi, habar n-am adresa. E un bloc muncitoresc dintr-o mare de blocuri. De ce m-ar interesa adresa, dacă oricum avem telefoane?
Chiar așa. Cum Androidul era încă o noutate, i-am cumpărat unul. Am activat câteva servicii, printre care și location share. Vă jur că n-aveam nimic în minte în momentul respectiv.
Ajunsesem pe final cu editarea filmului și aveam chef de-o pauză. Într-unul dintre e-mail-urile ei, pe care nu le citisem cu atenție, Alisa voia o bicicletă pentru Igor. Aproape spontan, m-am urcat în avion, iar două ore mai târziu, pedalam o bicicletă prin Chișinău. Vedeam locația Alisei, iar Google Plus îmi servise adresa, cu litere latine. Era într-adevăr un bloc vechi, destul de curat. La intrare, o femeie se perpelea la soare. Își descălțase sandalele. Imaginea ei mi-a rămas în minte. Am întrebat-o despre Alisa. Nu știa cine e. Apoi am spus mai mult pentru mine că îi aduceam bicicleta lui Igor. Eu vorbeam în engleză. Femeia vorbea românește. Dar auzind numele lui Igor a spus destul de clar, mi s-a părut mie că în engleză:
— Aha, apartamentul lui Igor! La primul nivel!
Apartamentul Alisei era la etajul I. Nu mi-a fost greu să urc cu bicicleta. Pe uși nu scria nimic, așa că le-am luat la rând. La prima a deschis un tip. Recunosc, eram intimidat. Bărbatul era desculț, iar unghiile de la picioare îi erau vopsite cu ojă verde. În loc să mă prezint, i-am spus în mod idiot:
— Bicycle for Igor.
— Eu sunt Igor, a răspuns el, privindu-mă întrebător.
Abia atunci m-am dezmeticit și-am întrebat de Alisa. Igor era amuzat. Înțelesese cine eram.
— Igor Vladimirov, a spus el.
Niciun nume rusesc nu mi-a rănit mai rău urechile. De fapt, până în momentul ăla îmi plăcuse limba rusă. Numele lui Igor, sonoritatea lui, aș zice destul de inofensivă, devenise un fel de vierme. Igor era un bărbat înalt, cu țeasta complet rasă. Barbișonul îi punea în valoare ochii albaștri, atât de limpezi, încât te făceau să-ți lași armele. Avea ceva de faun. Avea ceva de elf. N-am putut să-l urăsc, deși la această primă întâlnire am crezut că nu este decât un bărbat fără căpătâi.
Alisa
Aș putea să spun că povestea mea cu Igor are o parte înainte și alta după norvegian.
Era toamnă, iar Igor făcea fotografii pentru un magazin virtual, în timp ce eu mergeam pe la interviuri, ca să-mi găsesc ceva de lucru.
În dimineața de toamnă, când a zbârnâit soneria, nu eram în stare să mă trezesc. Iar când l-am auzit pe Igor vorbind în engleză, mi-a trecut somnul. În ușă, ținând o bicicletă de coarne, era David, norvegianul. Nu-mi venea să cred că dăduse de mine!
— Bună, Alisa, a zis el, tocmai l-am cunoscut pe Igor!
— Zice că bicicleta asta e pentru mine! a râs Igor, care într-o primă fază n-a înțeles situația.
— El e alt Igor, crede-mă, am insistat eu către norvegian care avea o figură de om beat.
— Te-ai hotărât să-ți iei un coleg de apartament? De cât timp locuiești aici? l-a întrebat el pe Igor, care în continuare era cu totul pe dinafară:
— Uite, Igor, am pus eu capăt interogatoriului, el este David Kinsella.
Asta îmi plăcea cel mai mult la Igor: că-și păstra seninătatea în orice împrejurare. Nu i se părea anormal că un tip pe nume David Kinsella a dat buzna cu o bicicletă cadou. Și ca să nu-i stric zen-ul, m-am hotărât să lămuresc lucrurile chiar de la ușă:
— Igor este iubitul meu! Îl iubesc, David! Sper să te bucuri pentru mine, cum faci tu!
Și, înainte ca norvegianul să zică ceva, am propus să ieșim la o terasă, deși știam bine că nu aveam niciun ban.
Colecţie: Fiction Ltd.
Editura Polirom
256 p.
Carte publicată şi în ediţie digitală