DAN CIUPUREANU
Vântul rece șuieră la geamul camerei lui Radu. Cineva bătu de două ori, apoi deschise ușa. Răducule, mamă, scoală-te, să mergem la mamaie și la tataie. Care mamaie? Mamaie de la Brașov, puiuțule, și-l mângâie pe frunte, apoi își coborî palma pe obraz. Radu își scutură capul de două ori și își trase plapuma pe cap. Vreau să mai dorm. Ce mama dracu’ am vorbit noi aseară? se auzi ta-su de pe hol, dă-o dracu’ de treabă. Dar vreau să mai dorm, tati! Haide, puiuț, așa, copăcel, că nu e grabă. Radu își trase plapuma de pe cap, cât să-i descopere ochii. Ochii i se mișcară în toate părțile, analizând camera, apoi trase rapid plapuma la loc. Eu nu merg, duceți-vă voi. Ce-a zis? A zis că se trezește imediat, răspunde maică-sa în timp ce chitea hăinuțe și le punea una peste alta în ghiozdanul lui Radu. Hai, mămică, încetișor, că nu-i nicio grabă. Mai stau zece minute. Dar zece să fie! Tatăl lui Radu se rade în baia de lângă camera lui Radu, cu ușa deschisă, și fredonează un cântec popular. Ce cânți acolo, Paule? Nu mă lăsa, mamă, să mor la noapte. Dar ce ți-a venit? Nimic, ce să-mi vină? Radu aruncă plapuma din pat și sări pe margine. Maria se așeză lângă el și-l cuprinse în brațe. Lasă-mă. Of, of, miorlăitu’ lu’ mami. Hai, te las să faci ochișori, și se ridică și ieși din cameră. Radu luă plapuma de pe covor și o azvârli în pat, apoi se culcă – dă din picioare să îndrepte plapuma încurcată. Păi ce facem aici, maestre? Mai stau până te razi. Mare putoare…
Radu visează că vântul rece de la geam trece pe sub pat și îl ridică aproape de tavan, apoi îl împinge să-l strivească. Se smuci și sări din pat. Ce faci, Radule, pe jos, îl întrebă Paul. Intram în tavan și am sărit. Puișoru’ lu’ mama, iar mă-sa îl strânse la pieptul ei și cu mișcări disperate, de parcă ar fi vrut să scape de-o muscă ce-i stătea pe mână, îl mângâie de câteva ori pe cap. Numai din cauza ta face așa, zise Paul, l-ai cocoloșit prea mult. Dar n-am nimic, le spuse Radu, apoi se ridică și intră în baie. Să te speli pe dinți, iubitu’ lu’ mami, strigă Maria de pe hol. Bine, domne’, bine.
Iar nu merge liftul, futu-le muma-n cur de idioți, zise Paul în fața liftului de la etajul nouă – hai pe scări. Ești sigur că poți cu geanta? îl întrebă Maria. Și dacă nu puteam o luai tu în spinare? Nu fi bădăran! Apoi Radu râse. De ce râzi, maestre, vrei s-o cari tu? Abia te ții pe picioare cu ghiozdanul ăla cât tine pe spate. Paul, lasă băiatu’! Ho, domne’, că nu l-am mâncat. Iar cei trei coborau scările încet, părinții vorbind cu voce tare, de parcă Radu, cel care tăcea pe gânduri ar fi fost părintele cel înțelept.
Taxiul cotește la dreapta, înainte de pod, spre gară. Radu își ridică privirea din cartea pe care o citea și-l întrebă pe ta-su ce înseamnă volubil. Întreab-o pe mă-ta, că ea e cu astea. Dar pe tine te-a întrebat copilu’, hai, să văd tăticuțul ce-i răspunde odraslei. Volubil – hmm, și se scărpină pe partea stângă a capului, cu mâna dreaptă. Păi dacă îl compar cu băubil, care vine de la băut, volubil vine de la volum. Asta e! Volubil vine de la… adică un lucru la care poți să-i dai volum, ca combina. Tocmai ai făcut o cacofonie, zise Maria. Aici, în carte, este vorba despre o fetiță volubilă. Întreab-o pe mă-ta, și lăsați-mă dracu’ în pace. Copile dragă, nici tataie nu știe, deh, dacă s-a ocupat mai mult cu șofereala, zise taximetristul. Lasă, mamă, că îți explic eu, zise Maria și îi explică pe îndelete adevăratul sens al cuvântului volubil, iar cei doi din față ascultară cuminți, cu urechile ciulite.
Trenul pornise de ceva vreme. Radu doarme cu capul în poala Mariei. Vezi cât îți strică școala pe care n-ai terminat-o? Nu ți-ar plăcea ca acum să poți răspunde la măcar jumătate din întrebările lui Radu? Tot un drac. Ce, școala te face mai deștept? Dacă rămâneam să termin liceul nu mai ajungeam manager la Astoria. Da, că manager la Astoria îi trebuie lui Radu… Cine aduce banii în casă? Tu cu toate facultățile tale și abia câștigi jumate din ce iau eu la Astoria. Măcar sunt mândră că am ce-l învăța. De ce nu te-ai măritat cu un șoarece de bibliotecă? Vreau să-l fac șmecher pe Radu. Asta s-o crezi tu! Da, mă, să stea prin școli și să moară de foame ca… Ca cine? Hai, s-o aud și pe-asta. Ca cine? Nu mă refeream la nimeni. Da, da, nu te refereai la nimeni… Radu scoase un sunet scurt, vizibil deranjat de tonul ridicat al părinților lui, și se întoarse pe cealaltă parte. Maria îi făcu semn lui Paul să tacă și îl masă încet pe Radu, până se liniști. Tâgâdâm-ul trenului îi liniștea pe toți. Paul ațipea cu capul lipit de geam. De fiecare dată când balele îi ajungeau pe bărbie tresărea și iar ațipea, și tot așa până aproape de Brașov, unde îi găsi pe Radu și Maria jucând Război. Mai avem mult? Mai dormi puțin, nu mai e mult. Am visat că Radu era președintele țării. Abrogam legi? Ce e aia? Iar Maria râse cu un aer superior, în timp ce Paul se uita urât la amândoi. Radu se ridică și zise că merge la baie. După lungi insistențe ale Mariei să-l conducă, deciseră, salvat de Paul, că poate să meargă și singur, până la baie nefiind decât două compartimente. În ultimul compartiment erau două cupluri de punkiști, care beau votcă. Hei, copil, nu vrei o gură de votcă? strigă cea cu părul vopsit verde, iar apoi râseră toți. Radu mări pasul, vădit rușinat. Se îndrăgosti pe loc de punkista cu părul verde, pentru el fiind ceva inedit, având în vedere că de obicei nu-i prea plăceau fetele de vârsta lui. Pentru el, o femeie vopsită verde, cu geacă de piele, bocanci, cercei în nas și tatuaje era ca o jucărie din străinătate, pe care n-ar fi putut-o avea decât în cazuri excepționale, sau niciodată – prima sa reacție de bărbat în fața unei femei, primul său instinct de acuplare, de unde și erecția din toaletă, după care mai așteptă câteva minute, iar Maria bătu la ușă, grijulie, să vadă dacă nu s-a întâmplat ceva. Du-te-n pula mea de disperată, gândi Paul.
Oare așa arată munții? se întrebă Radu în timp ce admira pomii de pe dealurile dinaintea Brașovului. Nu trecu mult timp și printre acele dealuri, în ceață, în plan îndepărtat, zări un adevărat munte, care spărgea stratul gros de nori. Zâmbi și rămase hipnotizat. Uite, mami, muntele, zise, mai mult țipând. De parcă l-ai fi văzut pe Satana, răspunse Paul râzând. Ce rău ești, e prima oară când vede muntele. Uite, mami, trece dincolo de rai, și se ridică în picioare să vadă mai bine. Da, puiuț, vârful său a fost construit chiar de îngeri. Mergem acolo? Nu mergem chiar acolo, dar o să fie alt munte la Brașov. Zici că vorbește din filme, gândi Paul. Hai, că mai avem puțin, zise Maria. Da’ tre’ să așteptăm neapărat la ușă? Ho, să ajungă. Paul, te rog să nu începi! Pune mâna și coboară bagajul. Da, să trăiți! și se aplecă s-o sărute, la care Maria se trase într-o parte, prefăcându-se că voia să facă altceva.
După ce fură refuzați de câteva taxiuri, pe motivul că nu merg decât în afara orașului, un șofer îi invită să urce, fără să-i întrebe unde merg. La Biserica Neagră, vă rugăm, zise Maria. Taximetristul aruncă țigara afară, închise geamul, își făcu de trei ori cruce și porni. E frumos la Brașov, mami, zise Radu. Să vezi în centru ce belea e, răspunse Paul, rupere. O să urcăm cu telecabina pe Tâmpa, răspunse și Maria. Ce este Tâmpa? Tâmpa este numele muntelui. Se făcea că Radu mergea printr-un labirint. Dintr-o dată simți că fu tras spre ieșire, se auzi vocea unui bărbat care strigă “respiră, veniți repede, copilul respiră”. Acum era într-o barcă cu părinții săi. Barca era agățată pe un scripete care urca spre vârful Tâmpei. Pescărușii se aciuiau pe marginea bărcii, iar Radu le dădea firimituri de pâine din palmă. Uite, tati, nu le e frică de mine. Apoi Paul și Maria se transformată în pescăruși și zburară departe, urmați de cei care stătuseră pe marginea bărcii. Deschise ochii și văzu un neon galben, tavanul murdar, apoi încercă să ridice capul, dar era blocat. A deschis ochii, se auzi o femeie. Sedează-l la loc, răspunse un bărbat. Cineva îi puse o mască de respirație pe gură și nu mai apucă decât să strige cu jumătate de gură după mă-sa, și adormi. Se făcea că era cu Maria la piață, să cumpere pansamente. Era multă lume și toți îl împingeau pe Radu. Mami, nu mă lasă în pace. Lasă, mamă, că așa e în orașul acesta, oamenii sunt violenți. Apoi se așezară la o masă de șase persoane, unde erau peste zece care se împingeau în stânga și-n dreapta – lui Radu îi plăcea și râdea. Puiuț’ lu’ tata, zise Paul, care plângea în hohote, iar Radu se trezi în brațele lui, apoi observă că avea capul bandajat și mâna în ghips. De ce plângi, tati? Iar Paul își șterse lacrimile. De bucurie, că te am. Ce s-a întâmplat? De ce am mâna în ghips? O să treacă, iubitul meu, o să treacă. Nenea cu taxiul nu a fost atent. Apoi Radu observă că și Paul are capul bandajat. Unde e mami? Și Paul începu iar să plângă. Mami a plecat la îngeri, răspunse, și începu să suspine. Nu mai plânge, tati. Nu mai plâng, iubitul meu mic. Vreau să merg la baie. Paul îl coborî cu grijă din pat și merseră încet la baia care se afla la câțiva metri de pat. Așteaptă afară, că pot singur. Și Paul se prăbuși pe zidul ce despărțea baia de cameră, apoi încercă să se calmeze, ștergându-și lacrimile rapid, în repetate rânduri.
Bunicii și Paul deciseră că nu e bine să-l ia pe Radu la înmormântare, care avu loc la Brașov, din lipsa banilor de transport la Craiova și din dorința părinților Mariei de-a o avea aproape. Paul rămase acasă, cu o vecină și cu cei trei veri ai săi, relativ de vârste apropiate. Înțelesese că Maria e cu îngerii, iar această convingere îl făcea să creadă că e bine și să se bucure pentru ea, deși îi lipsea și îl simțea pe Paul că nu e stabil, că e terminat; nu înțelegea de ce tot bea și plânge, de parcă Maria, acum, nu ar fi în vârful Tâmpei. Când se satură mami de jucat cu îngerii vine înapoi, așa că nu mai plânge, îi zise într-o seară lui Paul. După o săptămână se întoarseră la Craiova, iar Radu era din ce în ce mai apatic, simțindu-se prea departe de Tâmpa, prea departe de Maria și îngerii săi, și înțelese că nu o să revină curând. Își promise că dacă o să aibă copil când va fi mare nu va pleca niciodată să se joace cu îngerii.
Tati, faci temele cu mine? Singur nu poți? Și se duse la frigider și își mai luă o bere. Radu începuse să aibă note proaste la școală, nemaiputând învăța, așa cum o făcea cu Maria. Paul nu se ocupa nicicum de el. De exemplu, seara îl trimitea să cumpere șaorma de la colț, iar el stătea mereu beat turtă. Radu avea hainele murdare și fu nevoit să învețe să și le spele. Se ducea la frizer doar când nu mai putea suporta părul prea lung, și asta după lungi negocieri cu Paul. În mare parte a timpului avea plete și haine neadecvate anotimpurilor. Paul nici nu se mai sinchisea să-i spună la ce oră să vină de afară, de multe ori neobservând dacă măcar a venit.
E dimineață, Paul plecă de ceva vreme la Astoria. Radu nu are chef să se ducă la școală, dar nici să stea acasă. Coborî în fața blocului și începu să sape un tunel în pământul întărit, unde cândva fusese un gard viu. Cum te numești? Îl întrebă un bărbat care trecea. Radu. Pe mine Titi. Ce nume e Titi? De la tit-tit, și râseră amândoi. Nu vrei să ne jucăm după țevile de după tomberoane? Ba da, răspunse Radu, bucuros că nu se mai plictisește. Ajunseră după țevi și se așezară pe iarbă. Era cald, încă de la șase dimineața. Ziua părea că va fi incendiară. Ești băiat? Da, sunt băiat, răspunse Radu. Nu te cred. Dacă ești băiat arată-mi cocoșelul. Mi-e rușine. Titi îi trase o palmă puternică. Ești bărbat sau ce pula mea ești? Arată cocoșelu’! Radu se ridică și își trase pantalonașii până la genunchi. Se abținea cu greu să nu plângă. Titi începu să i-o sugă, iar Radu încercă să se tragă în spate, dar Titi îl ținea strâns. Acum suge-mi-o și tu. Nu vreau, și Titi îi mai trase o palmă, apoi scoase pula, care pentru Radu părea enormă. Să nu apuci cu dinții, că îți rup gura. Gustul penisului i se părea că e un amestec între brânză și baloanele cu care se juca mai mic. Titi se trase în spate și-i porunci să se întoarcă. Și-o trecu de câteva ori peste fundul lui Radu, iar apoi îi spermă. Dacă spui la cineva de secretul nostru te omor. Mâine să fii tot la șase, aici. Radu era fericit că mai avea un secret în afară de cel cu Maria și îngerii, dar nu mai voia să se joace cu Titi, așa că a doua zi decise să nu mai coboare. Ascuns într-un colț al balconului îl urmări pe Titi cum se învârtea nerăbdător pe trotuarul ce desparte străduța dintre blocuri de locul cu iarbă, unde se aruncă gunoiul, iar în capăt sunt niște țevi groase de apă, ce alimentează fabrica de mobilă.
Ea e Ana, zise Paul, care abia se ținea pe picioare. Eu sunt Ana, zise Ana, apoi râse pițigăiat și dădu să-l ia pe Radu în brațe, dar acesta se feri și fugi la el în cameră. Cu perna în cap, după ce se săturase de plâns, asculta râsetele celor doi, care acaparau muzica dată tare. I se păru că ațipi pentru câteva clipe, dar acum era întuneric și nu se mai auzea niciun zgomot. Merse la baie, apoi se duse în bucătărie și deschise frigiderul. Scoase un crenvurst și muștar, goni gongile de pe pâinea începută și rupse o bucată. Din cauza gongilor care colcăiau în bucătărie pâinea era amară, și nu putu mânca decât puțin, ca să-și potolească foamea. Aprinse lumina la Paul în cameră și din dreptul ușii admiră formele Anei, care era dezbrăcată. Își luă inima-n dinți și păși tiptil până la canapeaua de la capătul patului. Cu un ochi la ei și unul la blugii tatălui său scoase portofelul din buzunar și luă toți banii, aproape tot salariul lui Paul. Închise lumina, merse în camera lui, își trase ceva pe el și ieși la fel de discret cum furase banii. Eu nu am altă mamă, își zise nervos și începu să plângă de cum ieși pe ușă. Lumina lunii dezvăluia siluetele haitei de câini din fața blocului, ca pe cele ale lupilor din filmele de groază la care îi plăcea să se uite. Fetița! Ursu! Negruț! strigă, iar aceștia veniră în jurul lui și dădură bucuroși din coadă. Câinii îl însoțiră până la strada principală, unde treceau prea multe mașini, și nu mai traversară cu el. Își cumpără un pachet de țigări, brichetă și suc, apoi coborî printre blocurile ce parcă șușoteau în întuneric. Muzica punk din barul de la parterul unui bloc îl atrase. Se așeză la terasa pustie, bău suc și își aprinse o țigară, așa cum văzuse la Paul. Înăuntrul barului erau peste o sută de punkiști, care beau, râdeau, pălăvrăgeau și ascultau Bauhaus. Ușa se deschise, iar punkista cu părul verde, pe care o văzuse în tren, ieși cu o halbă de bere în mână, odată cu suflul muzicii ce-l făcu pe Radu să i se ridice puful pe mâini. Ce cauți, copil, aici, te-ai pierdut? Zise fata cu părul verde și tatuaje. Ascult muzică. Îți place? Îmi place foarte mult, și aplecă capul de rușine, mai să-l bage sub masă. Cum te cheamă? Radu. Eu mă numesc Iulia. Știi cine cântă? Nu, nu știu. Este Bauhaus. A… da. Ai auzit de ei? Nu. Atunci de ce ai zis a, da? Așa… La ora asta nu trebuia să fii acasă? Dar tu? Ai dreptate… Îmi dai și mie o țigară? Poftim, iar Iulia se așeză lângă Radu. În ce clasă ești? A treia. Îți place la școală? Nu prea îmi place. Pot să te întreb de ce? Pentru că toți mi se par proști. Să știi că ești un adevărat punkist. Vii înăuntru? Dau o bere. Am și eu bani, și îi arătă teancul cu bani. Să nu îi mai arăți la nimeni după ce intrăm. Bine.
Tocmai ai făcut un copil afară? Întrebă Marian, cel cu barbă stufoasă și banderolă pe cap, iar ceilalți râseră în hohote. Da, dar nu e făcut cu tine, iar ceilalți râseră și mai tare. E făcut cu sectoristul care tocmai trecea pe zonă? Întrebă Bobi, cel cu creastă roșie, fixată cu pastă de dinți. Nu, băi, e făcut din flori. Flori di mușigai? Întrebă Coco, cel cu tatuaj pe capul ras. Din pizda țigăncii. Nu, acum serios, ce e cu puștiul? Întrebă Marian. El e Radu, și în seara asta nu vrea să meargă acasă. Toți strigară cât să răsune blocul și câteva din vecinătate, și ridicară halbele de bere. Bei o votcă mică, bătrâne? Îl întrebă Pișcot, punkistul rahitic, de ai fi zis că are anorexie. Beau un suc. Aici nu se bea suc, strigă Niki, cel cu plete. Vrei o bere? Îl întrebă Iulia și merseră spre bar. Ceilalți le făcură loc la o masă și dădură toți noroc. Să-i punem o poreclă, zise Bobi. Îl vom numi Roșu, zise Marian, că arată ca un apaș, cu păru’ ăsta. Hai Noroc, Roșule, strigară câțiva, apoi se ridicară toți să dea noroc cu noul venit. Știi ce înseamnă asta? Îl întrebă Marian, arătându-i tatuajul cu anarhia de pe piept. Nu, nu știu. Asta înseamnă totul. Ca să fii un adevărat punkist trebuie să crezi în anarhie, să nu asculți de niciun sistem. Fuck the system, în pula mea. Asta e anarhia, să nu uiți. Nu uit.
Pixies și efectul berii puseră stăpânire pe Radu, învăluindu-l ca atunci când visa că părinții lui se transformaseră în pescăruși. Vru el să plătească următorul rând de bere și, deși avuseseră loc discuții aprinse între cei mari, începu să bea din a doua bere. La început vedea în ceață și râdea euforic la glumele punkiștilior. Acum vedea dublu și îi venea să vomite, nevoie care se dovedi mai iute decât dorința lui, și vomită sub masă. Se trezi pe banca de afară, cu capul pe picioarele Iuliei, care-l întrebă unde locuiește, să-l ducă acasă. Am furat tot salariul și nu mă pot întoarce acasă. Merg cu tine și îi dai înapoi câți bani mai ai, vorbesc eu cu el. Tu nu înțelegi… nu vreau acasă. E rău tatăl tău? Da, e rău și stă numai beat. Și mami? Mami a rămas în vârful Tâmpei să se joace cu îngerii. Ce crezi că ar vrea mama ta să faci acum? Cred că ar vrea să învăț și să fiu cuminte. Păi vezi? Hai, te duc eu acasă. Nu, nu ai înțeles nimic. Și ne vedem și mâine… Poți să pleci, dacă vrei, eu rămân aici. Nu te pot lăsa aici, uite, dormi în noaptea asta la mine, iar mâine te voi duce acasă. Dar nu vreau să mă duc acasă… Vedem mâine. Cei doi se ridicară și merseră de mână printre blocuri, spre stația de taxiuri. Luminile orașului treceau ca niște scântei de-a lungul geamului mașinii. Taximetristul tăcea și conducea în noapte, pe când Radu adormi în brațele Iuliei. Radu, trezește-te, am ajuns. Raduu. Este al dumneavoastră? Da, este al meu. Ce să fie? Răspunse Radu buimac. Am ajuns! Radu se frecă la ochi și coborâră. La ce etaj stai? La doi, de ce întrebi, ți-e greu să urci pe scări? A, nu, întrebam așa. Cei doi urcară scările și intrară. Îmi place la tine!
Garsoniera decomandată a Iuliei era decorată în stil gotic și modern, cu tablouri abstracte, un home cinema de talie joasă, două canapele și o saltea de două persoane, așezată pe un grătar de lemn. Cum intrai, pe stânga era baia și în dreapta bucătăria americană cu o măsuță de două persoane. Iulia căută haine în dulap și îi aduse lui Radu un maieu și o pereche de pantaloni scurți. Mai întâi faci baie, îi zise. Radu intră în baie, se dezbrăcă și intră în cadă, după ce Iulia deja pusese apă călduță. Pot să intru? Radu stătu puțin pe gânduri și răspunse că nu. Ți-e rușine? Da. Dar ești doar un copil. Bine, și se chirci de tot și se împinse pe marginea căzii. Ce faci, doar stai așa în cadă? Nu știu… Apoi Iulia luă gelul de duș și începu să-l spele. Mâinile ei fine îi amintiră de mâinile Mariei, care avea același obicei – să-l spele. Hai, te ștergi bine, te îmbraci și vii în pat, ceea ce și făcu. Iulia îl luă în brațe și începu să-l mângâie prin păr până adormi. La un moment dat se trezi în mijlocul nopții și îi luă câteva clipe bune să-și dea seama că nu e acasă. Zâmbi. Silueta Iuliei începea să se dezvăluie odată cu acomodarea sa în întuneric. Era dezvelită și dormea pe burtă. Își imagină că o sărută pe gât și îi pune mâna pe fese, iar apoi, cu frică, își apropie mâna de fundul ei și o atinse ușor, și și-o retrase brusc. Văzând că Iulia nu schițează niciun gest mai puse mâna încă o dată, de data aceasta cu încredere, dar Iulia se foi și și-o retrase rapid. Se ridică ușor din pat, merse tiptil până în baie și se masturbă.
Radu se trezi înaintea Iuliei și începu să cotrobăie prin cărți. Coperta lui Moscova-Petușki, de Venedikt Eroferv, îi atrase atenția. Citi câteva pagini și își dădu seama că așa fusese și el cu o seară înainte. Nu știam că citești, zise Iulia. Înainte, mami îmi cumpăra cărți, citeam. Îți place? Nu e prea dură pentru tine? Nu e, nu. Îmi aminteam cum mă simțeam aseară. Dacă vrei ți-o dăruiesc. Mulțumesc mult! Cum te simți? Mă cam doare capul. Și pe mine, puțin. Azi mergem la tatăl tău. Mai bine mă duc singur… Nu vrei să vorbesc cu el? Nu cred că e nevoie. Atunci te duc măcar până la scara blocului și te aștept, în caz de ceva. Bine. Cei doi mâncară ceva, apoi plecară spre cartierul mărginaș. Radu stătea pe bancheta din spate a taxiului și nu zicea nimic. Ajunseră în fața blocului și Radu îi spuse să aștepte acolo. După două minute se întoarse. Nu e nimeni acasă. Păi și cum facem? Venim mai târziu, apoi plecară spre Dark, barul punkiștilor, care la ora asta era aproape pustiu. Îți iau un suc? Da. Salut, Iulia. Salut, Roșule! Zise Pișcot și se așeză la masa lor. Pișcot arăta de parcă se trezise din cea mai cruntă beție pe care cineva și-o poate imagina. L-ai luat la tine? Da, dar se întoarce azi acasă. Vii diseară la concert? La Casa Studenților? Da, cântă Marian cu ai lui, vin și unii din Timișoara. Vreau și eu să merg, zise Radu. Să-l întrebăm pe tatăl tău dacă te lasă. Îl întreb eu. Ești sigur? Da. Păi mă duc acum, ar fi trebuit să ajungă. Atunci te aștept la șapte aici, dacă te lasă. O să stau până la și jumătate, iar dacă nu vii o să plec. Bine, răspunse Radu și dădu să plece. Păi ce faci, Roșule, nu mă pupi? Iar el o pupă rușinat pe obraz.
Radu trecu printre blocuri și traversă strada. Intră în scară și vru să cheme liftul, dar nu mergea. Urcă câte două trepte, sprijinindu-se cu palmele pe câte un genunche, apoi ajunse. Își lipi urechea de ușă și ascultă – nu se auzea nimic. Bătu de două ori și fugi la etajul inferior. Așteptă ce așteptă și își dădu seama că nu e nimeni acasă. Scoase cheia din buzunar și intră. Mirosea puternic a băutură, iar tatăl său dormea cu gura deschisă, pe spate. Sforăia și la cel mai mic zgomot hălpăia. Radu trecu tiptil pe lângă el și se duse în camera sa, unde luă cât mai multe haine și le îndesă în rucsac. Se opri în dreptul lui Paul, îl privi câteva clipe, apoi ieși la fel de silențios cum intrase. Merse la țevile de apă, scoase haine noi din rucsac, se schimbă, apoi îl ascunse în iarba înaltă dintre țevi și gardul fabricii. Se așeză pe o țeavă, scoase o țigară, o aprinse și începu să se gândească la Iulia. Gândi că ar fi bine concertul să nu țină mult, ca să doarmă din nou cu ea. Părul ei care miroase frumos, buzele, ochii și silueta corpul ei în semiîntuneric îi apărură vii în minte. Trase aer în piept, apoi îi dădu drumul cutremurându-se. De sub o piatră uriașă ieși un pui de câine, urmat de ceilalți căței, apoi Fetița. Radu coborî de pe țeavă și în mângâie, apoi le puse fiecăruia câte un nume; Ție îți voi spune Arlechino, că ai un ochi alb, iar altul negru. Tu vei fi Marius, că ești la fel de bleg ca Marius de la mine din clasă. Teroarea Neagră, da, Teroarea Neagră, că ești negru și în cerul gurii. Iar ție, prichindelule, îți voi zice Prichindelu’. Fetița își lăsase urechile și dădea furibund din coadă, în timp ce Radu stătea în fund pe iarbă, mai să fie doborât de cei mici, care se îngrămădeau în el și îl lingeau pe față. Nu am nimic să vă dau, spuse. Cățeii îl conduseră până la locul unde pământul se întâlnea cu aleea de ciment. Merse printre blocuri, apoi traversă strada. Se așeză pe scările de la intrarea unui bloc și urmări atent terasa și intrarea barului în al cărui interior putea desluși primele două mese. La prima masă era Iulia în brațele unui băiat, din când în când se sărutau. În mintea lui Radu totul se înnegri și se înroși la față de furie. Se gândi că ar fi mai bine să se întoarcă acasă. Pe drum nu își putu stăpâni lacrimile și plânse. Intră în scară, de data aceasta liftul mergea. Coborî la etaj și se lipi cu urechea de ușă, să asculte. Din casă se auzea muzică, iar peste muzică vocile lui Paul și Anei. Se duse la țevi și plânse iar. Cățelul Marius ieși și dădu din coadă. Radu îi trase un picior și-l azvârli mai departe, iar Marius fugi cu coada între picioare sub piatră. Fetița mârâi din interior și începu să latre. Radu începu să sape în pământ și le astupă deschizătura pe unde intrau și ieșeau. Așa vă trebuie la toți, zise, apoi luă un bolovan și plecă spre bar. Trecu strada fără să se asigure. Câteva mașini îl claxonară, ba chiar un șofer se dădu jos la el și-l înjură. Însă, pe Radu niciun factor exterior nu-l perturba, acaparat de focul și pulberea ce făceau horă în sufletul său. Cu bolovanul strâns în mână intră în bar, însă nu era nimeni. Se așeză și puse bolovanul pe masă. Stătu ce stătu, apoi își zdrobi fața cu el de câteva ori. Ce pula mea faci, copile, strigă barmanul și îl duse la baie și-l spălă, apoi îi puse câteva pansamente. Ce ai pățit, Radu, zise Iulia din ușă, te-a bătut tatăl tău? Și-a dat cu bolovanul ăsta în meclă, răspunse barmanul în locul lui. Ce e cu tine? Nimic. Și Iulia îi cumpără un suc, apoi îl ținu în brațe. De ce ești supărat? Te-am văzut cu cineva… Unde? Aici în bar, stăteai în brațele lui și, și… și Radu începu iar să plângă. O, iubițelul meu mic. Punkistul meu. Doar stăteam așa, dar nu am nimic cu el și nici el cu mine. Iulia îl strânse în brațe și începu să-l legene. Punkistul meu mic…
Cei doi plecară de mână spre taxi. Lui Radu i se păru că vede ciudat; nu putea distinge decât culoarea roșie, cu o intensitate mai mare decât de obicei. Se frecă la ochi dar tot vedea alb-negru, iar unele mașini, culoarea de la semafor și unele haine ale trecătorilor, roșii. Se gândi că dacă îi spune Iuliei îl trimite acasă. Urcară în taxi, își puse capul în poala ei și închise ochii. Scântei mici, ce-și variau nuanțele, zburau prin întunericul ochilor săi. La început îi deschise, apoi îi închise la loc și începu să-i placă. Zgâlțâitul mașinii făcea steluțele să tremure într-un dans vesel. Radu, am ajuns. În fața Casei de Tineret erau sute de punkiști care așteptau să intre. Se alăturară unui grup, din care o parte fuseseră în bar. Ce tare! Roșu la concert! Bate five, moșule! Unul dintre băieți îi dădu lui Radu să bea din cutia sa de bere. Lumea începu să intre. Radu și micul grup se îndreptară spre intrare, în rândul ce se formase ca o pâlnie. Câți ani ai, copile? E cu mine, îi răspunse Iulia portarului. Dar e minor, domniță, nu-l pot lăsa înăuntru. Haideți, domne’, că e cu noi, strigă Pișcot. E băiatul meu, zise Iulia. Bine, domniță, dar să nu aud vreo pățanie. Ține-mă de mână, să nu ne pierdem. Nimeriră locuri bune, în față. Apucaseră să intre printre primii.