hjdakjdhaj
djakdjka
dkajdak
hkdajdka
“Soarele vietii mele, Fiodor Dostoievski”
“În ziua de 28 ianuarie 1881, la ora 7 diminea�a, Anna Grigorievna Dostoievskaia s-a trezit �i a v�zut c� so�ul o prive�te.
–Cum te sim�i dragul meu? l-a întrebat ea, aplecându-se c�tre el.
–�tii, Annia, a spus Feodor Mihailovici cu voce stins�, sunt trei ore de când nu dorm �i m� tot gândesc �i-mi dau seama limpede c� am s� mor ast�zi.
–Dragul meu, de ce crezi asta? Doar acum te sim�i mai bine, sângele nu mai curge, se vede c� s-a format un „dop”, cum spunea Ko�lakov. Pentru Dumnezeu, nu te mai chinui cu temerile, ai s� mai tr�ie�ti, te asigur eu.
A deschis Biblia care-i fusese d�ruit� la Tobolsk (când pleca la ocn�)de so�iile decembri�tilor:
–Vezi ce scrie aici: „nu M� opri”, înseamn� c� am s� mor.
Anna Grigorievna plângea. El îi mulțumea mereu, o consola, îi încredin�a copiii.
–�ine minte, Annia, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte �i nu te-am în�elat niciodat�, nici m�car cu gândul!
La ora 11 hemoragia s-a repetat. Bolnavul a fost cuprins de o sl�biciune neobi�nuit�. El �i-a chemat copiii, i-a luat în bra�e �i �i-a rugat so�ia s� citeasc� parabola fiului risipitor (s.m.). Aceasta a fost ultima lectur� auzit� de Dostoievski. Dup� o nou� hemoragie, la orele 7 seara, el �-a pierdut cuno�tin�a �i la orele 8 �i 38 de minute a murit. (Leonid Grossman – Titanul. Via�a lui Dostoievski, trad. George Iaru, București, Ed. Lider, 1998, p. 498-499)
Astfel se stingea din via�� “titanul literaturii ruse”, l�sând în urma lui o v�duv� cu doi copii. S� vedem cine a fost Anna Grigorievna Dostoievski…
Spre sfâr�itul anului 1866 Dostoievski s-a mutat la Petersburg �i a decis s�-�i angajeze o stenodactilograf� pentru a-l ajuta s� finalizeze romanul Juc�torul. I-a fost recomandat� tân�ra Anna Grigorievna Snitkina, o fat� modest�, lini�tit�, pe al c�rei chip se citea inteligen�a �i blânde�ea. Încântat� s� se afle în preajma celebrului scriitor, Anna a acceptat, fiind impresionat�, mai ales, de simplitatea �i de sinceritatea lui. În scurt timp, l-a îndr�git, de�i era cu 25 de ani mai tân�r� decât el. În 1846, când se n�tea Anna, Dostoievski începuse s� fie cunoscut �i remarcat dup� publicarea nuvelei Dublul…
Nu dup� mult timp s-au c�s�torit. Vreme de 14 ani, Anna a fost îngerul lui p�zitor: a�a cum Nora Joyce îl salvase pe Joyce de alcoolism, Anna i-a fost aproape în perioadele lui dramatice, când depindea de jocurile de noroc �i, mai ales, în momentele de cump�n� când trecea prin crizele de epilepsie. Anna Grigorievna a ap�rut în via�a scriitorului într-un moment critic – dup� o c�s�torie nefericit� �i dup� câteva pove�ti de iubire la fel de nefericite, singur �i chinuit de boala lui avea, cu siguran��, nevoie de un ajutor în redactarea scrierilor, dar �i de un suflet care s�-i fie aproape.
În 1881 Dostoievski pleca în lumea umbrelor, Anna supravie�uindu-i 37 de ani, timp în care s-a ocupat în mod special de promovarea operei sale. A�a cum spune criticul Leonid Grossman, Anna a fost un adev�rat “model al acelui fenomen greu de realizat �i rar întâlnit care se cheam� dragoste activ�.” Într-una dintre convorbirile pe care Anna Grigorievna le-a avut cu Leonid Grossman i-a povestit despre întâlnirea ei cu tân�rul compozitor Serghei Prokofiev, înc� student la acea vreme. Deja ajunsese s� fie cunoscut, dar �i destul de controversat pentru inova�iile pe care le introdusese în componistic�, sp�rgând toate canoanele timpului. Lucrarea sa, Suita scitic�, interpretat� în 1916, a produs un val de proteste în lumea academic� muzical� pentru limbajul muzical aproape brutal, nemaiîntâlnit. Compozitorul se afla înc� într-o febril� c�utare, când s-a apucat de o nou� compozi�e muzical�, opera Juc�torul, inspirat� de romanul lui Dostoievski. Hot�rât s� p�streze textul original dostoievskian, Prokofiev n-a mai apelat la un libretist. Lucrarea i-a fost acceptat� la teatrul Mariinski din Petrograd, îns�, curând, regizorul spectacolului, Bogoliubov, �i-a retras colaborarea iar arti�ii au început a-�i ar�ta nemul�umirea fa�� de sonoritatea brutal� a muzicii dar �i fa�� de lipsa de melodicitate a textului. Era 1917. Opera a fost retras� din repertoriu, iar teatrul a fost închis. În tot acest angrenaj de evenimente, compozitorul omisese s� cear� acordul familiei Dostoievski, astfel c� s-a mai trezit �i cu un protest �i din partea acestora. Acordul îns� exista din partea Annei Grigorievna, c�reia Prokofiev i-a f�cut o vizit� oferindu-i partitura operei, cu o dedica�ie din partea lui. Ca de obicei î�i luase cu el agenda albastr� pe care o purta mai mereu asupra sa. Anna era o b�trânic� plinu��, îmbr�cat� dup� moda veche, purtând pe cap o “nakolka” prins� de p�rul c�runt, adunat în coc. “Prevenit� de Prokofiev, care o rugase s� noteze câteva cuvinte legate de tema soarelui a r�mas pe gânduri câteva clipe, apoi, aplecându-se peste paginile albumului a a�ternut cu scrisul ei ferm �i cite� urm�toarele câteva cuvinte: „Soarele vie�ii mele – Fiodor Dostoievski.” Dup� care a pus data: 6 ianuarie 1917. �i dintr-o dat� chipul ei s-a transfigurat fiind inundat de ro�ea��, ochii str�lucind de mândrie, de un profund sentiment de fericire. Nu era pentru prima dat� când unul dintre contemporani observa acea transfigurare a chipului Annei atunci când era amintit numele lui Fiodor Dostoievski. Alt�dat�, întrebat� de un tovar� de c�l�torie care o recunoscuse în trenul ce mergea de la Moscova la Sankt Petersburg, “Ce fel de om era Dostoievski?” Anna i-a r�spuns cu aceea�i lucire în priviri: “Era omul cel mai bun, cel mai tandru, cel mai inteligent �i cel mai generos din câ�i am cunoscut vreodat�.”
Anna Grigorievna a fost un veritabil agent literar pentru opera lui Dostoievski, a urm�rit toate edit�rile, toate punerile în scen�, s-a opus atunci când a considerat c� se aduce atingere renumelui scriitorului. A avut o atitudine pioas� fa�� de tot ceea ce-a scris Dostoievski, îns� a fost �i o femeie cât se poate de pragmatic�. Dorin�a ei a fost ca cei doi copii: Fiodor Fiodorovici �i Liubov Fiodorovna s� se ocupe mai departe de mo�tenirea literar� de la tat�l lor. Abia dup� moartea ei, Fiodor, fiul, a plecat de la Ialta în Moscova �i s-a ocupat o vreme de mo�tenirea literar�. În schimb, Liubov, care s-a stabilit în str�in�tate din 1913, a publicat o carte tenden�ioas� la adresa tat�lui s�u în care printre altele nota: “Mama mea a vorbit toat� via�a despre so�ul s�u ca despre un om ideal, iar dup� ce a devenit v�duv� �i-a educat copiii în spiritual unui adev�rat cult pentru tat�l lor.”
Deasupra tuturor acestor neîn�elegeri r�mâne iubirea unic� �i atât de profund� pe care Anna Grigorievna i-a p�strat-o lui Fiodor Dostoievski pân� a închis ochii �i dincolo de mormânt. Tân�ra fat� care trecuse într-o bun� zi pragul casei marelui scriitor, cu servieta în bra�e, oferindu-�i serviciile de stenodactilograf, a l�sat posterit��ii una dintre cele mai frumoase �i mai emo�ionante pove�ti de iubire. De remarcat c� Anna n-a fost nici pe departe supus� firii dificile a lui Dostoievski, ci a r�mas ea îns�i, independent�, adoptând o atitudine corect� �i demn�. A fost lucrul care l-a impresionat cel mai mult pe scriitor �i, din momentul în care a v�zut-o, nu �i-a mai putut închipui via�a f�r� „Anecika lui”.
O martor� a convie�uirii dintre cei doi poveste�te: „Ea se purta cu el ca o d�dac� sau ca o mam� din cele grijulii. Preg�tindu-i cele de trebuin�� când el avea s� plece undeva, îi aducea ba una, ba alta pân� când în cele din urm� îl vedea plecat. Deodat� zbârnâia soneria de la intrare.”Cine-i acolo?” “Eu, Anna Grigorievna! Batista! Ai uitat s�-mi dai batista!” îi spunea el pe un ton dramatic. Erau firi diferite: ea vesel�, plin� de via��, râdea deseori cu poft�. El lua totul în tragic.
Avea sim�ul umorului �i-�i cuno�tea foarte bine pozi�ia, de�i era modest� din fire. Aflat� în str�in�tate îi scria fiicei sale: „Hotelierul, aflând de la nevast�-sa , care nu-i str�in� de ceea ce se cheam� literatur�, c� sunt so�ia unui celebru scriitor, îmi spune acum “madame Tolstoi”. Eu nu protestez. A vrut s�-mi prezinte un literat englez, dare eu am refuzat s� cunosc asemenea plevu�c�, iar cu Shakespeare el n-are cum s�-mi fac� cuno�tin��…” iar zece ani mai târziu dup� moartea lui Dostoievski fiind întrebat� de un gazetar lipsit de tact de ce nu s-a mai rec�s�torit, i-a r�spuns: „P�i dup� ce l-am avut de b�rbat pe Dostoievski, cu cine m-a� mai putea m�rita? Poate doar cu Tolstoi!” Îl cunoscuse, personal, pe Tolstoi în 1889 când îi aprobase o incint� în Muzeul de istorie din Moscova pentru a amenaja “Muzeul memorial F. M. Dostoievski”
Aproape în fiecare an, Anna Grigorievna pleca la b�i în str�in�tate. Primul lucru pe care-l f�cea când ajungea acolo, vizita libr�riile s� vad� ce c�r�i ale lui Dostoievski se vând, cine le-a editat. Revenea în Rusia cu o cantitate imens� de c�r�i. Dar niciodat� nu renun�a la activitatea ei de corector, de�i vederea îi sl�bise foarte tare �i citea cu lupa. Îi pl�ceau foarte mult p�l�riile �i nu–�i refuza pl�cerea de a-�i cump�ra câteva. Nu sem�na în acele momente nici pe departe cu acea Anna Grigorievna care, cu ani în urm� î�i vânduse paltonul s�-i cumpere so�ului o p�l�rie nou�. R�m�sese la fel de modest�, de chibzuit� �i de pragmatic�. Munca de editor i-au atins s�n�tatea astfel c� în 1911, la 1 septembrie �i-a vândut drepturile de editor. De�i, pe seama ei se colportau zvonuri despre bog��ia imens� pe care ar fi de�inut-o, adev�rul era altul. Anna f�cea numeroase dona�ii, ridicase �coala din Staraia Russa care-i purta numele lui Dostoievski.
Anna Grigorievna a supravie�uit domniei a patru �ari, a trecut pragul unui nou secol, a fost martora a trei revolu�ii, a folosit tramvaiul, lumina electric�, telefonul �i metroul. Vara anului 1918, în plin r�zboi, a prins-o la Ialta. Foametea începuse s� bântuie �i, într-una din zile, poveste�te nora ei, Ekaterina Petrovna, cineva i-a d�ruit dou� funturi de pâine proap�t�. Le-a mâncat toate �i, în urma unei crize de colit�, pe 21 iunie 1918 s-a stins din via��.
“Am devenit so�ia lui Fiodor Mihailovici când aveam 20 de ani. Ast�zi am dep�it 70, dar �i acum îi apar�in numai lui: prin fiecare fapt�, prin fiecare gând al meu apar�in memoriei lui, activit��ii lui, copiilor �i nepo�ilor lui”, nota ea în Memorii.
Bibliografie: D. Dostoievski, Soarele vie�ii mele, Caiete critice, 1991