Zone de acces

 

 

DANIELA BÎRZU s-a născut la Iași în 13 mai 1971. Locuiește în localitatea Valea Lupului, Iași. A studiat la Colegiul Național Iași, Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” Iași, secția Energetică. Începe să scrie poezie în 2010, postând în diverse reviste și pagini on-line. Publică poeme în revistele Mozaicul, Prăvălia Culturală, Traducerile de sâmbătă, Sintagme literare, Cenaclul E-creator, Parnas, New York Magazin, O mie de semne. În 2015 devine membră a cenaclului Qpoem. A mai publicat volumele de poezie Magazinul de piane, editura 2011; Trandafiri pe viscere, editura Karth, 2014. 

Selecția de poeme face parte din cel mai recent volum al poetei, Zone de acces, apărut recent la editura Rocart, 2020. 

 

zone de acces

s-au extins spațiile de depozitare ale animalelor ținute în cuști
și zona mea de acces s-a curbat
a devenit
o elipsă o frânghie pe care îmi înșir controlabil
emoțiile
//
curățenie necesară în fiecare dimineață ca să nu se piardă
conturul perfect al creierului / câtă teamă
te țin de mână
descrie-mi în zece cuvinte ceea ce poate fi o posibilă alegere
am un vis în care pierd permanent sânge
am un vis în care pierd permanent încredere
am un vis în care mă izbesc cu un lift de tavan
am un vis în care îmi educ copilul să bea 2 litri de apă
am un vis în care pur și simplu cad
am nevoie de mai mult spațiu/ privește pe fereastră a început să ningă
e tot ce trebuie ca visul să înceapă să curgă
acum că mi-am extins teritoriul sunt gata
să mă cațăr pe gratii și să urlu / știind că nimic nu mă va mai deranja în zona mea de
acces & confort.


transparență

lunga mea cădere în captivitate – intravenos bag substanțe care să mă vindece dar nimic distructiv
care să cutremure creșterea osoasă a corpului
dar venele, venele astea rămân tari ca o sârmă ghimpată ce capătă consistență
îmi vorbești despre pantofii stiletto și rochia roșie a manechinului din vitrină iar asta
declanșează un război în mintea mea când
liniștea e atât de puternică și se prelungește până la marginea orașului
unde eu stau cu piciorul pe o m i n ă gata să se declanșeze
trebuie doar să mă împingi dintr-un perete în altul
& voi deveni alt manechin / cel care așteaptă să nu moară de foame
la fel ca în secolele trecute când oamenii mureau
rând pe rând sclavi ai sistemului /asta ne consumă acum și pe noi
descarcerarea este o posibilă soluție / doar așa mai rămâi în viață cu viziuni
halucinante în starea asta care se perpetuează
până la oprirea definitivă a durerilor
sunt ca un frigider scos din priză de la – 18 grade / până aici oricât de mult aș merge
nu voi vedea nimic care să ne aducă alinare-
/ egrete zburând deasupra luciului apelor sălbatice & plaje exotice /
e doar traficul ăsta intens / soare fierbinte injectat pe marginea străzilor
&
orașul care ne intensifică foamea.

 

 

construcții

întotdeauna problema existențială a
ligaturilor. după ce o rezolvi,
se desprind încet
culorile. am părul negru ca pământul excavat pentru fundații.
fragil sentiment. să te apropii de
oraș ca o muscă știind că cineva te va strivi.
dar tot mă plimb liberă
pe străzile lui mecanice cu tălpile mele de fier,
o fată cu cozi împletite și rochie transparentă.
există pericolul să văd prin mine
și văd organe desprinzând-se de
sistemul nervos central, funcționând singure, ticăind.
și văd,
visele mele de zgură.


fragile

nimic nu mă distrage din haosul care se creează cu
fiecare lovitură de ciocan care mai îngroapă un stâlp în pământ
ca pe niște statui de beton
ești într-un film de capă și spadă – un receptor cuplat la rețeaua neliniștilor tale
dă-mi jos praful ca de pe un telefon cu disc / ce învârte mai mult
tristețea profundă a marțienilor în scurtele lor perioade de liniște
umbli goală prin univers acolo unde nu exista praf și privești
siluetele lor lucide în orașul înghițind absintul din aer ca pe propriul sânge
nu mai am de dat dragoste / doar cruzime și milă / o formă de eliberare
în spațiul subțire dar dens care mă ajunge din spate / o formă de cuplare
al lucrurilor mecanice/ rotative care îmi învârt inima.


pierderi

soarele pierde din ce în ce mai multa căldură
ca un organism bolnav
sânge / pământul se curăță de
măruntaiele lui grase
cerul e o betonieră care ne calcifiază oasele
ca și cum ai învârti
destinul pe degetele tale mici
și nimic n-ar ieși
afară încă se mai vede strălucirea zăpezii
copacii cu ramuri întinse ca niște fâșii de nailon
suntem doar noi și soarele așteptând
dragostea să crească: un drog pe care să-l inhalăm din
din respirația ei de cretă și var. 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *