Volumul de poezie al scriitoarei Marta Petreu, Apocalipsa după Marta, a fost tradus recent în limba catalană

 

Editura catalană Associació Pont del Petroli, înființată la Badalona acum 20 de ani, a publicat de curînd o antologie bilingvă din poezia Martei Petreu, Apocalipsis segons Marta / Apocalipsa după Marta.

Versiunea catalană este semnată de Jana Balacciu Matei și Xavier Montoliu Pauli. Prin amabilitatea editorilor -Joan Puche și Paco Fanés- publicăm întreaga prefață semnată de criticul american stabilit de cîteva decenii la Barcelona, D. Sam Abrams. Textul original din catalană este tradus de Jana Balacciu Matei.

Scriitoarea Marta Petreu este deja cunoscută de public catalan. În perioada 29 aprilie – 4 mai 2016 a participat în cadrul turneului catalan la Festivalul International Poefesta din Oliva (València), la o masă rotundă la Universitatea din Barcelona și la o lectură poetică în limba română și în limba catalană la spațiul cultural Horiginal din Barcelona. Mai recent, Marta Petreu a prefațat traducerea în limba catalană a romanului lui Mihail Sebastian De două mii de ani (Lleondard Muntaner Editor: Mallorca, 2019).

 

„Stăm mereu aplecați”

 

They are all gone away,

There is nothing to say.

Edwin Arlington Robinson

 

În multe ocazii și în formulări diferite, Jorge Luis Borges a insistat că marele Ralph Waldo Emerson era, paradoxal, mai cerebral și mai filosofic în opera lui poetică în versuri și mai liric și poetic în opera filosofică în proză. Indirect, autorul Ficțiunilor spunea că în general, în opera lui Emerson, în versuri și proză, a fost întotdeauna evidentă dorința de sinteză între poezie și filosofie, dorință pe care, din păcate, nu a reușit niciodată s-o realizeze. Pe scurt, de-a lungul întinsei sale cariere, Emerson a căutat trei lucruri concrete: poetizarea discursului filosofic, dotarea poeziei cu profunzime și substanță conceptuală și găsirea unei căi spre unirea decisivă dintre reflecție și lirică.

La 28 de ani după moartea înțeleptului din Concord, în 1910, filosoful, poetul și profesorul George Santayana publica la Harvard extraordinarul eseu Three Philosophical Poets: Lucretius, Dante and Goethe, în care relua reflecțiile predecesorului său. Santayana își situa analiza în trei epoci diferite – clasicismul greco-latin, pragul dintre Evul Mediu și Renaștere și revoluția romantică – spre a ajunge la deziluzionanta concluzie că poezia și filosofia continuă să nu fuzioneze. Lucretius eșuase din cauza imaginației sale deficitare, Dante prin antropocentrismul excesiv și Goethe prin refuzul de a accepta limitele condiției umane.

Problema mariajului filosofiei cu poezia nu s-a rezolvat niciodată într-un mod stabil și satisfăcător, în pofida interesului și dorinței de a o face, mai ales pornind de la criza diferitelor sisteme de interpretare generală a condiției umane și a realității – religia, meditația și știința – din sec XIX. Mari creatori din sec. XX, ca Hermann Broch, Robert Musil sau Thomas Mann, ca să citez doar trei exemple ilustre, au decis să reînarmeze literatura cu profunzime spre a contrabalansa defectele sistemelor cognitive tradiționale.

Poezia și-a făcut și ea datoria prin realizarea unei apropieri între ea și filozofie, de vreme ce o veritabilă fuziune nu era posibilă. Filosofi ca Emerson, Nietzsche, Santayana, Unamuno, Heidegger, Walter Benjamin, María Zambrano, Hannah Arendt i John Koethe au scris poezie. Iar poeți de talia lui Rainer Maria Rilke, Wallace Stevens, T. S. Eliot, Paul Celan, Màrius Sampere, José Àngel Valente sau Jorie Graham  au apropiat lirica de filosofie. Filosofi poeți și poeți filosofici, dar niciodată aliaj integral al filosofiei cu poezia, niciodată «filosofesia» «poesofia».

Din acest motiv, Apocalipsa după Marta, cartea Martei Petreu, acum la îndemâna cititorilor, este atât de importantă. Gânditoarea, poeta, prozatoarea și profesoara Marta Petreu ne oferă o frumoasă, fantastică, indiscutabilă sinteză între filosofie și poezie, atât de urmărită în cultura occidentală. Clar și categoric. Inutil de spus că această bornă o situează pe autoare la cel mai înalt nivel al poeziei în literatura română, europeană și internațională a momentului. Iar traducerea acestei singulare selecții proprii din poezia Martei Petreu dintre 1981 și 2014, în versiunea excelentă, cu migală lucrată de Jana Balacciu Mateu și Xavier Montoliu Pauli, onorează tradiția catalană și o alătură celei franceze, italiene și anglo-saxone care au știut să recunoască, din primul moment, valoarea excepțională a producției lirice a autoarei. Iar publicarea ei de către discreta, dar ferma, editură Pont del Petroli – în pragul aniversării, în 2020, a celui de-al douăzecilea an de la naștere este un mare merit și, în același timp, rămâne ca un reproș pentru marile case de editură.

În dificilul ei itinerariu spre fuziunea dintre filosofie și literatură, Marta Petreu a avut capacitatea de a ocoli cele două capcane în care au căzut majoritatea filosofilor poeți sau poeți filosofi anteriori. Firește, mă refer la absența sau excesul de omenesc, la absența sau excesul de discurs conceptual, la absența sau excesul de universalitate și la absența sau excesul de referenți reali. Poemele Martei Petreu sunt încărcate de electricitate la nivel uman, au o neobișnuită ambiție conceptuală și calibrează perfect punctul de tensiune dintre universal și particular. Toate elementele umane, conceptuale, universale și particulare fac parte dintr-un aliaj indivizibil care este textul final al fiecărui poem.

Filosofic, poezia Martei Petreu este înrădăcinată, bine înrădăcinată, în tradiția gândirii pesimiste moderne care începe cu Montaigne, Baltasar Gracián și Pascal și trece prin Schopenhauer, Eduard von Hartmann și  Nietzsche spre noi. Dar ea împinge la extrem gândirea pesimistă fiindcă, spre binele omenirii, nu mai putem trăi multă vreme cu autoînșelări și subterfugii. Nu mai putem trăi multă vreme cu false așteptări care generează optimism, idealism și utopie. Trebuie să privim în față condiția umană, realitatea și lumea așa cum sunt, fără nici o alinare sau consolare. Este unicul mod de a trăi o viață cu un minimum de autenticitate și adevăr. După Marta Petreu, este singura soluție la dispoziția comunității noastre.

Trebuie să privim în față „pericolele falselor speranțe pentru care plătim înaltul preț de a renunța la explorarea adevărului”, așa cum proclamă Roger Scruton în convingătorul său eseu din 2010, The Uses of Pessimism and the Danger of False Hope. Sau cum atrage atenția Alain de Botton, într-o conferință din 2013, On Pessimism: „trebuie să învățăm să ne acceptăm micimea, insignifianța”, „criza este norma care guvernează condiția umană” și „din perspectiva pesimistă, viața nu este o înșiruire de așteptări frustrate”.

Cu un omenesc extrem, un pesimism ferm, o inteligență și o luciditate pătrunzătoare, Marta Petreu pune, prin intermediul poemelor ei, sub semnul întrebării totul: realitatea fizică, metafizica, viața și moartea, identitatea, alteritatea, familia, căsătoria, iubirea, sexul, dorința, necesitatea, voința, societatea, puterea, binele și răul, memoria, istoria, cunoașterea, rațiunea, adevărul, arta, cultura, religia, fericirea, durerea, singurătatea etc. Din neîncredere și dezamăgire, Petreu, cere sau, mai bine zis, „impune” o resetare totală a viziunii noastre asupra condiției umane și asupra realității. Este unica noastră speranță, dacă există.

De aici vine sensul real al titlului cărții, Apocalipsa după Marta. Apocalipsă în sens filologic, de „des-coperire” sau revelare „ridicare a vălului” cu referire la dificilele și incomodele adevăruri care ies la lumină. Apocalipsă în sensul de sfârșit al lumii pe care o cunoaștem și început al unei noi lumi, vechea lume a înșelăciunilor și subterfugiilor și noua lume cu privirea în față a adevărului și reînceperea vieții de la gradul zero al autenticității și veridicității. Din această cauză, Marta Petru poate declara prin unul din multele versuri care frig în paginile cărții: Sînt un loc viu//lucid//ce și-a atins împlinirea. Limita. Aici e loc destul//pentru deznădejde. Devorare. Autodevorare.//E exclusă mîntuirea. Punct

Franz Kafka, în două însemnări din Caietele albastre in-octavo, scrise între 1917 și 1919, ne dă cheia pentru a înțelege punctul de plecare al pesimismului Martei Petreu. În al treilea Caiet Kafka se întreabă dacă „Este posibil să gândești ceva dezolant? Sau, mai bine zis, ceva dezolant fără nici un pic de mângâiere. O soluție ar duce la ideea următoare: conștientizarea constituie deja o formă de mângâiere”. Poezia Martei Petreu pornește exact de la ideea „conștientizării” dilemei umane, fiindcă este realmente unicul resort de care dispunem. Identificarea lucrurilor așa cum sunt în condiția umană, în lume, în realitate.

Mai târziu, în același Caiet, Kafka pune problema spinoasă și îndelung dezbătută a artei și a relației ei cu adevărul: „Arta zboară în jurul adevărului, dar cu intenția clară de a nu se arde. Capacitatea ei constă în a găsi, în întuneric și în gol, un loc din care se pot capta razele luminii intense [a adevărului..]”. Poemele Martei Petreu zboară în jurul adevărului, dar aspirația intensă spre sinceritate și omenescul extrem fac ca autoarea să se lase arsă. Ea nu caută un loc comod, un „locus standi” avantajos, din care să capteze lumina adevărului, ci se precipită în întuneric și în gol și, dinăuntru, ne oferă lumina crudă și incisivă a adevărului. De aceea poeta poate afirma categoric într-un alt vers arzător: „Iar eu: nu mint spunînd că scriu cu sînge//și neuroni.”

Această atitudine de veradicitate și sinceritate à outrance, acceptând toate riscurile pe care le implică este una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale acestei poezii. Norman Manea surprindea esențialul când vorbea despre opera Martei Petreu în termeni de „sever credo poetic de integritate”, „o inimă fierbinte și o minte rece”, „provocare”, „expresivitate feroce”, „vehemență” sau „urgență a implicării”, aspecte din ceea ce marele eseist și memorialist asigură că este „marca poeziei adevărate, a poeților adevărați”.

 

© Alice Valeria Micu
© Alice Valeria Micu

 

Petreu scrie „poezie adevărată” și este „poetă adevărată” fiindcă a știut să rezolve, cum puțini au știut să facă, una dintre disjuncțiile cele mai importante care afectează poezia occidentală, mai ales, de la al Doilea Război Mondial încoace, marea disjuncție dintre impersonal și personal, o problemă rezolvată satisfăcător doar în puține ocazii. Inutil să spun că opera Martei Petreu constituie, din fericire pentru noi, una dintre aceste ocazii.

La începutul sec. XX, la începuturile modernității poetice, unul dintre principalele ei obiective și ținte a fost contracararea exceselor romantismului, mai ales egocentrismul. De aceea diferitele curente ale modernității fugeau de exprimarea directă a personalității poetului și s-a dezvoltat ca antidot teoria „impersonalității poetice” formulată de T. S. Eliot în al său deja mitic eseu din 1919, „Tradiția și talentul personal”. Pentru Eliot și pentru alți maeștri ai modernității târzii, ca Ezra Pound, Wallace Stevens, Marianne Moore și William Carlos Williams, poezia nu era o expresie a a personalității umane, ea trebuia să fie definitiva ei depășire. Această depășire a personalității ar garanta o orientare mai colectivă, universală și intelectuală a discursului poetic, care ar pune capăt sentimentalismului narcisist și marcatei fatuități din romantismul târziu.

Impersonalitatea poetică s-a impus până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. După război, noile generații apărute în anii ’50 și ’60, în semn de revoltă, au revendicat tocmai recuperarea poeziei ca expresie umană și experiență vitală puțin transferabilă. Să ne gândim, de exemplu, la unul dintre poeții cei mai influenți ai sec XX, Robert Lowell și la cartea lui Life Studies (1959), care a marcat o întreagă epocă. Mulți poeți, ca Anne Sexton, spre a da un exemplu remarcabil, i-au urmat exemplul și, din nou, poezia a început să decadă și să o apuce pe calea exaltării personaliste și, în consecință, spre pierderea curajului intelectual și a ambiției conceptuale. S-a întors, în fond, la locul privilegiat al inaninății și goliciunii senzaționaliste. Și, pentru mulți poeți actuali, poezia continuă să fie locul strălucirii personaliste a goliciunii și inutilității, deghizată, însă, în antitendință, în poezie pretins revoluționară. Acest tablou al crizei sensului și funcției în poezie l-a făcut pe poetul catalan Carles Camps Mundó să-și exprime protestul într-o postare din 29 august anul acesta pe blogul său, pe care nu rezist să n-o citez in extenso:

„Discursul poetic care are ambiția probității excelenței intelectuale și umane nu mai interesează, fiindcă în societățile (post)moderne s-a instalat sordidul în toate aspectele și domeniile vieții. Unii, presupun că într-o încercare de a salva poezia, se adaptează, dar nu reușesc decât să afirme sordidul. O fac în numele transgresării a nu știu ce coduri, spun, spre a pune în discuție discursul hegemonic, fără măcar să înțeleagă că discursul hegemonic impulsionat de putere în această fază capitalistă este exact acela  care are legătură cu sordidul, care subestimează toate perimetrele etice și ne atrage într-o spirală care implică inclusiv subestimarea valorii vieții.

Poezia occidentală a avut noroc cu apariția unor figuri ca Sylvia Plath, care au propus ieșirea din fundătură, ieșire caracterizată printr-un echilibru de înaltă tensiune între impersonalitate și personalitate. Iar opera poetică a Martei Petreu este un exemplu de echilibru, unul dintre exemplele cel mai împlinite pe care le cunosc în poezia actuală, fără ca aceasta să implice vreo pierdere a potenței intelectuale. Poemele ei îi exprimă dramatic, tragic, personalitatea și existența: „Vreau să mă fac auzită. Vreau să exist. Vreau să țip”. Dar, în același timp, exprimă perfect condiția umană generală, realitatea și lumea, tocmai pornind de la exemplul personal al poetei. Iar manifestarea de înaltă tensiune a vieții poetei și, prin ea, a condiției umane în general, a realității și lumii nu înseamnă nici o clipă cădere în capcana diminuării intelectului și exaltării emoției personale, cu consecința de rigoare a pierderii de viziune și profunzime a discursului.

Poezia Martei Petreu este una a excesului, în sensul dat termenului de profesoara Karen Jackson Ford în splendidul eseu Gender and the Poetics of Excess. Moments of Brocade (1997), despre Emily Dickinson, Gertrude Stein și Sylvia Plath. Pentru Ford, excesul conceptual și formal al unui discurs poetic este evident un semnal de alarmă, un avertisment. Excesele expresive ale Martei Petreu, constantele ridicări de ton până la vehemență, absența punctuației și ambiguitățile sintactice pe care le generează, iregularitățile în tăieturile versurilor și diviziunea strofică, deasa țesătură de aluzii culturale, oscilația între claritate și un anume ermetism, sunt, în definitiv, ceea ce Viktor Șkovski numea fenomenul „insolitării”, care are drept țel să ne producă un șoc și să ne trimită în afara textului tocmai pentru a reflecta la el. Excesele Martei Petreu își propun să ne zguduie și să ne atragă atenția supra pericolului extrem de a ne acomoda la viața falsificată și la arta falsificată care o înfățișează. Excesele ei sunt un ceas deșteptător pentru a ne trezi și a ne concentra atenția pe pura și dura realitate a vieții și a condiției umane. Excesele ei sunt un ceas deșteptor spre a ne trezi și a ne concentra atenția pe pura și dura realitate a artei, o artă mai autentică, mai reprezentativă, o artă care pune totul în joc.

Aplaud cu entuziasm sosirea Martei Petreu în literatura catalană. Jana Balacciu Matei, Xavier Montoliu Pauli și Editura Pont del Petroli au adus un mare serviciu. Fie ca el să rodească. Fie ca aceste versuri dogoritoare, impresionante – ca reflectate de oglinzi de obsidian precum imaginile de pe copertă alese de autoarea însăși – să miște apele liniștite și automulțumite ale poeziei actuale.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *