Vi me som rom – teama de-a spune că ești rom

MARIA CERNAT este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (promoția 2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (promoția 2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Din anul 2008 este doctor în filosofie cu o teză sub coordonarea profesorului Ilie Pârvu.  În prezent Maria Cernat este lector univ. dr. la Facultatea de Stiințe Sociale, Politice și Umaniste, departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Titu Maiorescu. Pe parcursul carierei sale academice a predat Studii Critice în Mass-MediaAnaliza de DiscursIntroducere în Științele Comunicării, Etică și Deontologie Profesională. De asemenea, este autoare a numeroase articole indexate în baze de date internaționale cum ar fi ISI, Ebsco, ProQuest, etc. Din anul 2009 este membră în comitetul redacțional al revistei Journal for Politics and Law editată de Canadian Center for Higher Education. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-ul de dezbatere politică CriticAtac.ro. De asemenea, Maria Cernat este colaboratoare a publicațiilor Observator Cultural, Baricada.org, Gazeta de Artă Politică.

 

Despre rasism, discriminare și excluziune s-a scris mult. Poate nu suficient. Și poate că nu cu umorul și sensibilitatea cu care Madălina Brândușe, Mișa Dumitriu, Irina Gâdiuță, Alex Horghidan, Alfredo Minea, Raj și Andrei Șerban s-au străduit să scrie despre o realitate tristă. Așa cum ne-am obișnuit deja, la Macaz se montează spectacole la a căror documentare s-a lucrat serios. Colaborarea cu Asociația Carusel s-a simțit și de această dată, lucru care face spectacolul Vi me som rom – Și eu sunt rom unul viu și credibil. Vi me som rom spune povestea unor romi din România din copilărie până la maturitate. Mădălina e o româncă care are un iubit rom. Alfredo e un rom care își ascunde identitatea, iar Alexandru este copilul unui indian și al unei românce. E un copil brunet despre care toată lumea crede că e rom.

Spectacolul îi surprinde în mai multe etape ale vieții și noi îi urmărim în situațiile în care trebuie să își negocieze spațiul, identitatea și siguranța într-o societate bigotă, violentă și ipocrită. Începe școala. Mădălina, Alfredo și Alexandru au, firește, experiențe foarte diferite.

Culoarea pielii decide în ce bancă vei sta. Culoarea pielii decide dacă ești acceptat sau nu. Spectacolul insistă asupra absurdității acestor judecăți superficiale: Alexandru nu e rom. Are un tată indian care a plecat în țara când el era mic. Alfredo în schimb e rom. Are privilegiul de a avea o piele albă și asta îl ajută să se ascundă. Ba chiar să devină la rândul său abuzator și să-l tachineze pe Alexandru. Alfredo are bani și e instruit de părinții lui să nu-și divulge identitatea.

Culoarea pielii decide dacă ești sau nu urmărit în magazin de paznicul vigilent. Culoarea pielii decide dacă ești suspectat sau nu.

Ce e cu adevărat interesant în cheia dramatizării experiențelor de viață este faptul că, în ciuda lucrurilor nu tocmai lejere despre care se vorbește, umorul e mereu prezent. Episodul în care paznicul vigilent urmărește romul suspect de serviciu printre rafturile de la magazinul H&M este savuros prin modul în care acest joc de-a șoarecele și pisica se transformă și cel urmărit și acuzat va fi, în cele din urmă, paznicul. Asta pentru romul în cauză își cunoaște drepturile și, după ce se joacă puțin cu răbdarea paznicului dorind să vadă până unde merge perseverența acestuia de a-l urmări prin toate cotloanele magazinului, îl reclamă. Primește chiar și o scrisoare de scuze de la compania H&M care, așa cum aflăm din replicile personajelor, exploatează populații marginalizate, dar are mereu la îndemână limbajul corporatist pentru a-și cere scuze față de un client discriminat. E unul dintre cele mai interesante și profunde momente prin complexitatea semnificațiilor sale. E prilejul cu care vedem cum clasismul și rasismul se împletesc. Rasa îl face vulnerabil pe client, dar, dacă are educație și un statut financiar stabil făcând parte dintr-o clasă socială privilegiată, poate să îl reclame pe paznicul care se află dintr-o dată într-o poziție vulnerabilă social ca urmare a precarității slujbei sale. Rolurile se schimbă foarte ușor și cel discriminat poate, la rândul său, să își exercite puterea.

Cum spuneam, spectacolul urmărește situațiile în care culoarea pielii îți decide soarta. Mădălina dorește să închirieze un apartament. Proprietarii nu vor să audă de romi. Prietenul ei o întreabă obsesiv dacă le-a dezvăluit agenților imobliari identitatea sa. Se teme că vor fi refuzați. Alfredo se teme să spună că e rom. Povestea sa e cu atât mai interesantă cu cât, cum spuneam, el provine dintr-o familie înstărită și are pielea albă. De ce s-ar complica să declare că e rom? Mai mult, clasa socială privilegiată îi permite, aparent, să aibă un traseu lin. De ce să nu joci prudent, de ce să spui, de ce să te expui? Răspunsurile le veți găsi dacă alegeți să urmăriți spectacolul Vi me som rom.

Și veți mai descoperi o inspirată critică a modelelor de succes”. La final, povestea se termină în cheia senzaționalistă a articolelor care ne furnizează eroi pozitivi în persoanele celor care au reușit. Or, povestea nu se termină niciodată aici. Un model de succes” vândut ca să adoarmă pe moment conștiința morală livrându-i finaluri fericite nu este nici pe departe soluția la problemele pe care Vi me som rom ni le prezintă. Pentru că advăratul success nu este să adulăm oamenii de succes”, să admirăm faptul că, iată, au reușit în viață”. Adevăratul succes este să ne solidarizăm cu ei atunci când sunt vulnerabili. Atunci au nevoie, de fapt, să spunem și noi, din toată inima Vi me som rom!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *