Vestigiile naufragiului

Poeții Ion Mureșan și Ioan Es. Pop vor fi protagoniștii turneului de lansare a volumului bilingv de versuri Assedegats. Dos poetes transsilvans: Ion Mureșan i Ioan Es. Pop, tradus în catalană de Xavier Montoliu Pauli. Turneul se va derula în Mallorca și Catalunya în luna mai 2017.

Cartea a fost publicată de Editura AdiA, iar poetul Marc Romera a semnat postfața pe care avem plăcerea s-o publicăm tradusă de Jana Balacciu Matei.

© AdiA Edicions
© AdiA Edicions

Se pare că românilor nu le arde de glume. De parcă limita ar fi fost ironia lui Sorescu (1936-1996). Dacă treci dincolo de ea, drumurile rămase duc la sarcasm. Sarcasmul ca grimasă provocată de exprimarea răului, care te face să vrei să spui ceea ce aparține teritoriului poemului, adică ceea ce nu poate fi spus. Gluma, atât de îndrăgită în alte locuri, rămâne lipsită de spațiu în absența durerii. Fiindcă exprimarea celor care au crescut, sau i-au trăit sfârșitul, într-un regim care rănea totul sub o umbră acidă și surdă, pare marcată de durerea care  favorizează descoperirea târzie a unei minciuni.

Astfel, atât în poezia intens politizată a lui Aurel Pantea (952), cât și în forța vitală a Martei Petreu (1955), care se autoafirmă între religie și erotism în fața unei puteri care se vrea absolute, stigmatul acestora este limpede la suprafața fiecărei imagini, a fiecărei analogii, cum face și Ileana Mălăncioiu (1940), care pornește de la o cruzime expresivă născută din neputința de a putea vorbi dinspre țara umbrelor în care s-a născut imposibilitatea de a vorbi. Această rană este schimbătoare, dar permanentă. Mai tineri, Ion Cristofor (1952) și Letiţia Ilea (1967) sau Svetlana Cârstean (1969), li se alătură în exhibarea acestei răni care ia forma paradoxului aplicat explicației, sau unei posibile explicații, a condiției umane, ca vestigiu al naufragiului. Letiția Ilea îl zgândăre pe cititor, fiindcă în spatele lucidității întrebărilor ei, sub specificul limbajului său încărcat de distanță, lucește durerea și supureză un fel de frustrare de a nu putea spune. Cu toate acestea, cum durerea impregnează totul, alchimia poemului se realizează. Uneori cu un preț mare: acela de a-l agresa pe cititor, cu riscul pierderii implicate. La cei și mai tineri, ca Oana-Cătălina Ninu (1985), producerea imaginilor a fost deprinsă și însușită. Și, deși durerea a scăzut, s-a făcut mai discretă și-l face pe celălalt mai neatent, umbra ei străbate fiecare imagine, de parcă ar trebui să fie sutura care transformă piesele vizuale care au rolul de ciocan într-un poem ce merge spre un unic sens și care nu are fisuri.

Această cartografie a poeticii românești pornește de la o cunoaștere parțială, arbitrară, limitată a poeziei contemporane a țării. Este mica parte care ne-a parvenit și la care am putut avea acces, dacă am fost atenți, în ultimii ani. Firește, s-a infiltrat, ca transmiţător, vocea lui Xavier Montoliu, omul nostru în România, am putea spune, mâna care convertește în poezie a noastră experiența poetică ce vine de acolo. Fără Xavier Montoliu ar trebui inventat un emițător ca să facă să ne ajungă această durere cu precizia și eficiența cu care o face traducătorul nostru, căci de la el pleacă întâi și-ntâi această capacitate de a capta și de a transmite durerea.

Cu siguranță există exprimări care scapă acestui diagnostic de durere convertită în cuvinte pornind de la imaginea menită să explice și de la analogii exagerate și extreme. Oricum ar fi, acestea sunt câteva din vocile importante sau semnificative care traversează trei sau patru generații de poeți și, întâmplător, în pofida singularității exclusive și identificatoare a fiecăreia dintre aceste voci, există o trăsătură comună care le situează în vestigiile naufragiului care este România lui Ceaușescu. În această voce rănită îi găsim pe Ion Mureşan (1955) și Ioan Es. Pop (1958), în ea violența lor expresivă ne incită să abandonăm pasivitatea de cititor spre a lua parte și a abandona, fie și doar cât durează lectura, indiferența pasivă a trecătorului care doar privește.

©Tadao Shibata
©Tadao Shibata

În România, ca în Québec, poezia se ia în serios. Mureşan și Ioan Es. Pop ne permit să revenim în această lume a cuvântului în care durerea nu se conformează, nu vrea, transformându-se în blândețe prin exercițiul care dă formă punerii în practică a voinței de a spune ceea ce nu poate spus, ci caută, ca un detonant estetic, transferul rănii la cititor. Pentru a face acest transfer trebuie rănit, de aceea imaginile care explică poemele lu Mureșan și Pop nu sunt epifanii confortabile complăcându-se în frumusețea verbală care le-a creat, ci se caută în incomoditate, în latura colțuroasă a versului, în zgomotul care enervează în timp ce surprinde și electrocutează. Este o poezie care atacă poezia, punând-o în fața cititorului dezbrăcată de convenții poetice. Este un act de curaj și renunțare, fiindcă cititorii se răresc și mulți se pot pierde pe drum. Mureșan și Pop utilizează limbajul. Îl utilizează, nu se pun în slujba lui ca să-l venereze și să-i respecte instrucțiunile. Îl fac al lor, îl convertesc în experiența spunerii, creării a două lumi foarte diferite, dar cu cicatricea, încă vie, care le pătrunde. Uneori par a fi trecut prin slovenul Tomaž Šalamun (1941-2014), cu solilocviile lui aparent dislocate. La fel, par uneori atinși de un suprarealism la care au ajuns nu prin scris liber, ci prin cealaltă latură, prin voința de a explica realitatea cu un realism extrem, dar vrând să-l mascheze („poetul are obligația de a nu fi înțeles”!), cu dorința de a spune adevărul mințind. Este aciditate, aciditate pentru a exprima o amărăciune, un fel de lamentație care nu duce nicăieri, dar care golește și, golind, expulzează durerea. Imaginile folosite de Mureșan și Pop nu sunt o mângâiere. Discursul lor nu e o celebrare. Limbajul lor nu îndulcește cerul gurii.

Mureșan răsucește fără intenție elegiacă un trecut care vine din frigul unei existențe bazate pe supraviețuire și limită. Când se confruntă cu prezentul, acesta apare pătat de o patină cenușie care îl leagă de un trecut încă împovărător. Declarația lui de război împotriva poeziei prin poezie devine evidentă, declarată, de parcă aceasta ar fi un rău înnăscut care condamnă la suportarea lumii cu o sensibilitate  care nu poate digera tot și care, dacă îl digeră, o face ca să îl verse apoi în farfuria cititorului, convertit în comesean complice și totodată victimă a acestei poezii care se agață de sarcasm ca o cale de exprimare liberă. În poemele mai lungi, și în sarcasm, Mureșan se apropie de Pop. Pop ne prezintă un peisaj dezolant, o scenă arsă, locuită de neliniștea și perplexitatea ieșită dintr-un simbolism care devine imediat complicitate cu cititorul. Scene de alcoolism, ceasuri care se desfac dalinian pe masă, indiferența față de rutina discursivă a limbajului, dar, mai ales un scepticism greu, un fel de renunțare care acaparează totul chiar dacă sucombând în voința lui Pop de a converti toate astea într-o poetică intransferabilă care, în definitiv, ce sfârșește derutând această renunțare la care-i supune pe locuitorii poemelor lui.

Și unul și altul fac limbajul apt să violenteze și, totuși, să trezească plăcerea de a-i citi, zguduirea fiecărui vers și dislocarea pe care ni le oferă fac din acestea un dar de acum imprescindibil pentru literatura noastră.

 

Marc Romera

Fontclara, iulie 2016

_________________

Posfața la Assedegats. Dos poetes transsilvans: Ion Mureșan i Ioan Es. Pop (Calonge: AdiA Edicions, 2016). Trad. Xavier Montoliu Pauli

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *