Andreea POP
Iulian Bocai, Constantin, Polirom, 2019
Constantin e cel de-al doilea roman pe care Iulian Bocai îl publică într-un interval destul de scurt (aproximativ un an de zile separă cele două apariții editoriale), un autor care revine, astfel, după un debut destul de vehiculat în cadrul discuțiilor literare mai recente, cu o narațiune ce abundă într-o fină intuiție a lucrurilor. Și în Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu principiul era oarecum unul asemănător: povestea naratorului copil, urmărită de-a lungul traiectoriei sale scurte și razante prin satul sudic (Oltenia, mai precis) până la un deznodământ tragic, funcționa cam cum o face și textul mai sus-amintit, și anume printr-o economie de întâmplări și cu o acțiune nu extrem de dezvoltată, care surprindea realitatea în funcție de orizontul interiorizat al băiatului.
Așa și aici, derularea episoadelor ce înlănțuie drumul pe care naratorul lui Iulian Bocai îl parcurge spre maturitate e mai mult o convenție, decât o certitudine care să puncteze efectiv niște linii de evoluție: nu că acțiunea ar lipsi cu totul din roman, însă epopeea discretă și mizerabilistă a personajului principal, cu niște „antecedente” personale cel puțin modeste (un student dintr-o provincie mizeră, același Sud alienant și aici, venit în capitală să studieze limbile clasice și care își caută o chirie pe măsura posibilităților sale) nu e atât o încercare a autorului de a înregistra progresia vie a lumii, cât mai degrabă un studiu individual. Al celui care, lipsit de prea multe mijloace, se vede nevoit să găsească o alternativă plauzibilă de supraviețuire și pornește de aici pe un fir introspectiv cu ajutorul căruia descifrează datele din jur în funcție de vibrațiile propriei sensibilități.
În lipsa unei acțiuni propriu-zise, ori a unor evenimente spectaculoase (sau măcar cu potențialul de a influența decisiv cursul faptelor), deci, prin care să dinamizeze și să conducă textul spre un punct culminant, Iulian Bocai mizează în acest al doilea roman al său pe minuțiozitatea observațiilor naratorului, care își analizează relativa sa scurtă intersecție cu Constantin, bătrânul în a cărui chirie ajunge în prima parte a cărții. Din minimalism al faptelor (cu toate că prin casa în care se instalează mai trec o serie de personaje fugare, fiecare dintre ele examinat cu mare atenție de narator în câteva momente esențiale – indiferent că e vorba de Ștefan, studentul de la Construcții, de pitoreasca figură a Mariei Arcela, o femme fatale de mahala, cu o traiectorie turbulentă în chiria lui Constantin, de sergentul cu probleme de disciplină, sau, în fine, de Smaranda, the single mom) și o oarecare politică a banalului, însă, Iulian Bocai scrie un text de un existențialism difuz, plin de insight-uri cu privire la oameni și resorturile lor interioare și, mai ales, la limitările și anxietățile personajului său principal.
Fără o geometrie ceva mai consistentă a faptelor, deci, romanul său se citește mai mult ca o depoziție sinceră și autentică a „contorsiunilor” interioare ale proaspătului student și, în aceași timp, ca o reconstituire melancolică a unei etape din viața acestuia care se suprapune cu o trecere cvasi-dramatică la viața de adult, măcar din perspectiva precarității materiale (dar și afective) în care se vede prins. Ca-n Salinger, romanul derulează o lume interioară pe cât de lipsită de concretețe, pe-atât de bogată în senzații și gânduri, notații generaliste și revelații personale; se leagă aici o mitologie a maturității pe care Iulian Bocai o desfășoară foarte reușit pe fundalul unui București al tranziției și monoton, mitologie care culminează, până la urmă, cu o lecție de viață, poate prima dintre cele cu adevărat importante ale personajului principal și pe care acesta o deconspiră în ultimele rânduri ale cărții. Toate aceste incizii în realitatea imediată se desfășoară în paralel cu câteva repere culturale care ancorează cumva mai pragmatic textul: „fauna” urbană a anilor 2000, indiferent dacă e academică (clișeele și prețiozitatea studentului de la Limbi Clasice vs. cele ale celui cu scopuri ceva mai cinice, de la Științe Politice, unde ajunge și naratorul, în cele din urmă, după ce-și constată iluzoria sa ambiție umanistă), ori de factură general-socială, poveștile de viață devenite regulă și fenomen sociologic al României postceaușiste – părinții plecați afară pentru un trai mai bun –, dezolarea marelui oraș și geometria sa austeră etc. Sunt doar câteva surse externe care alimentează fondul anxios al naratorului și pe care Iulian Bocai le exploatează cu o subtilă cunoaștere a mecanismelor sociale.
În afara unor astfel de observații contextuale, Constantin e, însă, un roman aproape exclusiv al radiografiilor pe care personajul principal – acest narator cu ambiții de prozator, pe care și le anunță în partea de început a volumului mai mult indirect, prin modul în care își inaugurează discursul, dar pe care și le justifică ulterior în deznodământ – le consacră bătrânului Constantin, proprietarul „pestriț” și aparent bizar pe care îl cunoaște la scurtă vreme după sosirea sa în București. De aici pornind, narațiunea devine o simfonie a zonelor de afecțiune, una pe care Iulian Bocai o exploatează foarte reușit, prin analiza retrospectivă pe care personajul său central o face relației pe care ajunge să o dezvolte în timp cu Constantin. De la momente de criză, la situații de un umor blând, și la duioșii emoționante, relația dintre cei doi evoluează gradual în așa fel încât întregul demers al naratorului de a încerca să vorbească despre această figură cu rol semnificativ în biografia sa se transformă, până la urmă, într-unul cu valențe purificatoare, o „contabilizare” personală care prinde accente tot mai serioase pe măsură ce se apropie de final. Fragmentele pe care naratorul le „deconspiră” pe măsură ce romanul avansează recompun portretul lui Constantin ca pe o încercare de a conserva o bucată din trecutul său, acea „anomalie irepetabilă” neclasată încă în biografie.
Așa încât, romanul lui Iulian Bocai se dovedește a fi, până la urmă, nu atât unul al echilibristicii precare prin viață a naratorului său, cât unul al conservării unei secvențe de rezonanță din viața sa, în care figura bătrânului joacă un rol fundamental. All in all, Constantin e un time capsule difuz, „cu de toate”, cu multă trăire și, mai ales, cu o sensibilitate contemporană ușor de recunoscut și digerat care promite să-și găsească măcar o mână de adepți; o proză scrisă după canoanele marilor povestitori, cu multă răbdare și atenție la detalii ce țin de construcția textului, dar totodată accesibilă și puternică prin felul viu în care irizează asupra „feliilor” de viață despre care vorbește.