Un still life feminin

Andreea POP

Cristina Vremeș, Trilogia sexului rătăcitor, Humanitas, 2019

 

 

Debutul Cristinei Vremeș din Trilogia sexului rătăcitor nu are nimic programatic în sine, așa cum s-ar putea intui din titlu. Departe de a fi o narațiune cu ambiții feministe, romanul, apărut anul trecut la Humanitas, în colecția coordonată de Andreea Răsuceanu, „821.135.1 – Scriitori români contemporani”, e mai degrabă o fuziune a unor experiențe feminine – sau o sumă a unor feminități, pliată pe perspectiva a trei perioade istorice diferite, fiecare cu provocările ei. O fuziune care se scrie cu o doză consistentă de poezie și irizare melancolică (în general, lipsită de excese) și din care supurează, dincolo de o peliculă fragilă, viețile dramatice ale personajelor. Asta e, de fapt, Trilogia sexului rătăcitor, mai mult un text despre o rețea complicată de familie și mai puțină transcriere obiectivă a vremurilor, anunțată pe coperta a IV-a, recuperată, totuși, în măsura în care se reflectă în planurile narative care circumscriu narațiunea cu accente biografice. De altfel, nici nu cred că a fost intenția Cristinei Vremeș de a contura un fel de panoramă a interiorităților (tipic) feminine din România ultimilor optzeci de ani, cât mai degrabă aceea de a da un triptic intim credibil și recognoscibil dincolo de orice context.

Cu alte cuvinte, bunica Mariana, mama Liliana și nepoata Ada sunt, de fapt, niște reprezentante mai generice ale unor generații de femei cu un destin agitat, identificabile prin extrapolare în orice moment istoric. Într-un fel sau altul, povestea fiecăreia e, la un moment dat, una a împrejurărilor ostile în care acestea s-au văzut prinse de-a lungul vieții lor. Cristina Vremeș scrie tot acest spectacol al dramelor și persecuțiilor individuale prin apelul la un discurs polifonic, echivalent cu punctele de vedere ale figurilor din roman; decupajele pe care le combină în toată această saga tulburată recuperează povestea fiecărei femei și, simultan, dinamica de grup, și mai apoi fixează tot atâtea portrete vii, cu istoria și crizele lor implicite. Psihologia personajelor, indiferent dacă e conturată din descrierea ritualurilor familiei și a legăturilor puternice de sânge de la care se revendică, ori din monologul interior al fiecăruia (iar Trilogia… e un roman care abundă în astfel de focalizări), e atuul principal al Cristinei Vremeș. Pretextul e de fiecare dată introspectiv, în sensul că prozatoarea mizează pe analiza uneori minuțioasă a diverselor stări conflictuale și, în general, pe tensiuni mocnite, fără să insiste pe consistență epică. Descrierile în tușe discrete și exercițiile de (auto)contemplație sunt doar câteva din metodele de studiu pe care le preferă; de obicei, ele se suprapun cu o pendulare între planurile temporale – trecut și prezent, mai ales –, reușită nu doar pentru că sintetizează personajele Cristinei Vremeș, ci și prin analiza mediilor pe care o face, pentru care dovedește un ochi subtil.

E în toată această poveste complicată un fel de încercare de înțelegere pe care personajele ei (care sunt, pe rând, și naratoare de-a lungul fluxului narativ, ce oscilează între persoana I și a III-a) o încearcă în raport cu propriile vieți, o restabilire a unui echilibru care nu se lasă nicicum atins. Stilul fragmentar și înlănțuirea episodică a secvențelor romanului, faulkneriană, fac ca tot acest proiect identitar să capete o dimensiune cu atât mai iluzorie. Conflictele între generații și punctele de vedere ale celor trei femei asupra istoriei convulsive a familiei, atât cât e descrisă, sunt foarte concret puse în scenă în capitolul al șaptelea al Trilogiei tocmai printr-o astfel de strategie narativă care funcționează prin deconstrucția ansamblului și jocul perspectivelor derulat în paralel. Prin filtrul mamei Liliana și al nepoatei Ada, close-up-ul pe care Cristina Vremeș îl dedică bunicii Mariana (văzută în ultima perioadă a vieții sale) poate fi citit ca un exercițiu practic care contabilizează impactul figurii bătrânei asupra vieților celorlalte două, mai ales pe fondul bolii și al decesului, în cele din urmă. E unul dintre cele mai vizuale pasaje și care dovedește propriu-zis interesul autoarei pentru captarea unor momente-cheie din destinul acestor femei prin suprapunerea vocilor din roman; la scară mică, reproduce, de fapt, întreaga logică a prozei.

Ceremonia aceasta a colajului e centrală în Trilogia sexului rătăcitor. Suprapusă pe un ritm pe alocuri sincopat, antrenat prin multe secvențe descriptive, onirice, sau pasaje întregi dedicate fișelor comportamentale, narațiunea Cristinei Vremeș nu înaintează ușor. E o scriitură densă, cu un flux complex, care uneori mai face și abuz de amănunte în demersul configurării acestei cronici de familie. Câteva episoade puteau să lipsească – cel al izolării Adei la mănăstire, fără o importanță majoră în evoluția personajului, de exemplu, respectiv escapada aceluiași personaj în Vamă –, ori măcar să fie rescrise. În alte locuri, insistă uneori pe decorativistică, pe amănunte. Nu e, altfel spus, un debut perfect, are câteva puncte care ar fi necesitat un triaj ceva mai atent. E, însă, unul surprinzător prin coerența generală, dincolo de astfel de mici scăpări, a narațiunii și prin coeziunea ei, care lasă impresia că Trilogia sexului rătăcitor e un roman cu ceva muncă în spate, documentat.

Cristina Vremeș scrie bine și, mai ales, scrie despre femei fără să cadă pradă stereotipiilor, fără nimic declarativ, sau fără intenții manifeste, reușind, în același timp, să dea un roman sensibil și bogat în imagini ale feminității. Pare preocupată mai degrabă de coeziunea tabloului general pe care îl propune: bunica Mariana (și înaintea ei, mama Lisveta), mama Liliana și nepoata Ada, anii de după război, comunismul anilor ’70-’80, respectiv postcomunismul Bucureștiului gri și al filmelor mizerabiliste sunt tot atâtea fațete ale unei scheme umane ceva mai largi. Cu reminiscențe din Adriana Bittel și Gabriela Adameșteanu, Trilogia sexului rătăcitor e unul dintre cele mai ambițioase romane apărute în ultima vreme, prin miza pe care și-o propune. Merită citit pentru abilitatea prozatoarei de a capta, cu o monotonie „programată” , cu intuiția fină a proceselor psihice pe care le descrie și printr-un registru vizual extrem de activ, mișcările pe rând retractile și expansive ale feminității în criză.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *