un fluid aprins își caută încă albia

 

 

RODICA DASCĂLU este absolventă a Facultății de Chimie, Universitatea Al. I. Cuza din Iași. Trăiește în Bacău. A publicat trei volume de poezie: Dansul vieții, Editura Art Book, 2016, Nervuri, Editura Ateneul scriitorilor, 2018 și Imaginează-ți o grădină, editura Art Book, 2020. De asemenea, semnează o carte de proză (jurnal), Infinita iertare, apărută la Editura Ateneul scriitorilor în anul 2017. A publicat grupaje de poezie în reviste literare: Plumb, Ateneu, Spații Culturale, Cadran cultural, Alchemia, Izvoare Codrene, dar și în reviste literare on-line. Autoarea este membră în grupul „Să ne cunoaștem scriitorii” al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Bacău și participă ca invitat la evenimentele literare organizate de Cenaclul „George Bacovia”.


pânza vieții

trăiesc sentimentul existenței la suprafață.
aparent, supraviețuiesc în lupta cu pericolul
și, mai mult, sunt convinsă că e destul
să-mi propun un țel pentru a-l atinge.

un virus invizibil încetinește motoarele vieții.
mă opresc din fugă, drumul ales era o iluzie.
haloul din jurul lunii pline îmi dă speranță,
e momentul aflării adevărului despre
mitul civilizației, numai de-aș
avea suficientă răbdare.

sunt atât de multe semnificații în jur
încât cu greu identific fuiorul ce se naște.
la apariția oricărui resentiment
noul se dispersează instantaneu.
nu, nu suntem centrul universului,
ci fire fragile dintr-o imensă țesătură.


ținându-ne de mână

e ora 11. privesc pe fereastră. în stradă, cu pași mici, nesiguri, bunicii noștri se îndreaptă spre magazine, farmacii, cabinete medicale… efortul lor e vizibil, se opresc deseori pentru un scurt popas, trag aer în piept și își continuă drumul. nu e ușor să respecți reguli, intervale orare, mai ales când ai o vârstă înaintată. sunt măsuri luate pentru evitarea contaminării cu virusul nevăzut. deși nu este momentul tocmai potrivit, oamenii vârstnici visează la blânda mângâiere a razelor de soare, s-ar bucura să admire în tihnă arborii și iarba, mugurii și florile, cerul… își amintesc de vremea când obstacolul purta alt nume. erau tineri, pasul le era vioi, apăsat. decenii la rând, au parcurs o perioadă grea ce le-a tulburat existența. au rămas în picioare prin păstrarea vie a credinței, tradiției, sărbătorilor… deschizând uși interioare, au descoperit în încăperile inimii iubirea pentru cei dragi: copii, părinți, rude, colegi. nu au fost niciodată singuri. acum e rândul lor să se regăsească… familia întotdeauna salvează sau poate așa ar trebui să fie. pașii, pe care îi parcurgem astăzi, sunt tot mai ezitanți. plămânii noștri sunt obosiți, așa cum sunt și plămânii planetei, pădurile au ars îndelung, aproape sufocând-o. e timpul vindecării. să respectăm din nou rădăcinile, pământul, natura. ținându-ne de mână, să privim spre Înalt… sau poate nu. e alegerea noastră.

 

din Imaginează-ți o grădină, editura Art Book, 2020

reflecții

cândva, am învățat noțiuni despre structura
atomului. felul cum electronii gravitau
pe orbitali în jurul nucleului avea
ceva din simbolistica vieții,
fapt invizibil atunci.

nu știam mare lucru
despre afinitatea în cuplu.
absenți înaintam spre margini.
se profilau teme complicate. nu,
nu erau opționale, dimpotrivă.

drumul de reconfigurare către
miezul ființei avea să înceapă târziu.
ne loveam de fiecare dată de pragul de sus,
o neștiință de a trece de pe un nivel pe celălalt.

în timp, o altă perspectivă se deschide.
un fluid aprins își caută încă albia prin
vasele de sânge ale micului nostru univers.

 

naștere

în fața unei uși închise rămân
împietrită. în mine s-a făcut întuneric.
e ora stingerii. întoarcerea în locul unde
nu ești îmbrățișat e chiar drumul spre risipire.

sunt alte spații ce așteaptă să fie explorate.
timpul rămas e tot mai scurt, până-i descopăr
sensul, trăiesc provocări, reverii, etape.
treptat mi se dezvăluie însorita alee.

 

 

cuibul

între aceste ziduri, ce delimitează patru încăperi, am iubit, am sărbătorit prietenia, am continuat tradiția, am crescut un copil și am îngrijit un bătrân… la început, am străbătut căi bătătorite, apoi mi-am reconfigurat drumul. au fost și tensiuni, și contraziceri pentru căderi de neacceptat… m-am ridicat citind, scriind, învățând lecții și rugându-mă. simt fiorul îmbrățișărilor, chiar și suspinele în fața neputinței. între timp, am descoperit o fereastră interioară ce îmi îngăduie să văd, în tihnă. suntem doi și împreună am făcut un pas lateral. nu este renunțare ci o poziție care ne permite să observăm, să admirăm… cuibul, acest martor tăcut, poartă în împletitura sa amprenta cuvintelor rostite, stropul de liniște din tăcerile prelungi… noaptea când pășim în lumea viselor lucrurile par însuflețite, vorbesc între ele. privesc astăzi scena atâtor trăiri, nu m-am oprit prea des asupra ei spre a-i mulțumi… acum știu: între atâtea locuri pe unde am trecut există câteva despre care pot spune că au suflet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *