Un automobil din oțel inexorabil de Juan Marsé

© Sash Segal
© Sash Segal

Traducere din spaniolă de MONICA MANOLACHI

Textul original: Un automóvil de acero inexorable

 

Într-o seară de vară, în costumul său alb, cu servieta lui neagră, domnul Alcón, un ștab finanțist din aceia mari și tari (și spun asta nu doar pentru că era corpolent și spilcuit, ci având în vedere uriașul său prestigiu profesional pe care îl degaja persoana lui, era, cum se spune, un adevărat rechin al finanțelor), conducea foarte mulțumit mașina în drum spre vilă, la sfârșitul unei zile fructuoase cu întâlniri savuroase și lacome semnături. Tocmai când intra în grădină, băgă de seamă lângă grilajul de fier, pe zidul văruit care îi proteja domeniul și zburlit ca un arici de la cioburile de sticlă din partea superioară,un graffiti desenat grosolan cu spray negru și litere de-o șchioapă care spunea:

 

NU PARCAȚI – SE RIDICĂ MAȘINA

 

Așezat pe trotuar sub această inscripție, un băiat cu mâinile înnegrite, cu surâsul pe buze și îmbrăcat sărăcăcios, se uita fix la domnul Alcón. Purta sandale uzate de cauciuc și un tricou ca de plasă. Nu avea nici doisprezece ani, nici pielea prea albă, nici părul prea mătăsos, nici nas cârn, nici pistrui și niciun alt detaliu care îi deosebește pe copiii frumoși din poveștile frumoase, dar în ochii lui negri dansa o lumină vie, iar în surâsul lui bronzat o siguranță stranie și radioasă.

Pe zid nu era montată nicio placă de semnalizare, nici de la primărie, nici privată, care să indice că era proprietatea cuiva și că era ilegal să se parcheze mașini acolo. Chiar dacă zidul îi aparținea, domnul Alcón nu-și parcase niciodată mașina în locul acela și nici nu avea de gând, acum că avea propriul garaj în curte. Așa că trecu de grilaj, își lăsă mașina în garaj și se întoarse pe jos în stradă, ca să dea iar ochii cu băiatul așezat sub mesajul de avertizare. Avea în mână o servietă neagră.

– Băiete, tu ai scris asta?

– Da, domnule. Nimeni nu are voie să parcheze mașina aici. Dacă o parcați, voi chema camionul de tractare.

– Așa deci? Și cine ești tu ca să-mi spui mie asta? Cum te cheamă?

– Mă cheamă Ahmed și vin din deșert.

– Și de-a ce te joci tu, măi, poznașule? Mi-ai murdărit zidul grădinii. Ce-ai de gând?

– E un aviz permanent de parcare interzisă, domnule. Și e ocupat, nu vedeți?

– Ce să văd?

– Mașina mea. E parcată aici, lângă bordură, spuse Ahmed arătând spre aerul din jurul său. Chiar aici. Ia uitați cum strălucește caroseria. Vă place?

– Eu nu văd aici niciun automobil, mormăi domnul Alcón.

– Păi pentru că dumneavoastră nu doriți să-l vedeți. E un Lincoln Continental din 1945, albastru ca cerul, insistă Ahmed, și e fabricat cu plăci de oțel inexorabil.

– Vrei să spui inoxidabil, ignorantule! gâfâi bancherul.

– Vreau să spun ce-am spus! protestă Ahmed. Atingeți-l și vei vedea că e din oțel inexorabil. Apropiați-vă și uitați-vă bine la el, nene!

Domnul Alcón făcu doi pași în față cu servieta în mână și ceva în el începu să scârțâie. Domnul Alcón era unul dintre acei finanțiști foarte bine aranjați care, atunci când pășesc traversând vreun spațiu deschis, parcă au ghete ortopedice, solide și lustruite. Se opri, lăsă servieta jos și-și fixă privirea asupra nimicului. Acolo unde Ahmed spunea că se află un automobil parcat el nu vedea absolut nimic. De fapt, era ceva, niște pete de ulei pe asfalt, iar aerul de acolo parcă mirosea a carburant ars.

– Băiete, ai halucinații? spuse întorcându-se spre Ahmed. Ești un mincinos șiret!

Ahmed n-a stat să-l asculte. Cu degetul înnegrit îi arăta mașina invizibilă.

– Pierde un pic de ulei, uitați. Și mi-au crăpat un geam, se plânse el. Dar e nou-nouț.

– Ia mai lasă-mă cu șiretlicurile și fantasmele! Aici nu e niciun fel de mașină, nimic!

În realitate ceva era, dar micile pupile de pasăre răpitoare ale domnului Alcón nu puteau vedea dincolo de aparentul nimic. Dacă s-ar fi apropiat mai mult, ar fi observat un șir de furnici mărunte care se încrucișau nervoase cu un alt șir de furnici la fel de nervoase. Înaintau printre miile de crăpături sticloase care acopereau asfaltul ca o mantie de zăpadă. Pe căi diferite, ambele procesiuni se îndreptau spre pata de ulei.

– Dumneavoastră, domnule, nu știți să priviți, aprecie Ahmed.

– Bine, hai să vedem, spuse omul de afaceri pe un ton conciliant. Dacă o să cureți zidul pe care l-ai murdărit, îți dau bacșiș bun.

– Cât?

– Un euro cincizeci.

– Nu-mi ajunge, domnule, spuse Ahmed. Am nevoie de mult mai mult, pentru că am șapte frați de care are grijă bunica mea în tabăra pentru refugiați saharieni și le merge foarte prost. Din cauza asta am hotărât să-mi vând automobilul de oțel inexorabil. Mi-l cumpărați?

– Băiete, ești nebun? Fă pași, că de nu, chem poliția!

Furios, domnul Alcón își luă servieta neagră, îi întoarse spatele și intră în curte.

A doua zi, cum ieșea el din curte să-și vadă de afaceri, îl observă iar pe Ahmed, care stătea liniștit în același loc, cu spatele rezemat de zidul cu mesajul care acum era mai clar:

 

NU PARCAȚI (SE RIDICĂ MAȘINA)

DE VÂNZARE:  LINCOLN CONTINENTAL

 

De lungul străzii pustii, în cartierul acesta atât de diferit de periferia orașului, nu erau niciodată mașini parcate și cu atât mai puțin la adăpostul zidurilor înalte ale grădinii, încât, plin de el, omul de afaceri nici nu se miră că nu era nici urmă de automobil albastru, spre care Ahmed insista arătându-i-l cu degetul murdar:

– Bună ziua, domnule. Uitați-l. Urcați și încercați-i marșarierul. Fiindcă îmi veți cumpăra mașina, nu-i așa?

Cu un surâs încordat și fals, domnul Alcón se uita bănuitor la Ahmed.

– Nu cumpăr niciodată nimic înainte să văd. Trebuie să evaluez, să probez.

– Foarte bine, trebuie să fim precauți, spuse Ahmed.

– Fac afaceri cu țiței din zone îndepărtate, știi? Mereu îl încerc înainte de-a da banii.

– Sigur, domnule. Puteți atinge mașina.

– Auzi la el! Cum crezi că pot atinge ceva care nu se vede?

– Urcați în mașină și puneți-vă centura de siguranță. Dacă faceți ce vă spun, o veți vedea.

– Nu-mi pun niciodată centura de siguranță, spuse magnatul cu țițeiul lui din zone îndepărtate cu tot.

– Treaba dumneavoastră, domnule. Atunci închideți ochii și nu-i deschideți decât când vă spun eu.

Contrar aparențelor, pe domnul Alcón îl lovise curiozitatea. Mai mult de silă, închise ochii și chiar atunci auzi zgomotul unui motor care tocmai se pornea ușor, ca și cum s-ar fi sfâșiat o mătase.

– Îl auziți? spuse Ahmed. Acum puteți deschide ochii.

Și totuși, chiar dacă auzea foarte bine zgomotul de motor, căci îl aducea vântul din altă parte, de la alt vehicul, se gândea domnul Alcón, mașina spre care arăta Ahmed cu degetul rămânea încă invizibilă.

– Gata! exclamă bărbatul dezamăgit. Lasă-mă cu mașina ta inexorabilă, am mult de lucru! Și nu vreau să mai te văd aici când mă întorc!

Cu toate acestea, în ziua aceea, când s-a întors acasă după întâlnirile de afaceri, în același costum de un alb ireproșabil și cu servieta lui neagră, Ahmed îl aștepta în același loc alături de fantastica lui mașina intangibilă. Băiatul i-a explicat încă o dată că trebuia să vândă de urgență mașina pentru a-i ajuta pe cei șapte frați ai lui și pe bunică, aflați în tabăra de refugiați saharieni.

– Dacă o cumpărați, veți vedea cum funcționează, insistă Ahmed. Trebuie să mă credeți, domnule.

– Mă faci să râd, băiețaș, spuse domnulAlcón.

Apoi intră în casă nevrând să mai audă nimic despre povestea asta. Dar în noaptea aceea dormi prost și avu coșmaruri: a visat o mașină care se făcea țăndări iar și iar, lovindu-se de zidul grădinii.

A doua zi, pentru prima dată după cincizeci de ani, domnul Alcón nu s-a mai dus la serviciu. Se întâmplă că, ieșind din casă foarte devreme, nu-l văzu pe Ahmed la locul obișnuit și din cauza asta îl cuprinse o neliniște necunoscută. Oare ce i se întâmplase micului mincinos? Îl așteptă toată ziua, așezat pe bordura trotuarului, cu servieta lui neagră plină de bani, iar când apăru Ahmed, era deja noapte. Venea cu capul pleoștit și bandajat, cu brațul în ghips, și se așeză foarte trist pe trotuar.

– Ca să vedeți că mașina există, m-am lovit cu ea de zid, uitați aici semnele, îi explică el. O cumpărați sau nu? Acum e deja reparată. Dacă doriți s-o vedeți, nu trebuie decât să porniți marșarierul, să aprindeți farurile și radioul.

Cu o figură uimită, domnul Alcón încercă un ultim raționament:

– Nimeni nu se poate lovi de zid cu o mașină care nu există…

– Asta credeți dumneavoastră, domnule, spuse Ahmed. Un prieten de-al meu tocmai a murit în sudul Fâșiei Gaza din cauza unui glonte care încă nu a fost tras de o armă care încă nu a fost fabricată.

– Da, bine. Hai, gata! spuse omul de afaceri dându-se bătut.

Tenacitatea băiatului și credința lui de neclintit față de existența cu adevărat a automobilului reușiseră să-l emoționeze.

– De ajuns. Ia servieta mea și du-te.

– Mulțumesc, domnule.

Deodată, lumina orbitoare a unor faruri căzu pe domnul Alcón și pe Ahmed, care stăteau așezați sub inscripția de pe zid, iar Lincolnul Continental de culoare albastră era acolo în fața lor, perfect vizibil, cu forme suple și elegante. Cu servieta într-o mână, cântărind banii care aveau să mai reducă din greutățile familiei și ale prietenilor lui din tabăra de refugiați, Ahmed deschise larg ochii și surâse către bancherul incredul.

– Îl vedeți acum, domnule?

– Da, spuse domnul Alcón cu seninătate. Nu știu pe câți bani mi l-ai fi vândut, băiete, dar să-ți spun ceva…

– Știu ce vreți să-mi spuneți, domnule, îl întrerupse Ahmed. O mașină din oțel inexorabil ca asta nu are preț, zise el și, întorcându-se pe călcâie, dispăru în noapte.

2 Comments

  1. Pingback: BOABE PENTRU PĂSĂRI SĂLBATICE - Prăvălia Culturală

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *