Telciu Summer School

PATI MURG

M-am tot gândit ce aș putea spune în câteva rânduri despre Telciu. Am participat la ambele ediții ale Şcolii de vară, însă anul asta a fost diferit, altfel, chit că locul a rămas la fel, barul Hovrea deja că o a două casă. De când am intrat cu autobuzul în satul Coşbuc începeam să cunosc locul, casele, mai tot peisajul. Anul trecut nu știam de locul asta, n-aveam habar de mine şi m-am aruncat cu capul în faţă fără să mă gândesc prea mult. De știut nu prea ştiam pe nimeni, în afară de doi trei stângişti de pe Facebook. Mi-a plăcut subiectul abordat, mai ales că întreagă activitate nu avea loc într-un oraş mare, într-o gentrificare în care se întâlnesc doar intelectualii şi discuta, ci din contra, se schimbă puţin paradigma. De exemplu, puteai să ieşi de la cursurile decoloniale şi să stai la poveşti cu localnicii sau să te mai cățări pe nişte dealuri, să vezi şi alte peisaje decât cele urbane. Eu m-am înţeles foarte bine cu doamna de la magazinul de lângă terasă Hovrea. Ştiu că mi-am luat o împletitură cu mac şi până a căutat să îmi dea restul mi-a povestit despre cele două fete ale ei.

Anul asta am făcut parte din organizare așa că am umblat în rolul de fotograf la atelierele dedicate tinerilor din Telciu. Am petrecut destul de mult timp cu participanții de la ateliere, cel de teatru şi exerciții de autocunoaștere prin intermediul teatrului, coordonat de Gianina Cărbunariu, și atelierul lui Vlad Petri de film documentar. Ce mi-a plăcut a fost modul în care s-au implicat persoanele, dedicarea cu care participau şi entuziasmul lor. La sfârșitul atelierului de teatru, tinerii au creat o întreagă poveste în care simulau o emisiune de radio, Radio Șanț cum l-au numit ei, cu roluri specifice pentru fiecare participant. La atelierul lui Petri de exemplu, adolescenții au avut ocazia să facă propriul film documentar, au umblat cu camera video, au luat interviuri şi au fost foarte entuziasmați de activitate, iar la sfârșit ne-am uitat cu toții la filmul proiectat în aer liber cu ajutorul Cinemobilului. La ediția asta m-am simțit ca într-o vacanță în care mă reîntâlnesc cu oameni dragi și în același timp am ocazia să cunosc și alte persoane faine cu care am povestit pe parcurs.

Cred că e o ocazie foarte bună de a participa la tot felul de cursuri ținute de oameni cu expertize diferite, cu care în mod obișnuit nu cred că te-ai intersecta. Personal, mi-a plăcut cursul Juliei Roth despre hip-hop-ul din Cuba din perspectivă feministă. E destul de rară apariția feminină în scenă hip-hop-ului, iar ceea ce mi-a atras atenția a fost cum se îmbină noțiunile ce privesc genul, rasă și statutul ocupațional, concepte pe care Julia le-a susținut cu exemple empirice. Am început cu un mic brainstorming despre ce crede fiecare că vorbește hip-hop-ul, apoi un fel de trecere despre cum melodiile hip-hop erau un fel de compilații de mai multe genuri în care se tăiau părți din jazz, blues și alte genuri ca mai apoi să fie adăugat rap-ul sau mesajul. De aici am aflat de o trupa de tipe foarte mișto Krudas Cubensi cu o melodie despre mișcări feministe, imaginea corporală, depășirea stereotipurilor și a alor îngrădiri ale patriarhatului. O simplă căutare pe Youtube e necesară ca să înțelegeți despre ce vorbesc.

Într-o altă zi trupa de la Macaz a pus în scenă o  piesă excelentă de teatru, intitulată “90” cu Alexandru Fifea, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean şi Andrei Şerban în regia lui David Schwartz. Este pusă în discuție întreagă tranziție de la comunism la capitalism, efecte macro care au repercusiuni la nivel individual și creează un fel de nostalgie colectivă a unor timpuri apuse. Întreagă tranziție pornește de la discursurile anticomuniste ca mai apoi să vedem intrarea în capitalism, ce se bazează pe competiție ca un fel de unealtă prin care omul se dezvoltă personal. Piesa te trece prin mai multe stări, te arunca într-un amalgam de sentimente și te face să te simți vulnerabil. Începe cu melodii kitschoase ale anilor 90, pe care cu toții le-am fredonat când eram mici, însă reversul medaliei este cu versuri foarte dure și ironice la întreagă tranziție, la întregul regim. Te face să râzi și te binedispune, însă ultima scenă te lovește în față cu o realitate dură, ca mai apoi să te coboare brusc de pe acel val de fericire. Nostalgia e cumva simțită prin experiențe care par pur personale dar se regăsesc în rândul mai multor indivizi prin prisma ideologiei la putere. Masa de Crăciun în familie, închiderea minelor şi odată cu ele restrângerea unui sector de muncă în care foarte mulți lucrau, incertitudinea viitorului, participarea la revoluție în piață și tipicele uniformele de școală, sunt doar câteva elemente din întregul melanj al spectacolului. A trezit ceva în mine, m-a emoționat. Ţin minte că am ieșit din sala și am plâns câteva minute bune pe o bordură, iar eu de obicei nu reacționez foarte puternic sau cel puțin nu mă las vulnerabilă emoțional în public. A meritat total şi recomand piesă tuturor.

Am stat la o casă care aparține primăriei satului, loc unde Valer ne-a plasat pe mai mulți oameni, fie că făceam parte din organizare, fie că era vorba de invitați. Diminețile de august erau marcate de o coadă comunistă la care așteptam cei care ne trezeam devreme că să mai prindem apă caldă la duș. Au fost cursuri, proiecții de film şi activități la care au participat şi localnicii, iar serile erau bifate din când în când de câte o petrecere, cum a fost, de exemplu, cea cu bilete, când patronul barului a întors favoarea, iar de data aceasta el a lansat un experiment social în care fiecare participant sau localnic primea un bilet cu un număr, iar în funcție de număr puteai să pui o melodie. A ieșit excelent. La finalul școlii, am prins și zilele satului care au picat la țanc, cu concerte, mici, bere, artificii și tarabe fistichii.

Că dovadă empirică am făcut şi un mic filmuleţ despre cum a fost în cele 10 zile:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *