CĂTĂLIN GHIȚĂ
(Fragment din volumul Coliba din mijlocul palatului. Frica și marile idei, în curs de apariție)
În lucrarea sa seminală, intitulată, incorect politic din perspectivă contemporană, Totem und Tabu: Einige Übereinstimmungen im Seelenleben der Wilden und der Neurotiker (Totem și tabu: Asemănări între viața psihică a sălbaticilor și a neuroticilor, 1913), Sigmund Freud observă că termenul polinezian utilizat în mod curent astăzi pentru a exprima restricții și inhibiții comportamentale are două conotații diferite: „Pe de o parte pentru noi înseamnă sacru, consacrat, iar pe de altă parte dezagreabil, periculos, interzis, necurat” (1991: 30). Antonimul său ar fi alt termen polinezian, noa, desemnând ceea ce este comun și acceptabil din punct de vedere social și etic (1991: 30). Freud conchide că termenului „tabu” i se asociază „ceva similar cu ideea de reținere și, evident, tabu-ul se manifestă esențialmente în interdicții și restricții” (1991: 30).
Este evident că tabuurile sunt menite să reglementeze desfășurarea vieții care, altminteri, l-ar condamna pe cel ce încalcă normele comune la ostracizare. În celebrul său eseu The Way to Serfdom (Drumul către servitute, 1944), F.A. Hayek observă că etica noastră curentă a evoluat din versiuni din ce în ce mai simplificate ale unor tabuuri din trecut. Societățile primitive erau înțesate de reguli, cutume și tabuuri: viața fiecărui individ gravita în jurul unor tipare strict delimitate, mergând de la borna nașterii până la cea a morții. Pe măsură ce viața socială a evoluat, au evoluat și codurile noastre de legi, care, treptat, s-au abținut de la amestecul în libertatea personală, oricum ar fi aceasta concepută. Aceasta este una dintre consecințele etice ale evoluției pe scară socială. Totuși, în pofida celor mai bune intenții ale colectivității umane, tabuurile nu au fost și nu vor fi, probabil, niciodată complet eradicate, fapt demonstrat și de studiul simultan original și controversat al lui Robert Arthur, You Will Die: The Burden of Modern Taboos (Vei muri. Povara tabuurile moderne. 2012). Arthur se axează asupra unor tabuuri americane moderne, precum mucozitățile nazale, excrementele, sexul, drogurile și moartea, subliniind că scopul volumul său „nu este acela de a face apologia tuturor activităților și credințelor tabu, ci de a le prezenta în mod onest (subl. în text, n.m.)” (2012: XV). Arthur mai notează că, „aflându-se cum s-au dezvoltat tabuurile, se poate înțelege cât de fragile și de lipsite de onestitate sunt fundamentele acestora” (2012: XV). De aceea intenționez, în rândurile subsecvente, să mă concentrez asupra câtorva dintre cele mai puternice tabuuri, legate, respectiv, de sex și de moarte, de vreme ce acestea implică cea mai puternică frică de marginalizare din perspectiva unor segmente consistente din populație, chiar și în această eră postmodernă, în care se presupune că indivizii sunt mult mai eliberați comportamental. Voi evidenția, în consecință, caracterul absurd al acestor tabuuri, care nu pot fi escamotate decât dacă indivizii sunt pregătiți să înfrunte consecințele bulversante ale libertății deopotrivă personale și colective. Presiunea socială exercitată cu scopul menținerii acestor tabuuri evidențiază frica de marginalizare descrisă.
Poate că o scurtă notă teoretică, menită a clarifica detalii referitoare la cadrul referențial al acestor tabuuri, nu este complet de prisos în acest context. Astfel, din punctul de vedere al implicării, se poate diferenția între tabuuri multipersonale și unipersonale. Dacă primele sunt centrate asupra mai multor subiecți, ultimele se axează doar asupra individului în sine, izolat. Din rațiuni de comprimare a expunerii, am ales să discut un tipar multipersonal și altul unipersonal și m-am oprit, rapid, dar elocvent, asupra a două dintre cele mai controversate exemple imaginabile: poligamia, ca tabuu legat de sex, și eutanasia, ca tabuu legat de moarte.
Tabuuri legate de sex. Cazul poligamiei
Cele mai multe dintre tabuurile sexuale provin din metamorfoza stilului de viață adoptat de strămoșii noștri care au pus bazele agriculturii. Precum arată Timothy Taylor în documentata sa lucrare The Prehistory of Sex: Four Million Years of Human Sexual Culture (Preistoria sexului. Patru milioane de ani de cultură sexuală umană, 1996), atunci s-au sădit semințele instinctului de posesie masculin și ale geloziei de cuplu: „În timp ce sexul vânătorilor-culegători era modelat pe ideea de împărțire și de complementaritate, sexul agricultorilor timpurii era voyeuristic, represiv, homofob și bazat pe reproducere” (1996: 142). Aceasta a condus la o serie de probleme transmise de la generație la generație, în care instinctul de control, specific masculin, a generat opresiune crescândă în rândul femeilor, subordonându-le și, în cele din urmă, anulându-le ca actori sociali pentru o foarte îndelungată perioadă din istorie. Tabuurile rezultate în urma declanșării acestor mecanisme de reglare și de control a instinctului erotic au generat frustrări, explozii umorale și foarte multe mutilări fizice și psihice.
În excitanta sa lucrare dedicată represiunii sexului și publicată sub titlul dostoievskian Sex and Punishment: 4000 Years of Judging Desire (Sex și pedeapsă. 4000 de ani de judecată a dorinței, 2013), Eric Berkowitz identifică două dintre cele mai vechi tabuuri sexuale, datând din perioada preistorică: actul sexual consumat în timpul menstruației și incestul. El mai observă și că aceste tabuuri au urmat căi diferite în imaginarul social: dacă primul „a fost ignorat de legea laică” (2013: 29), fiind, prin urmare, lăsat la latitudinea partenerilor, fără nicio consecință în plan practic, ultimul „rămâne un «tabu universal» și constituie un delict aproape pretutindeni” (2013: 29). Totuși, cea mai sensibilă problemă legată de tabuurile sexuale este poligamia, care constituie, de fapt, o diadă conceptuală, compusă din două tipuri de comportament înrudite: poliginia (căsătoria dintre un bărbat și mai multe femei) și poliandria (căsătoria dintre o femeie și mai mulți bărbați), la care se poate adăuga un al treilea element, căsătoria de grup (uniunea dintre mai mulți bărbați și mai multe femei). Absurdul criminalizării acestor practici rezidă în aceea că nicio lege nu-i poate nega dreptul inalienabil al individului de a intra în orice tip de parteneriat sexual își dorește odată ce a atins vârsta maturității.
Am ales poligamia pentru a demonstra absurditatea unor tabuuri sexuale nu doar din rațiunea enunțată mai sus, ci și fiindcă poligamia este, în general, indusă religios și prescrisă, de multe ori, de texte considerate sfinte de membrii respectivei confesiuni. Musulmanii și unele secte creștine protestante (precum mormonii) acceptă cu ușurință poliginia, dar resping categoric poliandria, ceea ce constituie o altă modalitate de a menține controlul asupra femeilor și de a nu le acorda acestora același grad de libertate personală precum bărbaților. Aceasta se traduce într-un număr considerabil de legi statale care acceptă poliginia, dar care condamnă poliandria, cum este cazul celor emise de majoritatea statelor din Africa, din Orientul Mijlociu și din Asia de Sud-Est.
Tabuuri legate de moarte. Cazul eutanasiei
Ca și în contextul unor tabuuri sexuale lipsite de sens, anumite tabuuri legate de moarte nu îndeplinesc un minimum de criterii raționale care să le justifice prezervarea. Sinuciderea, în general, a fost privită cu suspiciune sau chiar blamată de varii societăți organizate în jurul unor anumite rituri de trecere sau ritualuri thanatice care prescriau anumite tipuri de comportament în absența cărora individul risca ostracizarea sau alte forme de excludere socială. Acest fapt este explicabil deoarece, dacă ar fi devenit acceptabilă social și deci neutră din punct de vedere moral, sinuciderea s-ar fi putut răspândi dincolo de orice măsură de control în perioade istorice precare (tulburări sociale, sărăcie, război, foamete, dezastre naturale etc.), ceea ce ar amenința însăși textura societăți, amenințând chiar existența unei comunități date.
Eutanasia desemnează, în mod curent, întreruperea vieții unei persoane bolnave, care se găsește într-un stadiu terminal și care, astfel, nu mai nutrește nicio speranță de recuperare sau de vindecare. Tehnic, eutanasia poate intra într-una dintre aceste trei categorii: voluntară, non-voluntară sau involuntară (și trebuie precizat aici că numai primul tip este legal în câteva dintre țările dezvoltate din Occident). În Introducerea la culegerea de eseuri pe aceeași temă, dar din perspective antinomice, intitulată Euthanasia: Opposing Viewpoints (Eutanasia. Perspective opuse, 2000), editorul colecției, James D. Torr, observă că „[u]nele boli îi fac pe oameni să experimenteze durere fizică extremă în ultimele lor zile de viață, iar euthanasia ar putea părea un mod plin de compasiune de a curma această suferință” (2000: 12). El mai subliniază că „[a]lți pacienți ar putea cere eutanasia pentru a evita slăbirea și pierderea facultăților mentale pe care le cauzează unele boli și mulți simt că aceste dorințe ar trebui respectate” (2000: 12). În orice caz, întreruperea unei vieți umane pune considerabile probleme de etică, iar acestea se referă nu doar la pacienți și la doctorii lor, ci și la rude și chiar prieteni ai celor aflați în suferință.
Totuși, trebuie punctat că, din perspectivă strict rațională, viața unei persoane este doar o extensiune a proprietății acelei persoane, cu care respectiva poate face ceea ce dorește. La problema libertății se adaugă problema demnității: dacă o persoană este sigură că va suferi sau suferă deja de dureri paroxistice, apte de a-i provoca tortură fizică și traumă psihologică, în privința cărora nu se poate apăra în vreun fel, pare rezonabil și chiar just ca societatea să-i permită respectivei persoane să moară în pace și chiar s-o ajute în această teribilă tentativă de eliberare de sub povara fizicului deficitar. Acest tabuu legat de moarte, ca și cel anterior, sexual, nu trece testul rațiunii: însă, trebuie precizat din nou, pentru a fi acceptabilă pe deplin și fără rezerve, eutanasia trebuie să fie rezultatul alegerii conștiente a persoanei în cauză. De aceea, trebuie să spun, îmbrățișez fără rezerve perspectiva lui Curzio Malaparte, atunci când el afirmă următoarele: „Dar urăsc suferința și, mai mult, suferința altora, oameni sau animale, mai mult decât suferința mea. Sunt gata la orice, la orice ticăloșie, la orice faptă de eroism, numai să nu fac e cineva să sufere, pentru a ajuta un om să moară fără să se chinuie” (2007: 176).