șuruburi uzate, căzute sub fiarele unse

©Foto Union

___

EMILIA ZĂINEL este trainer, speaker și content creator, în prezent având mai multe colaborări, printre care cu Centrul de Terapie prin Râs Mandarin, Școala de Valori și Educativa. A terminat jurnalismul în Sibiu și are un master în filosofie, la București. A debutat cu volumul de poezie „În afara timpului”, ed. Tracus Arte, 2015. Este inițiatoarea campaniei de conștientizare Citesc poezie și a fost co-realizatoarea și co-moderatoarea serilor literare Citesc Poezie. Apariții în reviste: ,,Revista Familia”, ,,Moldova literară”, ,,Algoritm Literar”, ,,Actualitatea Literară”, ,,Profil Cultural”, ,,Sibiu Universitar”, ,,Cenaclul de la Păltiniş”, „Urmuz” etc. Mai multe pe emiliazainel.ro.

___

 

Eram doi, și-apoi trei

 

Eram doi
și-apoi ne-am făcut trei,
și-apoi ne-am făcut patru.
Din noi creșteau alte brațe și-alte picioare,
alte capete și-alte trupuri,
doar organele rămâneau comune,
atrofiindu-se.

Stăteam așa, lipiți, ca niște munți,
fără sânge, dar conștienți de cele două inimi care
printr-o anomalie, băteau din cinci în cinci minute.

Eram doi
și-apoi ne-am făcut trei, și-apoi patru
dar nimic nu se schimbase până atunci
doar sângele nostru a plecat dintre noi
a curs în pământ
și din acel loc au început să crească tulpini
prin picioare
prin mâini
și prin coapse
cele două inimi băteau rar, îndepărtate de tulpini, frunze și muguri
parcă înecate
parcă mai libere
ca și cum s-ar fi născut în afara noastră.

 

Zidul

 

Într-o zi s-a ridicat un zid
nimeni nu știa ce să facă
să se revolte, să se mire, să-l dărâme sau să rămână nepăsători.

În ziua următoare a crescut mai mult
precum o plantă îngrijită cu dragoste
vocile, care înainte se-auzeau în șoaptă
au început să se facă din ce în ce mai auzite
au început să propună să-l dărâme
alții au trecut indiferenți pe lângă el
iar unii îl priveau și bârfeau până târziu, când închideau ochii.
Câțiva se bucurau de noul monument și de umbra lui
interpretându-l ca pe un semn ceresc.

A treia zi devenise insuportabil zidul
deoarece crescuse într-atât încât abia mai vedeai cerul de el
iar soarele se arăta doar câteva minute înainte de apus
glasurile nu s-au schimbat, dar s-au întețit
însă nimeni nu făcea nimic.

Oamenii priveau zidul, o parte dintre ei cu indiferență
unii cu bucurie iar alții cu mânie
în fața zidului se tânguiau
în fața zidului se ocărau
ca și cum altcineva trebuia să decidă
ce să facă.

 

Nu fi tristă, Maria

 

Dă-mi numele tău voi deveni tu
o să uit de mine, lumea nu are nevoie de rotița mea pentru a funcționa
are nevoie de tine pentru a se regăsi.

Dă-mi numele tău, Maria, să mă iubesc așa cum te iubești tu
atunci când păsările nu mai privesc înapoi și frunzele te izbesc peste față,
umede și sărace.

Îmi golesc interiorul și-l iau pe-al tău, cu toate defectele.

Și dacă va fi să respir sânge pe gură, dacă va fi să mor sub numele tău, Maria
voi ști că nici Emilia și nici Maria nu au un rol ales în lumea asta,
ele nu ajută marele motor să funcționeze, sunt doar șuruburi uzate, căzute sub fiarele unse.

Nu fi tristă, Maria,
nu ai pentru ce să-ți arăți tristețea
învelește trupul meu cu ea, lasă-l să se țină pe picioare, încorsetat în răul nostru, cel nevăzut
să-l bată vântul, să-l părăsească păsările, să-l izbească frunzele
și noi să-l privim.

 

 

Legume însângerate

 

Acasă la mine
liliacul n-a înflorit niciodată,
magnolia n-a înflorit niciodată,
nici ghioceii, brândușele sau lalelele.

Acasă la mine înfloreau șanțurile de sânge
primăvara dădea peste ele
împrăștiindu-le peste stratul de legume proaspăt săpat.

Sângele colora jumătatea de grădină pe unde trecea,
florile își plecau capetele, iar răsadurile plezneau sub pământul cald și moale.

Oamenii se mirau de mulțimea legumelor noastre
și de ce nu le mâncăm niciodată.

 

Oameni

 

Oameni.
Atât de mulți oameni că s-au prăvălit munții de greutatea gândurilor lor,
gânduri care opresc iarba din creștere.

De dimineață până seară oameni,
noaptea alt fel de oameni, dar tot oameni
când mănânci îți ies oameni pe gât
când faci dragoste ți se lovesc de pereții minții tot felul de oameni
când îți dai ultima suflare parcă te-nconjoară și mai mulți oameni, deși tu vrei doar să-ți golești de trecut dar nu poți, căci și acolo ai înțeles că vei da de oameni.

Atât de mulți oameni, mai mulți decât pietrele.
Oriunde te duci dai de oameni, încă nu i-au numărat pe toți,
din plictiseală, s-au oprit la șapte miliarde,
dar tu știi că sunt atât de mulți oameni că nu o să apuc niciodată să termin acest poem
de-atâtea gânduri cu oameni.

 

 

Vecinul

 

Era vecinul perfect.
Nu deranja niciodată, nu ținea animale care puteau face zgomot
tăia iarba, ca nu cumva să crească și să se întindă la noi printre gard,
aduna mereu gunoaiele.

Nimeni n-ar fi spus că din curtea lui s-ar fi auzit vreodată muzică, la radio sau televizor
iar facturile și le plătea la timp.

Cel puțin așa credeam noi, fiindcă niciunul nu știa
dacă a venit vreodată vreo companie de electricitate, gaze, TV sau telefon la el,
de fapt nimeni nu știa dacă avea TV, radio sau telefon
doar presupuneau că ar fi și el un om normal,
cel puțin după înfățișare.

Mereu bărbierit și purtând aceleași haine, dar curate și călcate,
ca și cum o femeie s-ar ascunde în spatele draperiilor mereu trase
și-ar păstra această liniște ținând, cu grijă, degetul pe comutatorul tăcerii.

Dar cine să știe, fiindcă n-a intrat nimeni vreodată în casa lui
– cel puțin nu dintre cei în viață.

Părea c-ar fi fost acolo de-o eternitate și-n timp ce alții îmbătrâneau și mureau,
– destul de des cântau goarnele în sat – el părea să nu fie atins de boala noastră,
nu puteai spune câți ani împlinise și ce culoare avea pielea de pe picioare.

De fapt, prea des nu-l mai vedeam, dacă mă gândesc mai bine,
doar îl auzeam cum rupe iarba prin curte, sau cel puțin așa presupuneam,
deși nici noi nu mai suntem așa siguri că vedeam sau auzeam
sau de ceea ce vedeam sau auzeam.

 

Ce suntem noi?

Ia-mă și decojește-mă
nu te opri atunci când vei da de oase
și păsările vor începe să zboare agitate în jurul nostru.
Citește în ele.

Dacă voi fi încă vie,
tu continuă să tragi de fâșii.

Lumea nu s-a făcut dintr-o bucată
amintește-ți asta când mă vei aduna în coșul de răchită
și vei marca pământul cu sângele meu.

Nu-ți fie teamă de ce se va spune
aleargă cu mine printre ei și unește-mă cu fiecare
cine va primi carnea mea va merge pe întuneric
cine va primi oasele mele va simți strigătele celor de dincolo
cine va primi ochii mei va căuta, ca și tine, un sens în lumea aceasta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *