sunt eu, Gogo

© Eduardo De Moya
© Eduardo De Moya

 

ANGELA STĂNILĂ e învățătoare la Școala Gimnazială Nr.4 din Vulcan. Valea Jiului este o zonă defavorizată, iar acest poem a fost inspirat din cartierele nevoiașe. A mai publicat poezii pentru copii în revista școlii (Albatros) și pe pagina Cenaclului literar Qpoem.

 

un băiețel amărât

-ziceți voi-

lăsat în banca din spate,

neinteresant pentru unii

-prea des-

măcar nu sunt

incolor, insipid, inodor

ha! ce bine!

-mă simțiți și pe mine-

știți, eu nu am apă în casă

-o car de la izvor…

nu am curent electric

-îl furăm de la un vecin…

nu am bani,

nici sandviș cu salam…

nu am îmbrățișări,

nici sărutări pe frunte

de “noapte bună!”

nimeni nu mă întreabă

dacă mă doare în piept

de atâta oftat,

nimeni nu îmi ține minte ziua de naștere…

la ziua mea am fost doar eu…

mi-am luat cadou un măr

-șterpelit de la o tarabă-

vă privesc din ultima bancă

-știu că va fi locul meu toată viața-

ce frumos se vede totul!

ce frumos miroase totul!

-mai puțin eu-

ce singur sunt!

ce frig este aici!

mă simt ca ursul brun

între urșii albi…

ridic mâna,

poate, doamna

mă va vedea azi,

îmi va zâmbi,

îmi va da voie

să o îmbrățișez

când îi voi da

buchetul meu

de păpădii ofilite…

sunt eu, Gogo

îmi spuneți, vă rog

ceva?

a fost ziua mea!…