Sub piele

VALER SIMION COSMA
@desideria

Am realizat pentru întîia oară cît de important e locul din care vii cînd am ajuns la liceu la Năsăud, tîrgușorul de la 20 de km de satul natal. Mai precis, cînd am încasat prima flegmă în meclă de la băștinași și m-am trezit strigat Toadere, alături de alți liceeni adunați de pe văile bazinului someșan. Era un fel mai subtil de a-ți zice țărane, folosit de tineretul urban năsăudean sau de cei mai mari, deja aclimatizați în acel sat cu blocuri. Cum să fiu eu țăran, cînd la mine în sat țărani erau ăia care locuiau pe coclauri și pe văile îndepărtate, purtau pantaloni de culoare verde închis, cu cămăși și adidași, se ocupau cu animalele și lemnele și-și beau mințile la Morgă sau la Leah, lîngă billiard? Recunosc, aveau și ai mei două-trei vaci, prestam și eu cu fratele și sora mea la cele de trebuință în gospodărie, dar nu asta era ocupația principală. Era revoltător și profund nedrept.

Chinul a durat cîteva luni, pînă cînd, prin look și gusturi muzicale, am reușit să probez profunda urbanitate a sufletului meu. Băgam Linkin Park și HIM, îmi trăgeam tricouri negre cu mortăciuni peste cămăși și epuizam o cutie de gel pe săptămînă pentru a-mi putea aranja frizuri cît mai alternative. Cu țepi în special. Mă emancipasem la modul cel mai spectaculos și nici manele nu mai ascultam decît la petrecerile din sat. Și asta pentru că ei ascultau, pentru că eu începusem să conștientizez necesitatea disprețuirii acestui gen rudimentar, în vederea transformării mele într-un om superior, într-un orășean. Adică un fel de Alb de pe la noi.

Apoi m-am dus la Cluj la facultate. Cu dosarul sub braț să mă înscriu și cu încă doi tovarăși la fel de entuziasmați și pierduți ca și mine. Aveam doi prieteni în Cluj, datorită obîrșiei lor telcene, așa că asta mi-a prins bine. Pentru că Clujul nu avea cum să fie altfel decît un sat mai mare ca Telciu sau Năsăudul, printre primele griji ale mele au fost să mă asigur că nu o voi lua în freză gratuit dacă merg la discotecă (la Năsăud o încasasem zdravăn) și găsirea unor anticariate ca să-mi mai cumpăr ceva cărți, pentru că de librării nu-mi permiteam să mă apropii. Aveam senzația că scrie pe fruntea mea că-s de la țară, chiar dacă aveam un look cît se poate de urban. Plus bacul cu cea mai mare notă din sat. Mi-a luat ceva timp pînă m-am prins cum stă treaba cu transportul în comun, cu compostatul biletelor și cu traseele, dar în primele săptămîni trăiam o angoasă teribilă. Mi-era groază să ies din camera închiriată în casa unei babe capricioase de pe o stradă neasfaltată dintr-un cartier rău famat. Mergeam cu groază la cursuri. Încercam să fac pe dezinvoltul, dar nu prea ieșea. Adunam o grămadă de cărți și casete și stăteam în camera și citeam ca să-mi îngrop rușinea.

Aveam să experimentez stări similare la primele contacte cu aeroporturile sau cu stațiile de metrou din Paris, Berlin, Budapesta sau Madrid. Brusc mă simțeam agitat, panicat și oarecumva confuz. Pe cît sunt de vorbăreț și deschis, mi-era prea rușine să întreb. Mă simțeam adesea ca-n primele zile la Năsăud, orășelul cu două străzi paralele și trei licee, în care am reușit performanța să mă pierd la 14 ani. Firește, în prezent stăpînesc mai bine acele stări și astfel de spații mi-au devenit mult mai familiare, mai ales că au o geografie asemănătoare, indiferent de metropolă. Dar încă mă mai trezesc chiorîndu-mă în cîte un aparat de bilete printr-o țară a cărei limbă nu o cunosc sau o stăpînesc aproximativ, pînă se formează în spatele confuziei mele o coadă de oameni agitați și politicoși. Atunci, de regulă, vine salvarea. Cineva se oferă, cu amabilitate, să mă ajute, iar eu accept zîmbind cu moaca unui telcean care a mai scăpat o dată la liman.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *