Străina

© Magda Bistriceanu Simian
© Magda Bistriceanu Simian

 

ELIZA BIȚĂ locuiește și lucrează în București, unde practică scrisul mai mult ca pe un hobby sau o terapie. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București (franceză-engleză) în anul 2000, iar de atunci a lucrat timp de 12 ani ca traducătoare și timp de 5 ani ca profesoară în sistemul de învățământ public. În prezent, este doctorandă în literatură comparată la Universitatea din Craiova, cu o teza despre duble identități culturale, interes manifestat și în acest text.

 

La 17 ani și jumătate, copil fiind încă, venise din Tallinn la Craiova, a învățat limba, s-a asemuit mereu cu femeile răpite din Asia de turci, iar din Tallinn își amintea acum, în vara lui ‘90, ca-ntr-un vis pastelat, strada ei de la periferie, cu ateliere de meșteșugari rămase din Evul Mediu, strada școlii, a liceului, mărginită de platanii maiestuoși, malul mării, cu focuri de tabără săltând pe ritmuri de chitară la solstițiul de vară, de Jaanipäev. Și chipul lui Marc printre limbile de foc. Dar și plimbările lor în noaptea solstițiului prin pădure, după ferigi și licurici, întrecându-se cu celelalte cupluri din grup.

Iar când revine după 60 de ani, într-o excursie prin toată Rusia, Ucraina, Chișinău și Estonia, vede Tallinnul preț de două zile, nu găsește pe țărm locul ei preferat, orașul e schimbat, modernizat, cosmopolit în alt mod, mai greu de înțeles pentru ea, după o viață sub dictatură.

Își dă seama ca viața ei e în România acum, s-a naturalizat. Își amintește mai viu doar drumul spre liceu, trecând pe lângă cel de muzică unde la admitere părinții își implorau copiii să mai muște o dată din sendviș înainte s-o zbughească la examen și îi îmbrățișau urându-le succes, lucru care o emoționa în mod straniu, căci avea și ea un văr de la țară pianist, școlit acolo și un nepoțel rrom premiant la vioară, care tot acolo învăța.

Comunicase mereu cu cerul, cu marea, cu orice apă, căci valurile sprințare sau senzuale erau ca norii de-a pururi curgători și ambele îi oglindeau sufletul. În București lumea nu cunoștea aceste taine. Doar la Dunăre se simțise cumva ca în lungile nopți albe de pe malurile Nevei, cu colegii de liceu, sau în verile magic suspendate în timp în care hălăduia cu cortul prin munții îmblăniți cu verdeață de lângă Vilnius, cu rudele lituaniene pe care le vedea o dată la 2 sau 3 ani – niște foști munți tociți, acum biete dealuri.

Dar se împrietenise de câțiva ani cu copacii din Cișmigiu și cu numele străzilor încărcate de istorie.

– Iarna in parc vedeai tot ce au copacii pe sub frunze, îi spune acum fetiței din Craiova care se apropiase de ea în excursie, aflând că e estonă. Și printre spuse i se strecoară frânturi de gânduri ce o inundă acum într-o avalanșă de neoprit.

Siluetele lor bizare ca niște fantome încremenite în timp de o baghetă magică pe cerul de un albastru intens. Ciudate ființe copacii, îmi spuneam: noi ne dezbrăcăm vara, ei iarna.  (Gândurile și dialogul cu Andreea se întrepătrund, ordonate cinematografic.)

Scheletele golașe, dansând tineresc si sprințar prin văzduh, ori gârbovite de vârstă, se proiectau în neant, strigăte înghețate – primele, sau răsuflări vlăguite, suratele mai în vârstă, care mai șugubăț, care debusolat, încă neștiindu-și calea. Ei au fost printre primii pictați.

Acum, înapoi în orașul copilăriei si adolescenței sale, hoinărea pe străduțe înguste și încovoiate din care nu mai recunoștea decât o turlă, sau câte o giruetă în formă de cocoș trâmbițând punctele cardinale în cele patru zări, sau ici-colo un petec de Mare Baltică în capătul străzii, unduindu-se și salutând-o timid ca printr-un hublou. Revede cu ochii minții drumul de acasă spre școală, mai apoi spre liceu, prin parcuri cu veverițe și lebede.

Dar nu, Tallinnul nu mai e cel pe care-l știa ea, nici cel care o cunoștea și i se deschidea înainte ca sufletul unui prieten, era acum străină și pentru el, din fericire, doar pentru două zile, nu cum fusese în România, toată viața. Acolo era estonă, iar aici, acum, româncă. Parc-o auzea și azi pe Katia, vecina slovacă din curtea în care a crescut.

-Larissaaa! Larissa! vino repedeee jos! Si voi, tanti Magdolna si nene Iosif!

-Ce eee?

-Au adus înghețată în centru! hai cu mine, Lari, repedeee!

A fost prima mea coadă: aveam 5 sau 6 ani și vecina cu care împărțeam curtea și fiecare zi de vacanță, de multe ori și mesele lor modeste gătite pe lampa cu gaz, mă aștepta jos, nerăbdătoare să cumpărăm împreună înghețată Polar. Alergăm noi cu sufletul la gură spre Casa albă, unde se adunase deja tot orașul la coadă. Norocoșilor din față li se împărțeau înghețatele paralelipidice în ambalaj de hârtie albă din cutii maro de carton. Am stat și noi la coadă, povestind una-alta ca de obicei și ne-am trezit în față deodată, cu câte o înghețată în mână. Ni s-a părut cel mai grozav lucru de pe pământ. Mâncam doar la cofetărie uneori. De făcut în casă nu putea fi vorba, cu frigiderul rusesc fără congelator și doar câteva rafturi cu grilaj pe care-l aveam fiecare din noi acasă.

Mă leagă încă atât de multe de acest oraș cu ziduri palide, ce par să ascundă inimi palpitânde… aici am crezut prima data că iubesc, am iubit puțin, dar puternic fără s-o știu, am fost dezamăgită, mândră, asurzitor de fericită de zeci și sute de ori  și tot acest tumult de emoții neîncăpător de explozive și gânduri prețioase, totuși, s-au pierdut undeva, au dispărut ca niște nori în lumina boreală, sau ca baloanele pe care le lansam cu prietenii în cea mai lungă zi din an, închizând în ele gânduri și vise și petrecându-le cu privirea până se pierdeau, hăăt, în zarea Finlandei. Mult timp am crezut că cineva le primește pe țărmul de vizavi, le desface și îmi împrăștie toate visele și speranțele prin aer, ca-n benzile desenate, iar ele se unesc cu alte baloane, ce închid gândurile finlandezilor și formează dialoguri în două limbi. Erau și versuri în baloanele noastre, tot ce ne trecea prin cap, lângă focul de tabără, cu corzile chitării tremurându-ne printre buricele degetelor, că toți voiam să cântăm și la chitară și o treceam pe rând de la unul la altul, să dăm tonul câte unui nou cântec.

Și totuși, dacă-și plimba arătătorul pe conturul câte unei crăpături în alba tencuială a zidurilor medievale, parcă ghicea în adânc răcoarea și zefirul de libertate ce-i dezmierdaseră fruntea, orașul o recunoștea, îi păstrase chiar mici întâmplări din acele zeci de ani, Marea continua să depună pe țărm cuvinte finlandeze și, mângâindu-i glezna, se retrăgea cu deferență, căci ghicea înlăuntru-i copilul de nedomesticit, întors acasă după o rătăcire forțată. Așa că se lăsă în voia simțurilor câteva ore, plutind pe stradelle, între cuburile aleilor și norii sugrumați de înaltele ziduri cu rufe la uscat.

Și acum tot în public își usca lumea rufele? Unde erau pudoarea și teama de publicitate a balticilor? Nu locuise într-o asemenea clădire, dar își imaginase mereu cum copiii comunicau de la un geam la altul sau chiar în interiorul clădirii, prin țevi și calorifere, în alfabete inventate de ei, îi invidia, căci ea crescuse într-o casă la periferie și nu putea comunica în secret cu nimeni, decât cu cărțile și, rareori, câte un bloc notes folosit pe post de jurnal și singur prieten.

Iubea și acum cărțile. Ca pe niște prieteni din copilărie. Așa de mult încât, dacă ele sufereau, suferea și ea. Le oblojea rănile, le mângâia să le aline durerea, pe cele cu care-și împărțise copilăria, dar, ca o mamă, le compătimea si pe suratele rănite.

Iubea hârtia, ca multe alte lucruri fragile, volatile.

Și nu conștientiză asta decât târziu în viață, când dragostea pentru trecut apăru ca un blestem, iar cea pentru lucruri volatile își făcu încet-încet apariția, dar nu la fel de pregnant ca iubirea de slova scrisă pe hârtie.

Mai cunoscuse oameni care își idolatrizau trecutul, dar manifestările lor îi păreau bolnăvicioase, îi provocau repulsie, nicidecum o tandră fraternitate, empatia la care te-ai fi așteptat față de un seamăn.

Acelea erau rezervate obiectelor iubite, acei bieți soldați rămași schilodiți în urma răfuielii nesfârșite cu timpul nemilos.

Dacă le rătăcea, suferea ca o mamă care știe că orice i se poate întâmpla copilului aflat departe de ochiul ei grijuliu. Asta o și atrăsese la Ovidiu, dragostea pentru cărți, căci el era bibliotecar în Craiova și se cunoscuseră la o lansare de carte la Tallinn. Prima ei iubire fusese însă Marc, colegul de clasă pe care îl știa de la 7 ani, care îi devenise primul prieten, la 14, și de care se despărțise la 17 dintr-o copilărie. Nu încetase niciodată să-l iubească, își dădea seama acum, revăzând Tallinnul, cel înțesat de umbre ale ei în diverse etape ale copilăriei și adolescenței, năpădită de cutare sau cutare sentiment, mereu prea apăsător, ca văzduhul de plumb topit de peste mare. Umbre pe care acum le-ar fi temperat, lăudat, încurajat, dar și sfătuit în diverse direcții.

Iar lui Ovidiu nu păruse să-i pese de dorurile ei când o răpise, ca un sultan, s-o ducă însă într-un oraș cu mult mai dezagreabil și oferindu-i o viață incomparabil mai grea.

Cert e că și ea își ținuse iubirea pentru Marc la loc sigur și o scotea periodic la lumină, ca pe un valoros trofeu de sticlă în culori fascinante, să-i soarbă cu nesaț frumusețea și mireasma îmbătătoare, căci pe ea ca și pe cărțile și amintirile ce-i populau acum casa, se sprijinea siguranța ei. Erau rădăcinile fără de care s-ar fi dezintegrat în neantul din jur, în care nu recunoștea nimic al ei. Și hârtia, doar slova scrisă pe acest suport fragil avea valoare in ochii ei. Scrisorile familiei… Rare ca vizitele lui după ce se întorsese în Danemarca, la părinți, la 16 ani, ca spuma valurilor ce au atins o clipă țărmul, amintiri, emoții, sentimente, toate erau la fel de prețioase ca și cărțile tipărite citite în copilărie și neuitate de atunci, dar imprimate pe vecie în minte.

Această iubire crescuse cu ea de la 13 ani, îmbrățișând-o ca ea pe el în acele momente neprețuite, sau ca iedera unele case sau pomi toleranți.

Iar 17 ani, când a plecat, era tot o vârstă a copilăriei, în cazul său.

Se mai atașase și de alte lucruri, dar tot cărțile, Marc și amintirile dragi erau pe primul loc.

Aceste elemente prețioase erau toate bucăți împrăștiate din sufletul ei, fără de care nu era ea însăși, asta e explicația. Fără cărți, fără iubirea pentru Marc, fără cutare sau cutare amintire care-i însuflețea in ochii minții o fâșie proaspătă și revigorantă din minunații ani lăsați în urmă, nu putea trăi cu acest puzzle – identitatea ei, incomplet.

Căsnicia ei fusese lipsită de iubire, și tocmai din această relație i se născuseră cei trei copii. De iubire așa cum o concepea ca fiind reală.

Sigur, îl iubise și pe Ovidiu, în alt fel, ca pe purtătorul unui nume de poet exilat, care îi amintea de briza mării prietene, ca pe un prieten devotat acelorași vajnici soldați împotriva timpului. Acum, era liberă.

Brusc, o săgetă o idee nebunească:

-Ce-ar fi să dau peste Marc acum, bătrân gârbovit, cum o fi, dar plin de umor, sfătoșenie și înțelepciune? Sau cum l-o fi transformat viața, who knows? Desigur, la fel de irezistibil, tot bunic?  Știa dintr-o scrisoare a tatălui ei că revenise la Tallinn la 25 de ani și o căutase…

Numai să nu se fi mutat, atunci doar Internetul ne-ar mai putea uni….

Pe vremea când încă se plimba pe străzile cu nume de actori, filozofi și matematicieni mai visa la el, cel ce o făcuse să cunoască iubirea, acel sentiment unic, de colecție. Căci cu asta se ocupa, de fapt, cu colecționarea de lucruri și sentimente.

Pe atunci, încă îi mai păsa cuiva daca îi este foame, sete, cald sau frig, bine printre străini sau e în pericol, părinților, uneori și colegelor de facultate cu care legase, vrând-nevrând, prietenii. Poate și lui, dar ea nu avea cum să știe.

Desigur, atunci nu își permitea răgazul de a medita sau observa măcar numele străzilor, prinsă cum era in vârtejul tinereții – facultate, familie, o nouă limbă și o lume cu totul altfel.

Multă vreme trecuse de atunci și abia acum, când era nevoită să meargă mai încet și să fie atentă la fiecare pas, îi fu dat să facă legături între nume de străzi, nume și profesii întâlnite în viața ei și să viseze la unde ar putea apărea propriu-i nume și înaintea cărei descrieri.

În parcul pe care-l traversase în drum spre facultate copacii aveau siluete ciudate, aproape umane, iarna, dezgoliți și abia atunci i se părea că-i vede cu adevărat … Ca și pe cei din Cișmigiu. Erau și câțiva platani în Craiova și Cișmigiu, pe lângă ape. Nu le uitase silueta fantomatică pe cerul de cerneală indigo, ascultând marea în brațele lui Marc.

Vocile trecutului se împleteau cu cele de azi, cu gândurile ei de copil și de acum, cu vocea fetiței de 12 ani din grupul ei de turiști căreia îi povestise pe scurt viața ei de exilată intre 17 si 77 de ani în Craiova, după soț, apoi în București, la copii, cum se asemănase cu fetele asiatice răpite de turci și duse în haremul sultanului, numai că ea migrase de bunăvoie din nord-ușor-vest în sud-est și rareori a regretat-o. Doar căuta să pună cap la cap piesele puzzle-ului din mintea ei, să-l compare cu orașul pestriț de acum, de după căderea Cortinei de Fier, în care capitalismului îi mijeau tuleiele bărbii. Marea Baltică era la fel de mătăsoasă la atingere când își înmuia vârful piciorului în valul temerar de pe țărm și uimitor de înstelată în lumina soarelui zâmbitor, în larg, unde își imagina, copil fiind, că se răsturnase cufărul cu nestemate furat de niște pirați a căror corabie s-a scufundat.

Vocile de azi se împleteau cu cea a prietenei din copilărie și a negustorilor din ușile magazinelor de suveniruri si ale restaurantelor, care nu pridideau a-și îmbia clienții, în stil balcanic.

– E prima dată când veniți în Tallinn după 60 de ani, nu?

– Da, draga mea, și mi-a fost tare dor.

– Dar după ce ați plecat nu v-ați mai văzut familia?
– Nu, nu era voie.

– Nici la telefon nu ați vorbit?

– Nu, trimiteam pe ascuns vederi și scrisori, cu inima cât un purice să nu ne facem rău unii altora. Ne vedeam în fotografii, făcute la ocazii, cu ținute solemne, dar cea mai vie amintire, și cea mai complexă, o păstrează mintea.

Căută cu privirea in preajma plajei unde în adolescență venea cu colegii să stea de vorbă și să cânte la chitară pe o pătură tăpșanele verzi pe care se rostogoliseră în copilărie – imaginea aceasta era pentru ea sinonimă cu copilăria și lipsa de griji a acestei vârste; să râzi în hohote în timp ce te dai de-a berbeleacul prin iarbă țopăind în jos de pe culmea unui deal, văzând norii, verdele ierbii parfumate si albastrul marii cum se împachetează ca un rulou cu spanac si pește – produsul ei de patiserie preferat. Căci aerul era extrem de sărat acolo. Și iarba avea mirosul și gustul sărate, ca și cea de pe dealurile de la Marea Mânecii, a cărei sare călugării brânzari de la Mont Saint Michel se lăudau că ajunge în laptele oilor care-o pasc în asemenea cantitate încât brânza le ieșea sărată doar cu sare marină. Fusese într-un soi de pelerinaj acolo cu 10 ani înainte să pice Ceaușescu. Tăpșanele nu mai erau, acum apăruseră cartiere și mini-stațiuni pe țărm.

-Acum, la 77 de ani, dragă Andreea, se fac 30 de ani de când tot trudesc pe drumul credinței, căci sunt văduvă de atunci, și uite că Dumnezeu mi-a ascultat rugile, n-a fost în van plânsul meu atâta amar de vreme.

Iar melodia aceasta mă duce cu gândul exact la serile melodioase si înstelate petrecute pe nisipul mării mele de acasă. Duse micul tranzistor la urechile micii sale prietene

https://www.youtube.com/watch?v=O9kFnpBzeiQ

-Dar știți și engleză?

-Sigur că da, am învățat-o de la copii și nepoți, după 55-60 de ani, mereu poți învăța, știi?

Hai să-ți ofer o clătită estonă sărată și o ciocolată cu frișcă la terasa asta cu nume super! Locul potrivit, momentul potrivit, în dialectul pe care-l vorbeam și eu în liceu, de-aici, de pe lângă Tallinn. Se așază la masa și comandă. După ce dau comanda, se apropie un bătrânel prietenos, cu mâinile întinse a salut și ochii șugubeți sub cozorocul unei șepci în carouri.

-Bună ziua, totul e în regulă? Vă simțiți bine?

Permiteți-mi să mă prezint: Marc Gustafson, patronul localului…  Dar nu se poate! Larissa?!! făcu brusc și deodată începu să plângă și, tremurând, o strânse puternic în brațe. Andreea era uluită.

Ea  nu știu ce să creadă, fizionomia era cu totul alta, Marc semăna acum cu mama lui, după ce în adolescență fusese leit Olaf Gustafson, tatăl său danez. Ramase la masa lor, arătându-și unul altuia poze cu copiii si nepoții și povestindu-și ce făcuseră in ultimii 60 de ani, cu lungi sincope umplute de suspine si hohote de plâns.

Locul potrivit, momentul potrivit, observă Larissa, ca-n cântecul nostru preferat..

-Da, aprobă Marc, și chiar în locul nostru preferat, uite stânca roz pe care cântam și lângă care căutai mereu scoici, uite epava pe tema căreia am inventat mii de povești.

-Am și acum colecția de scoici, mi-a trimis-o tata cu mari intervenții în ’70. Și pe cele pictate de noi în gimnaziu le mai am. M-am apucat să pictez, apropo. Uf, păcat că n-am șevaletul cu mine acum.

-Acum nu mai sunt scoici pe plajă, Lari… Am cumpărat câteva să ornez restaurantul.

O nouă lacrimă se rostogoli pe obrajii rumeni ai lui Marc, pierzându-se în aspra-i barbă deasă, de viking.

-Poți veni oricând să pictezi aici, pe terasa mea. Dacă, bineînțeles, vrei să te întorci acasă. Sau vii în vizită într-o vacanță mai lungă. Încă se mai vorbește limba noastră în unele unghere din oraș.

Minunându-se că o mai înțelege și ea, Larissa își umplu nările și plămânii cu mirosul puternic de aer sărat, admirând viu-coloratele goelete și bărci pescărești ancorate la câțiva pași, pe suprafața translucidă a apei, în care se alergau peștii printre reflexiile pufoase de nori, ca odinioară. Se întrebă cum o fi mareea acum, căci în alte locuri plaja avea 5-6 metri lățime seara, ca în zori să fie inundată de mare până la faleză. La Saint Malo, de exemplu, unde aerul era la fel de sărat pe plajă, tocmai de asta, probabil, că era teren marin. Poate se va întoarce să vadă măcar asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *