Șoferul de taxi

© Sash Segal
© Sash Segal

Din 2006, ION CATRINA este disponibil doar pentru scris. Așa au apărut romanele: Potecile destinului, Tărâmul umbrelor, Pământul îngerilor, Cerul infernului, Urmașul, Păpușa de sticlă, Castele de nisip, Întoarcerea , volumul de nuvele Planeta albastră, volumele cu articole de critică literară etc.

 

Nicio meserie nu-i mai grea sau mai ușoară decât alta. Fiecare are specificul, frumusețile și dificultățile ei. Dacă-l întrebi pe Costel, el poate să-ți vorbească ore întregi despre el, despre meseria lui și despre evenimentele zilnice la care este martor. Poți să afli orice vrei, pentru că băiatul este extrem de vorbăreț. Are douăzeci și nouă de ani, e celibatar și, mai ales, este șofer de taxi.

„Azi am început de la Gara de Nord. Niciodată nu-mi face plăcere să vin aici. Este o aglomerație și o faună specifică locurilor de tranzit care mă deprimă. La început trebuie să dai bătălia cu șacalii dispuși să-și vândă sufletul iadului pentru o cursă lungă și un client naiv. Ei vrăjesc clienții cu tarife atractive. La capătul cursei, naivul care a mușcat momeala constată că a plătit de două ori mai scump decât normal. Ce să-i faci? Domnia și prostia se plătesc, nu-i așa?

Eu nu mă ocup cu afaceri de acest gen. Tariful meu e afișat pe ușă și eu îl respect. Întotdeauna aștept cu răbdare să-mi vină un client. Mai de vreme sau mai târziu, ei vin. Mi-a venit odată o doamnă cu multe bagaje, cu un copil mic și cu un cățel. Nu ne-am tocmit, pentru că n-aveam ce.

– Mă puteți duce până în Berceni?

– Sigur, doamnă!

– Foarte bine! Ajută-mă la bagaj!

– Nicio grijă, e de datoria mea.

Am instalat bagajul în portbagaj și pe bancheta din spate împreună cu copilul. Doamna a luat loc lângă mine cu cățelul în brațe. Era un fel de Bubico, dar am răbdat cu stoicism. Am pornit și m-am încadrat spre cartierul indicat. În cartier am cerut o adresă mai precisă. Mi-a indicat o străduță și un bloc. Am oprit și am coborât bagajele pe trotuar. Doamna a venit lângă mine, mi-a plătit cursa și s-a lamentat:

– Vai, cum o să pot eu căra atâta bagaj!

– Regret, doamnă, dar nu pot mai mult. Am făcut ceea ce intră în obligația mea.

– Fii așa de drăguț! Plătesc deranjul. Uite, îți dau…

Femeia s-a căutat din nou în geantă și mi-a întins o bancnotă… nu puteam s-o refuz. Ea a luat cățelul în brațe și a intrat. Am luat bagajele și le-am dus pe rând până la lift. Le-am pus în cabină și am plecat. Când am pus cheia în contact, pe bancheta din spate s-a mișcat ceva. Am sărit speriat și am privit mai atent. De pe banchetă mă priveau doi ochișori curioși. Copilul doamnei mi-a zâmbit cu un zâmbet cuceritor. În viața mea nu m-a privit cineva atât de sincer, de iubitor și de deschis. Mi s-a înmuiat inima. El a întins mânuțele spre mine și eu l-am apucat de subbațe și l-am trecut peste banchetă. Ajuns comod în poala mea, a întins din nou mânuțele spre fața mea și m-a mângâiat cu delicatețe.

– Tati!

– O, nu! N-am nicio vină! Nu sunt implicat! Nu știu cine…

– Tati, tati!

– Mai bine să mergem la mami. Știe ea cine-i tati al tău și-ți va spune cândva. Eu sunt doar șofer de taxi.

Am luat copilul și am intrat la lift. Aici nici țipenie. Ei, drace! La ce etaj a coborât doamna? Ce mă fac? Am ieșit în casa scărilor și am început să strig:

– Doamnă, ați uitat copilul!

Nu s-a auzit decât ecoul amplificat între scările blocului. Nimeni n-a binevoit să-mi răspundă. Asta-mi trebuia mie acum! Am socotit cam la ce etaj a coborât și am hotărât să urc până la etajul cinci și de aici să încep căutările. Am sunat la o ușă. N-a răspuns nimeni. Am trecut la alta. O doamnă a întredeschis ușa și a întrebat îngrijorată:

– Ce doriți?

– Nu vă supărați, am adus pe cineva cu taxiul și a uitat copilul în mașină. Nu știu unde stă.

Femeia m-a privit neîncrezătoare:

– Nu știu, domnule, nu cunosc pe nimeni.

Enervată mi-a trântit ușa în nas. Să mai încerc la cineva. Am încercat și am obținut cam același rezultat. Am urcat un etaj. După mai multe încercări am reușit să obțin un rezultat satisfăcător.

– Cred că-i al doamnei Mardare de la șapte. Vedeți că stă în capătul coridorului.

– Doamnă, nici nu știu cum să vă mulțumesc!

– Nu-i nimic, se mai întâmplă!

Am urcat la șapte și am descoperit apartamentul doamnei Mardare. Am sunat. Din casă răzbătea muzică modernă. A deschis doamna cu cățelul în brațe.

– Dumneavoastră?

– V-am adus copilul, doamnă!

– A, da, intră mami! Mulțumesc!

Am depus copilul în prag. Nehotărât, acesta s-a întors spre mine și a întins din nou mânuțele.

– Tati, tati!

– La revedere, drăguță! Mi-a părut bine.

Femeia a închis ușa fără să lase cățelul din brațe. Eu am plecat, respirând ușurat.”

*
Nu vă vine să credeți, dar foarte mulți călători simt nevoia să se confeseze sau să discute problemele lor interesante și eu sunt un bun ascultător. E la fel ca și în tren. Unii au neapărată nevoie de comunicare. Eram pe Bulevardul Muncii când am fost solicitat, în Vatra Luminoasă, să preiau un client. Era o persoană respectabilă, bine îmbrăcată, trecută de șaizeci de ani. Dorea să ajungă în Ghencea.

– N-o să putem trece prin centru. Este un grup de protestatari și trebuie să ocolim puțin.

– N-are importanță! Circulă pe unde poți. Domnule, eu sunt nedumerit pentru că, deși este evident că trăim mai bine, toată lumea este nemulțumită. Toți protestează pentru te miri ce. Unii nici nu știu pentru ce protestează, dar o fac cu vehemență. Ăștia se cheamă că sunt oameni normali? Azi toată lumea se vaită. Nimeni nu este mulțumit. Toți vor mai mult. Vor să le vină totul așa pe nemuncite. În vremurile tulburi, când viața atârna doar de un fir de păr, oamenii tăceau și luptau împreună pentru supraviețuirea lor și a semenilor lor. Un flămând găsea un cartof și dacă știa un altul în situația lui, el împărțea cartoful cu celălalt. Păi azi, un milionar ar face orice să-ți fure și singurul leu pe care-l mai ai. Nu se gândește că tu ești sărac. Dar, asta-i o altă poveste… Aici ce-o mai fi? Tot protestatari?

– Cred că e un accident de circulație.

– Poți trece, nu? A, ce bine! E un echipaj de poliție care ne face semne să trecem. Și ăștia, ce s-au strâns, domnule, ca la urs? Ce vor să vadă? Sânge? Da, domnule, e fascinația morbidă a unora care vor să vadă sânge și cadavre, în loc să se ducă acasă. I-o fi așteptând și pe ei cineva sau poate că au vreo treabă. Dacă vor spectacole macabre, de ce nu se duc la cinematograf sau la televizor. Dau destule filme americane horror. Cu rușii erau numai filme cu război, cu ăștia sunt numai filme cu vampiri și cu tot felul de creaturi malefice. Ce-i atrage pe ei spre moarte? De când este el pe pământ, omul s-a temut de sfârșitul vieții. De aceea s-au inventat religiile care susțin viața de dincolo, raiul, reîncarnarea, învierea etc. Moartea, domnule, este întunericul veșnic, este începutul neantului, nimicul și toți se tem de ea și de veșnicia ei. Când moare cineva, este pentru totdeauna. Sunt unii care te întreabă brusc, cum am văzut niște reporteri pe la televizor: Crezi în Dumnezeu?. O asemenea întrebare mă blochează. Ea demonstrează sărăcia intelectuală și simplitatea celui care pune o asemenea întrebare. El de fapt nici nu știe ce întreabă. Problema divinității ține de credință și nu de religie. O asemenea înțelegere nu intră în capetele lor înguste. Aici ce-o mai fi? Tot vreun accident? A, nu, aici sunt luptătorii pentru drepturile colective pe care și le doresc doar pentru ei. Sigur că atunci când dictatura e un fapt, revoluția este o necesitate imperioasă. Oamenii sunt croiți pe luptă, ce mai.. Știi, eu cred c-o să ajungem în iad încurând. Numai că iadul nu-i cu draci, cu foc, flăcări, fum și smoală cum ni se spune nouă la biserică sau se scrie în cărțile de religie. El este aici pe pământ așa cum ni-l facem noi unii altora sau chiar nouă înșine. Unii devin ușor sclavii urii și lăcomiei și așa începe iadul. Uite, în jurul pâlcului de manifestanți vehemenți sunt și formatorii de opinii din media! Vor face spume la gură promovând interesele altora. De fapt ei își promovează propriile lor interese. Sacul cu bani este atotputernic, după cum a spus cineva, pe care nu-l citez și despre care nimeni nu vrea azi să mai audă.

Omul nu dădea semne că și-ar fi epuizat stocul de subiecte abordabile sau de păreri, dar am ajuns la destinație. A coborât, a plătit, mi-a aruncat un: păstrează restul, deși nu era mare lucru de păstrat și s-a îndepărtat pe trotuar spre niște vile din apropiere.

*
Nici n-am plecat bine din garaj, că am fost solicitat de un cuplu foarte tânăr:

– Mai întâi până la Universitate și apoi în Lacul Tei, a anunțat băiatul în timp ce se instala comod lângă domnișoară, pe bancheta din spate.

Traseul era destul de angajant. Am demarat și m-am concentrat la drum, ora fiind una de trafic intens. Liniștea din mașină mi s-a părut totuși destul de nefirească, având în vedere vârsta pasagerilor. Așa că, din când în când, îi mai priveam în oglindă. Fata avea o figură tristă și stătea puțin aplecată în față, ținându-și în brațe o poșetă destul de voluminoasă. Băiatul era întors mult spre ea și-i cuprinsese mâinile într-ale lui, mângâindu-le ușor. Încerca s-o privească în ochi, dar ea își ferise privirea. Gesturile lui erau duioase și protectoare în același timp.
Am deschis radioul și am căutat un post liniștit cu muzică clasică. Acest lucru este destul de greu în ziua de azi. Vorbăria inutilă, vulgaritatea, aluziile politice deșănțate și muzica zgomotoasă, chiar agresivă sunt la modă. Am găsit ceva potrivit și am privit spre pasageri. Băiatul mi-a aruncat o privire pe care eu am înțeles-o ca pe o aprobare și mi-am văzut de drum. Am prins câteva stopuri și fata a dat semne de o ușoară îngrijorare. A consultat ceasul de la bord, dar și telefonul ei din poșetă pentru a fi mai sigură. Când am ajuns la Universitate, a coborât grăbită.

– Mulțumesc!

– Pa, scumpi, ne vedem deseară! Ai grijă, da?

– Pa!

Am ieșit intersecția de la Intercontinental și am căutat o rută mai liniștită și mai directă.

– Nu-i nevoie să vă mai grăbiți! a intrat în vorbă pasagerul. Am niște cursuri abia peste două ore.

– Am înțeles! Sunteți student? am întrebat eu să mă aflu în treabă, dar și cu scopul de a mai înviora atmosfera destul de sobră și de oficială ce domnea în mașină.

Trebuie să recunosc dificultatea desfășurării unei asemenea meserii în condiții de stres pe durata întregii zile și o conversație cu pasagerii îmi prinde și mie bine. În plus, mai aflu și eu noutăți de la oameni, îmi place să-i cunosc și să încerc să-i înțeleg. Pentru o scurtă vreme și ei fac parte din viața mea. În acel moment am vrut să-l provoc pe băiat la o discuție. Simțeam că și el dorește să vorbească și să se destăinuie în fața cuiva. În mod sigur traversa o perioadă mai grea și cu prietena lui n-a reușit să vorbească nimic în acea dimineață.

– Da, sunt în anul patru.

– Mai aveți puțin și deveniți inginer.

– Mai este destul. Anul acesta abia a început și greul abia acum începe.

– Ei, chiar așa? Nu cred! Ați avut probabil o perioadă mai dificilă și v-ați descurajat, dar nu mai e mare lucru. Anul acesta trece mai repede, iar la anul cu proiectul, cu licența și gata!

– A, nu mai sunt perioade grele cu cartea! Partea proastă este lupta cu viața.

– Dece vă temeți? Meseria dumneavoastră este foarte căutată și în țară și afară. O să vă descurcați bine.

– Nu-i vorba numai de asta. Necazurile nu vin doar de la serviciu. La asta încă nici nu mă gândesc.

– Am înțeles. Aveți probleme cu sectorul suflet, dacă-mi este permis să mă exprim așa. Vă necăjesc fetele.

Domnule, la vârsta dumitale acestea sunt chestiuni rezolvabile.

– Ați ghicit. Așa este, dar de unde știți?

– Ei, la naiba! Toți am trecut sau vom trece prin asta. Sunt problemele inerente ale vieții. Nimeni nu e ferit! am răspuns eu evaziv.

– Nu pot decât să spun decât că mă mir de dumneavoastră. În primul rând, de unde știți despre mine? Este chiar atât de evident? Și apoi, cum de vă pricepeți la toate, pentru că nu sunteți cu mult mai în vârstă decât mine?

Lucrurile acestea pentru mine se petrec pentru prima dată.

Am evitat cu abilitate să intru în destăinuiri care nu-și aveau rostul și m-am prefăcut că n-am auzit întrebările lui. Trebuia să-l provoc să continue.

– Se vede că ați avut o noapte grea. De când ați urcat cu domnișoara în mașină, am avut tot timpul să vă observ.

– Ce noapte grea, domnule? O, Doamne! De multe zile trăim un coșmar care nu se mai termină, a izbucnit el și a început să povestească… Ea este prietena mea și, deși am mai avut relații cu fete până acum, este pentru prima dată când simt cu adevărat că iubesc. M-am dedicat mult acestei relații și am șters cu buretele tot trecutul meu, dar lucrurile nu prea par să meargă bine. Eu am respectat-o mult și n-am ieșit din vorba ei. Maleabilitatea mea a atins însă și un punct peste care n-am mai putut trece. De comun acord am făcut pasul acela… înțelegeți dumneavoastră… și, furați de beția momentului, am greșit calculele. Am uitat de orice precauție și domnișoara s-a trezit… mă rog, înțelegeți, e destul de jenant…

Băiatul a tăcut un moment, a oftat și după o vreme e continuat:

– Suntem într-o situație grea și ne-a cuprins disperarea. Nisipul din clepsidră se scurge și timpul nu trece în favoarea noastră, iar noi nu știm ce să facem. Am întors situația pe toate fețele. Niciuna din perspectivele de rezolvare nu este convenabilă. Nu ne putem căsători pentru că niciunul dintre noi nu-i independent material pentru a putea forma o familie. În plus, ea este abia în anul întâi și asta ar cam însemna sfârșitul studiilor deocamdată, lucru despre care ea nici nu vrea să audă. Ajutoarele de la părinți sunt limitate. Un copil pentru noi vine prea devreme și noi nu suntem încă pregătiți. O întrerupere de sarcină poate avea consecințe imprevizibile și riscul pentru viitor este prea mare. O dare spre adopție nu se ia în calcul. Noi nu suntem părinți surogat și copilul nostru nu poate fi și al altora. După cum vedeți, nu mă aflu într-o situație prea fericită…

Am tăcut și eu. Aș fi putut să-i dau un sfat oarecare, dar ar fi însemnat să fiu un ipocrit. Eu ce-aș fi făcut în locul lui? Mărturisesc deschis că habar n-am și m-am bucurat enorm, în mod egoist, că nu sunt în situația lui. Fără să vreau, am oftat și eu. Băiatul m-a înțeles.

– Vedeți cât de greu poate fi?

– Da. E foarte greu. Trebuie să puneți din nou totul în balanță și să luați hotărârea cea mai convenabilă pentru voi. N-are importanță ce zic alții. E viața voastră și nu trebuie să vă jucați cu ea. Eu vă doresc tot binele din lume și hotărârea cea mai bună!

– Vă mulțumesc!

Băiatul a coborât și eu am plecat mai departe profund marcat de drama ce domnea în sufletele acestor tinerii aruncați la o vârstă atât de fragedă în vâltoarea vieții.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *