Singurele culori primare…

MĂDĂLINA MOTOSAN
@desideria mitzeac

Mi-am luat în ghiozdan trei culori. Trei, ca-n basme, când cei trei feciori de împărat sunt supuși la trei probe de foc, pentru a ajunge, fiecare, la una dintre cele trei fete cu sânge nobil.

Trei culori:

roșu,

galben

și-un albastru infinit, plin de speranțe.

Singurele culori primare, care, combinate, duc esteticul cromatic la superlativ. De aici în continuare, în seama noastră cade măiestria pentru felul în care le îmbinăm în fresca noastra românească, de secol douăzeci și unu.

Azi, România înca mai are puterea să zâmbească. Freamătă, e agitată, dar zâmbește. E ba înfrigurată și înzăpezită – ca-n acele povești de la bunica cu „Pe vremea mea…” –, ba scăldată în valuri de caniculă de fierbe sângele-n noi.

E în contraste, de la rece la cald.

Și în alb și-n negru.

Și-n lumină și-n umbră.

E o Românie cu Oameni, oameni pe care nu îi găsesc mecanizați în ecranul de la Tv, ci îi găsesc înghesuiți în tramvaiele neîncăpătoare sau în drumul spre gară.

Ori la catedre.

Prin piețe sau în foșnetul febril de pe străzi.

Ce înseamnă să fii român? înseamnă, de fapt, să fii om. Cu majuscule, OM. În stânga ta sau în dreapta ta, aici sau dincolo. Înseamnă să fii vertical, să ai o Coloana infinitului în conștiință și să știi că BrÂncuȘi are diacritice, iar Brancusí, e o invenție fonică deranjantă. Noi dăm identitate țării cu pașii pe care îi facem oriunde în acest labirint pământesc, iar ea, România, ne păstrează un loc de acasă. Nu e naționalism ce abundă în sentimentalisme clocotinde, este – ceea ce romanticii numeau – identitate națională, acea apartenență magnetică pentru o națiune, pentru valorile sale. Să știi, că pe lângă hainele spălate-n stradă din mass-media, există și pâlcuri de lumină.

Dacă deschidem DEX-ul la litera d și căutăm cu atenție, printre miile de cuvinte, unul mic și puternic, dăm peste al nostru dor. Stă acolo, în pagini, în rânduri și are o explicație deloc barocă. Îl găsim, vorba asta de secolul douăzeci și unu, și la un click distanță de noi, pe DEX online, de unde preiau explicațiile înglobate de al nostru dor: 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. 2. Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință. 3. Suferință pricinuită de dragostea pentru cineva (care se află departe).

România este colindată-n lung și-n lat cu dor. Dorul românesc este aici, sau, putem să-l plimbăm și în geografii exotice, adică îndepărtate. Un dor intraductibil, așadar, înțeles numai de noi. Undeva mai sus era notat, că acest dor poate fi și o suferință pricinuită de dragostea pentru cineva, cineva care se află la depărtare. Roluri împărțite nu sunt, apare doar un semn de întrebare și o suită de idei.

Să fie România la depărtare de noi, sau noi să fim îndepărtați de ea? E o nostalgie de acasă? O Românie care-și caută românii, cum își căuta Ulise insula? Sau românii își caută România? Poate și România își are doru-i pentru noi. Doru-i pentru valorile noastre, care au fost – discret – băgate  sub covor, că au venit altele, de peste hotar, ușor de adaptat.

Aceste valori există, le avem și sunt ale noastre. Sunt în roșu, galben și un albastru infinit. Trebuie doar să ne apropiem de ele… din nou. Cu dorință de redescoperire și foame pentru cultura cvasiuitată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *