XENIA NEGREA
Matei Călinescu, Spre România (2000-2002). Jurnal inedit, Humanitas, Bucureşti, 2016.
Întâmplarea (sau nu) face ca în perioada aceasta în care am pregătit noua serie a Prăvăliei să am mai întâi pe noptieră şi apoi în minte jurnalul lui Matei Călinescu, Spre România (2000-2002).
Pornim cu gândul spre România şi ne trezim în plină Grecie, cu ambiguităţile ei atât de asemănătoare, aşa că înţelegem destul de repede că drumul spre România este un drum al înţelegerii, al autoînţelegerii, un excurs interior în palimpsestul identitar (p. 92). Odiseea aceasta este şi faulkneriană, dar este şi o călătorie interioară, un voiaj în interioritatea românească. Toate tresăririle româneşti (aşa este şi în România, tot aşa şi în România, spre deosebire de România etc.) trădează tot atâtea pusee ale nostalgiei, ale durerii înstrăinării. Nimerim, de fapt, într-un labirint (ca să preiau chiar o metaforă mateicălinesciană), în labirintul unei lecturi a sinelui. Aşadar, jurnalul notează un drum al autoreflexivităţii, un drum al lui Hänsel şi Gretel către căminul pierdut, pe firul firimiturilor nostalgiei faţă de o închipuire. Fiecare pagină, fiecare episod deschide un proces de stabilire a asemănărilor/diferenţelor cu/faţă de România, o procedură de decantare irepresibilă a românismului în fatalitatea balcanismului.
Cu materialitatea geografică a României, ca să zic aşa, intră în contact la Cluj, cel mai modern centru urban al nostru. Ca o coincidenţă (sau ca un paradox) modernitatea românească à la Cluj se explică printr-un ex-centric, Adrian Marino, prin amabilitatea maternă a femeii de serviciu şi prin studenţi introvertiţi, timizi, cărora orice surmontare a distanţei dintre catedră şi pupitru li se pare cel puţin suspectă (vorbim de anii 90). Necesităţii profesorului de a-şi înţelege/explica românitatea i se contrapoziţionează apatia, chiar refuzul tinerilor de a-şi chestiona în vreun fel stratul de românism. Ulterior, în Bucureşti, Călinescu are de înfruntat amabilitatea insistentă a unor gazde prin care cunoaşte o datorie genetică absolut românească: aceea de a pleca în America.
Bineînţeles, tema dominantă a cărţii este România contradicţiilor, a paradoxurilor, a minţilor luminate căzute în păcat (Eliade&comp.), a discursurilor autoreflexive magistrale (Caragiale), a marilor idei (Steinhardt). Ne regăsim, iată, în locul din care am plecat, încurcaţi în paradoxuri şi contradicţii, în ironii şi vertijuri tragice. Nu-ţi vine să taci. Nu-ţi vine să strigi. Poate că acesta este secretul care ne ţine împreună – nevoia irepresibilă de a auzi ce se şopteşte: „Eu scriu aceste pagini cum ai vorbi în şoaptă. Aici, în România, fac eforturi să vorbesc numai în şoaptă (o şoaptă a sensului). Tocmai pentru că aici trebuie să te răsteşti, să te răţoieşti pentru a fi ascultat. În româneşte, scriu în şoaptă” (p. 117) – mărturiseşte Matei Călinescu şi îl auzim.
Cumva, te-ai aştepta la o străluminare, la un răspuns, la un scop atins, la o destinaţie. Nu găsim aceste răspunsuri triviale, fruste, dar găsim altele. Ceea ce mi-a plăcut tot timpul la cărţile lui Matei Călinescu a fost deschiderea, expunerea, autoexpunerea cu o detaşare demnă la laboratoarele geneticii hipermoderne şi, pentru mine, de abia acestea sunt adevăratele câştiguri ale cărţii. Rar găsim pasaje mai evocatoare despre ce înseamnă ascultarea muzicii (p. 54), despre ce înseamnă, totuşi, citirea unei cărţi (p. 55), dar şi mai rar caline analize ale bolii ca vacanţă sau mai surprinzătoare declaraţii de iubire/ de fascinaţie faţă de un scriitor. Această inocenţă recuperată în curiozitate intelectuală este, cred, una dintre sursele de energie ale creativităţii mateicălinesiene.