Roma Armee – revoluție sau travaliu interior?

 

MARIA CERNAT este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (promoția 2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (promoția 2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Din anul 2008 este doctor în filosofie cu o teză sub coordonarea profesorului Ilie Pârvu.  În prezent, Maria Cernat este lector univ. dr. la Facultatea de Stiințe Sociale, Politice și Umaniste, departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Titu Maiorescu. Pe parcursul carierei sale academice a predat Studii Critice în Mass-MediaAnaliza de DiscursIntroducere în Științele Comunicării, Etică și Deontologie Profesională. De asemenea, este autoare a numeroase articole indexate în baze de date internaționale cum ar fi ISI, Ebsco, ProQuest, etc. Din anul 2009 este membră în comitetul redacțional al revistei Journal for Politics and Law editată de Canadian Center for Higher Education. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-ul de dezbatere politică CriticAtac.ro. De asemenea, Maria Cernat este colaboratoare a publicațiilor Observator Cultural, Baricada.org, Gazeta de Artă Politică.

 

Pe scena Teatrului Național din București, miercuri, 26 iunie 2019, a avut loc un eveniment inedit. O trupă formată din persoane îndeobște marginalizate – persoane queer, LGBTQ+, roma, au interpretat un spectacol manifest despre problemele și suferințele romilor de pretudindeni. M-am bucurat sincer să văd că finalmente TNB găzduiește un asemenea spectacol. M-am întristat însă să văd că doar pentru că avea girul unei mari instituții de cultură din Berlin, teatrul Maxim Gorki unde a fost produs, un asemenea spectacol a putut să fie jucat pe scena naționalului bucureștean. Binecuvântarea porții occidentului, adică teatrul Maxim Gorki, plus efortul organizației European Roma Institute for Arts and Culture – ERIAC care a adus spectacolul la București, s-au răsfrânt peste Roma Armee și astfel reprezentația a putut bucura publicul român. Aici ar fi fost loc chiar de un experiment sociologic: să propui unul și același spectacol, o dată din partea unei mari instituții occidentale de cultură și o dată din direcția sectorului independent. Dar, până acolo să ne bucurăm că putem să scriem despre o asemenea reprezentație de excepție. Să spunem că spectacolul este unul progresist pentru spațiul românesc este încă prea puțin. Abia ne obișnuim să acceptăm ideea că în țările române am avut jumătate de mileniu de sclavie roma, abia ne obișnuim să acceptăm ideea că mănăstirile ortodoxe foloseau din plin munca sclavilor romi. Ca aceștia să fie femei, queer, lesbiene care să mai și discute despre faptul că au ciclu, asta este deja foarte mult în termeni de rafinament și îndrăzneală a discursului teatral pentru spațiul autohton.

Totul debutează cu membrii viitoarei armate roma care se prezintă în totala lor umanitate și vulnerabilitate. Sunt membri ai unor comunități marginalizate rasial și sexual. Se rușinează de identitatea lor. Nu doresc să fie tot timpul activiști implicați. Vor recunoaștere, înțelegere, respect și apreciere. De asta nu-și asumă non-stop propria identitate și se rușinează de ei înșiși. De pe aceste poziții foarte vulnerabile, ei primesc sarcina de a reprezenta comunitatea roma. Primesc scrisori de la familiile entuziasmate că finalmente problemele romilor vor fi auzite. Ei citesc pe scenă aceste scrisori și este fascinant să observi modul în care familia și comunitatea cenzurează și deleagă responsabilități reprezentative fiicelor și fiilor săi. În primul rând, părinții le cer decență. Se știe că actrițele și actorii expun multă piele pe scenă și asta nu e de bun augur. E inamicul clar al autorității, prestigiului și legitimității. Corp gol egal cu creier gol! Cam așa se traduce codificarea culturală a autorității. Poate nu întâmplător, judecătorii, preoții, cadrele militare și conducătorii universităților sunt încă atât de temeinic îmbrăcați din cap până în picioare. Autoritatea și puterea înseamnă invulnerabilitate, ori corpul gol tocmai asta arată. Ca nu cumva să riște o bagatelizare a problemei romilor, părinții își sfătuiesc copiii actori să nu proiecteze o imagine stereotipă a actorului și romului pe scenă.

 

 

Ca o formă de captatio benevolentiae, actrițele și actorii sunt îndemnați să se îmbrace decent și să vorbească mult și convingător despre faptul că cel mai adesea, într-o proporție covârșitoare, copiii romi părăsesc timpuriu școala ca urmare a lipsei de acces la condiții de igienă sau transport. Că se practică sterilizarea femeilor rome care sunt ademenite cu 70 de euro ca să accepte procedura. Că se discută despre cazurile izolate de fete măritate timpuriu în comunitatea romă mult mai mult decât se discută despre fetița romă care s-a sinucis ca să scape de măritiș. Și multe altele. După ce citesc cuminți ce ar trebui să spună pe scenă, ca simboluri ale comunității oprimate care găsește în ei calea de a-și face finalmente auzite durerile, aruncă scrisorile și declară ferm: dar noi suntem actori și o să discutăm despre noi înșine! Marile dureri colective ale comunității roma sunt înlocuite de micile, dar la fel de ilustrative dureri personale. Pentru că personalul este politic. Când trebuie să reîncepi de zece ori un cântecel la pian, instrument pe care îl adori, pentru că degetele tale murdare lasă urme pe clapele albe și mori de rușine, asta e semn al marginalizării, al lipsei de acces pe care meritocrația noastră oarbă și crudă nu le vede. Ea vede doar scări pe care te urci prin abnegație și efort. Dar dacă tu pornești de sub pământ, de unde nu e apă curentă sau curent electric, până să ajungi la scară, e cale lungă. Într-un moment de puternică autoironie și umor, reprezentanții altor minorități declară că nu au primit destul loc pe scenă și doresc și ei să se exprime.

Metafora spațiului, monopolul discursului – cine și unde vorbește despre romi și în numele lor sunt teme recurente ale spectacolului. „Nu mai vreau încă un doctorat despre noi”, cântă actorii romi. Așa e! Temele sociale în neoliberalism sunt mai instrumentalizate decât oricând. Noroc că există suferința romă că putem câștiga burse frumușele. Dar putem, la limită, și să facem spectacole frumoase – adică sub acuzația de exploatare a tematicii sociale roma cade însuși spectacolul! Cum rezolvi problema „împuternicirii” (empowerment) romilor, cum te raportezi la asta fără să profiți și să-ți construiești propriul capital simbolic și financiar. Greu de spus! Dar poate că însăși discuția despre monopol apare pentru că suntem puși să concurăm pentru resurse. Competiția pentru granturi, proiecte, finanțări ale spectacolelor face foarte dificilă solidarizarea și atunci apar discuțiile de acest tip: ia, nu mai face tu doctorate, spectacole, cărți, filme despre romi dacă nu ești rom!

 

 

Iar romii albi și blonzi care au tras lozul „câștigător” la „loteria culorilor corpului” – cazul uneia dintre membrele „armatei romilor” prezente în Roma Armee – nu sunt scutiți de probleme. Povestea ei cutremurătoare ține de ritualurile din ținuturile englezești rurale care repetă sub o formă edulcorată, dar la fel de violentă simbolic, tradiții seculare. În fiecare an, comunitatea arde în public fotografia unui dușman al poporului. E suficient ca o comunitate de romi să apară în zonă, ca fotografiile lor să fie arse. Iar mama romei albe, o activistă modernă pe care comunitatea o acceptă fără probleme, va sfârși ea însăși ca dușman al comunității. E incredibil cum sub pojghița de „civilizație” zac aceleași mecanisme ale țapului ispășitor expuse de René Girard, mecanisme ale ostracizării care scot colții imediat ce situația o impune.

Totuși, una dintre problemele grave pe care spectacolul le expune privește acțiunea colectivă. Revoltați ca urmare a nedreptăților inacceptabile cărora trebuie să le facă față, romii se înarmează. Din păcate revoluția lor este una armată, nu politică, iar finalul este previzibil. Sunt prinși în cercul lor și sfârșesc prin a se omorî între ei. Este o deturnare a ideii de revoluție destul de tristă întrucât nici măcar o urmă de fascist nu se va vedea deranjată de revolta lor. E și o metaforă foarte inspirată pentru mișcările de stânga în care suferințele personale tind să le întreacă în importanță pe cele colective, în care se caută un ideal al purității care nu poate să ducă decât la excludere și ucidere. La ce se ajunge, așadar? La motive simple pentru lichidarea definitivă: Pe tine te omorâm pentru că ești romă, dar ești albă, pe regizor, mai ales pe regizor, îl excludem și îl omorâm pentru că el alb într-o poziție de putere, iar pe tine te omorâm pentru că nu te placem! Asta pentru că individualismul și competiția pun total între paranteze solidaritatea, cauza comună. Reprezentarea revoluției ca armată suicidară este însă destul de problematică. Mai ales că ceea ce urmează este calea unei vindecări individuale.

 

 

Proiectul comun al armatei rome nu se soldează cu o victorie a acțiunii lor colective, ci cu o vindecare terapeutică individuală. La final, actrițele și actorii ne expun lucrurile de care sunt mândri. Își iau angajamentul că vor lupta cu ei înșiși ca să aibă corpuri și minți puternice pentru a putea fi voci pentru comunitatea lor. Philologismul bate politica și acesta pare a fi mai degrabă un sfat primit în cabineul unui psihoterapeut decât un îndemn leninist revoluționar. Actorii armatei roma au pornit singuri pe acest drum de la lucrurile de care se rușinează, au expus probleme ale comunității, au eșuat în acțiunea colectivă (păcat, când Mihaela Drăgan vorbește despre revoluție în numele comunității roma sala aplaudă puternic!), dar reușesc pe cont propriu să se videce și să găsească propriul drum spre a fi mândri de ceea ce sunt. Spectacolul nu propune soluții simple. Problema reprezentării – cine și unde vorbește despre problemele romilor – problema durerilor comunității versus problemele durerilor personale, problema eșecului acțiunii colective revoluționare, calea către împăcarea cu sine ca travaliu interior, nu ca luptă politică, toate aceste teme sunt tratate într-un spectacol dinamic, marcat de interpretarea foarte asumată a actorilor, de o scenografie foarte originală care se află într-o totală armonie cu elementele de decor, costume și lumini.

Roma Armee a beneficiat de un buget consistent și judicios utilizat, în așa fel încât sub aspectul realizării estetice să asistăm la o manifestare scenică foarte atrăgătoare și dinamică, la care se adaugă momente muzicale de o excepțională calitate interpretativă. Și dacă nu ar fi fost deajuns, Mihaela Drăgan a rostit un discurs eletrizant, făcând un apel direct către domnul Caramitru prezent în sală spre a deschide Teatrul Național către sectorul independent. În fond, cum spunea Mihaela, dintre cele șapte săli, patru sunt libere și ar putea servi ca platformă pentru actorii din sectorul independent, inclusiv pentru primul teatru feminist rom, Giuvlipen, companie de teatru fondată, alături de alți colegi, de Mihaela Drăgan. În concluzie, Roma Armee este un moment aparte pe scena naționalului căruia îi dorim o tot mai mare deschidere către asemenea inițiative, cu sau, de ce nu, fără „binecuvântarea” unor instituții occidentale consacrate. În plus, e de reținut și observația directorului artistic al teatrului Maxim Gorki care a vorbit înainte de spectacol privitoare la faptul că e momentul să ne gândim la teatre post-naționale, de vreme ce statul național este o construcție de secol XIX.

 

Distribuție: Actorii sunt romnea, roma și romi “travellers” din Austria, Serbia, Germania, Kosovo, România, Anglia și Suedia.

Regie: Yael Ronen
Dramaturg: Irina Szodruch
Scenografie: Heike Schuppelius
Pintura: Damian Le Bas, Delaine Le Bas
Costume: Maria Abreu, Delaine Le Bas
Video: Hanna Slak, Luka Umek
Animație: Hanna Slak, Luka Umek
Light design: Hans Fründt

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *