Puțină viață

 

Jesica Baciu, Jes, Nemira, 2019
Andreea Pop

 

 

Pentru un debut, Jes e un volum aproape suspect de natural, cu un aer relaxat și proaspăt, chiar dacă unele texte adunate aici au apărut în presa culturală încă de acum câțiva ani, în revista Steaua, mai exact. Jesica Baciu scrie niște poeme care lasă impresia, mai mult decât orice, a unei familiarități vecine cu statusurile de pe rețelele sociale; vorbesc, altfel spus, despre lucruri destul de generale – mai mult sau mai puțin mileniale, pentru că trendurile sociologice nu fac carieră aici –, fiind empatice cu și atente la câteva linii de interes ale sensibilității contemporane și acoperind o paletă tematică destul de generoasă.

De la relații sincopate, la fragmente și scene de familie și la schițarea unor exerciții de autosinceritate, textele ei bifează toate aceste sfere de interes (și nu numai), și o face într-un stil lejer și lipsit de pretenții, user-friendly de la un capăt la altul al volumului. Jesica Baciu scrie la fel de degajat și deschis, aproape cu sentimentul unei confesiuni între prieteni, ori al unor stări risipite pe timeline-uri de Facebook, atât despre filmele actuale, moderne ale relației de cuplu, despre distanța dintre lucruri și tectonica sentimentelor & a schimbărilor, cât și despre propriile puncte de vulnerabilitate, uneori nu fără replici provocatoare și îndrăznețe, aproape spumoase în câteva părți mai ales prin franchețea lor. Chiar dacă toate aceste teme altfel destul de eterogene ale cărții se leagă într-un mod coerent și aparent facil, ceea ce e interesant, însă, e că Jesica Baciu creează și câteva zone de ambiguitate în care își plasează textele, și nu odată poemele sale descriu niște imagini echivoce, cu atât mai mult cu cât par decupate dintr-un malaxor ușor straniu, chiar dacă alcătuit din amănunte intime.

Se vede mai mult o astfel de tendință în câteva orientate spre exterior, cu o miză aparent pur descriptivă, care derulează, propriu-zis, evenimente fără o încărcătură specială, uneori chiar cu ambiția narativă de a surprinde, cinematografic, momente și de a le sugera potențialul vizual. Cele mai multe texte de acest gen ale Jesicăi Baciu mizează pe structuri fragmentare, care descriu foarte limpede imagini și episoade pasagere; e o perspectivă care îi permite să tranșeze minimalist realitatea și să o încarce cu o tensiune destul de difuză, chiar și-atunci când nu face altceva decât să reproducă scene banale, fără finalități extraordinare. Altfel spus, e vorba de-o politică a cotidianului și aleatoriului ca spectacol care face carieră în volum, și aici, în astfel de texte cu subiect divers, dar și în cele orientate spre o direcție a asumării unui registru poetic al confesiunilor, în care poezia Jesicăi Baciu operează cu eșecuri amoroase, distanțe și stări de înstrăinare și scene ale tranzițiilor domestice. Oricum, și într-un caz, și în celălalt, poezia ei e un cocktail destul de subtil de onestitate și naturalețe care amestecă frânturi de viață, una a distanțelor & tensiunilor afective (Grădini de vară), a micilor fericiri banale (Lăudați și cântați și vă bucurați), a incoerențelor decupate din real (Revenirea), a sintezelor personale (Toate pânzele sus) și, în fine, a filmelor biografice (O băltoacă, cred), între altele.

E o rețetă destul de bogată în teme, cu o focalizare relativ largă, ceea ce face ca volumul să fie o pledoarie indirectă pentru o politică a normalității și firescului, dincolo de orice viziuni prea înalte, ori artefacte de stil inutile. Fără să promită imagini sau secvențe memorabile, cartea compensează prin simplitate discursivă și printr-o tonalitate destul de bine ținută în frâu de Jesica Baciu, credibilă pentru autenticitatea ei, lucru cu atât mai de apreciat cu cât e vorba despre un debut. Oricum, Jes nu e un volum îndrăzneț, sau care va fi reținut pentru originalitatea sau inovațiile sale, dar atrage atenția și se distinge prin câteva formulări ce sintetizează foarte coerent un tip de sensibilitate ușor de recunoscut, un debut care nu vrea să impresioneze, ori să epateze, și care se erijează, până la urmă, într-un discurs fără complicații inutile despre uzura contemporană & rutina proceselor psihice și afective, care descrie „golurile” și „faulturile” de zi cu zi. Puțină viață & puțină dezbatere pe marginea și în jurul ei e ceea ce propun aceste texte, discrete, dar riguroase ca niște ritualuri zilnice.

 

***

Așa în general

fericirea pe care mi-a dat-o

când am împlinit 26

cu un text tipărit

inima mea bate pentru tine

pe prima copertă

și în interior, scris de el cu pixul

sper să nu mă înțelegi greșit

 

în timpul ăsta

la masa de lângă noi

tipa blondă a scăpat paharul

un porumbel și-a desfăcut aripile

și s-a dat doi pași în spate

pe ecran s-a dat în reluare faultul

de câteva ori

 

asta se întâmplă în general

golurile și faulturile

merg în reluare

de câteva ori

 

Un an bun

nu am ieșit din casă de trei zile,

am deschis geamul și am zâmbit elegant, dar nu senin

în total m-am uitat la patru filme azi

monitorul mi se pare deja o vânătaie

mai încolo

o să vină și prietenii

o să ne așezăm aproape unii de alții

 

dacă repeți un lucru

devine mai real

 

Reality

unii își iau

câte-un câine și aleargă deodată cu el

fără dureri de picioare, fără

respirație grea

unii spre alții păstrând mereu

o distanță mică între ei

exaltați de la trezitul devreme

realitatea mă odihnește, doamne

pe dealurile însorite

pepenii păziți de câini care hibernează

cu ochii deschiși

peste pepeni se așează căldura

peste câini se așează căldura

realitatea e odihnitoare

bunătățile nu s-au sfârșit

îndurările nu sunt pe terminate

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *