prin traducere opera străină devine în mare măsură românească, primește o altă viață

CRISTINA GODUN, conferențiar doctor în cadrul Departamentului de Filologie Rusă și Slavă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București. Interesul pentru literatura polonă contemporană, reflectat de studii de literatură comparată, dramaturgie, reportaj literar, publicate în reviste de specialitate din țară și străinătate, precum și de numeroase traduceri literare (30 de volume) se împletește cu preocuparea pentru probleme de limbă, stilistică funcțională și teoria traducerii.

~~~


Daniela Hendea
: Cum v-ați dat seama că doriți să faceți din traducerea literară o carieră? A existat un moment decisiv, o revelație peste noapte, sau o realizare treptată?

Cristina Godun: Aș putea spune că la mijloc a fost un cumul de factori decisivi. Îmi place diversitatea și îmi place să fac mai multe lucruri care țin de specializarea mea. Traduc deja de atâta vreme și e o activitate atât de firească pentru mine, încât a ajuns să fie parte din identitatea mea. Dar e doar una din hainele pe care le îmbrac. Cred că dorința de a traduce a fost, pe de o parte, consecința firească a descoperirii în timpul studiilor a literaturii polone și a faptului că nu puteam să mă laud cu autorii polonezi contemporani, pentru că erau încă necunoscuți și netraduși la noi, ceea ce e întotdeauna frustrant. O descoperire proaspătă pentru mine spre sfârșitul studiilor a fost dramaturgia lui Tadeusz Różewicz, ale cărui poezii apăruseră în limba română, dar piesele de teatru experimentale, lirice, inovatoare erau, cu foarte puține excepții, necunoscute. Se traduseseră vreo două și fuseseră publicate în reviste literare cu ani în urmă, însă nimeni nu mai știa de existența lor. Dacă săpai mult ajungeai la ele, dar le puteai citi doar la sala de lectură a periodicelor. Ceea ce constituie un impediment. Și cred că fiecare literatură are asemenea perle la care nu avem acces din necunoașterea limbii. Pe de altă parte, am descoperit că actul traducerii îți permite să te scufunzi în limbă, să-i sondezi adâncimile și că e un proces nu numai creator, ci și nemaipomenit de formator care îmi face nemaipomenită plăcere. Și dacă vreau să stăpânesc mai bine limba, e un drum pe care nu-l pot ocoli. Ca traducător am debutat însă cu titluri din limba engleză (cărți pentru copii și chic lit), prima carte tradusă din limba polonă a fost un tratat despre psihologia vieții sociale al Wilhelminei Wosińska, la vremea aceea profesoară la Universitatea din Arizona.

 

DaHen: Care ar fi satisfacțiile, dar frustrările, unei astfel de cariere?

CriGo: Satisfacția supremă este atunci când cartea apare și este apreciată, când își lasă amprenta asupra cititorului – si atunci toată truda din spatele procesului e răsplătită și dată uitării. Mă bucur când am prilejul de a traduce un autor important pentru literatura polonă contemporană, care are ceva de spus despre realitatea actuală, tangibilă. Mă bucur când reușesc să traduc ceva ce nu apare „defazat”, la ani după ce a răscolit și animat piața de carte poloneză. Cred că menirea traducătorului literar este să ajute la formarea canonului literar al literaturii pe care o reprezintă în spațiul cultural autohton, dar evident că acest lucru nu este întotdeauna posibil, cu toate că situația literaturii polone în România este una privilegiată, consider eu. Se traduc destul de mulți scriitori polonezi, nu numai ai momentului, ci și clasici, avem parte și de sprijinul unor instituții preocupate de promovarea culturii poloneze, cum ar fi Institutul Polonez la București și Institutul Cărții din Cracovia. În felul acesta am satisfacția că nu traducem numai ce doresc editurile, dar și ce merită promovat.

Frustrarea de început a fost că e greu să răzbești dacă ești un no-name. Editurile, cel puțin cândva, nu doreau să riște cu începători și, pe de o parte, e și de înțeles. Degeaba textul sună bine în română, un redactor care nu cunoaște limba din care s-a făcut traducerea nu are de unde să știe dacă respectă originalul sau e doar o poveste abil însăilată, pentru că traducătorul are harul vorbelor. De aceea încă funcționează sistemul recomandărilor sau al flerului. Iar într-o literatură mică care are deja doi sau trei traducători activi și consacrați, și din care nu se traduce mult, e foarte greu să pătrunzi. Eu cariera de traducător literar profesionist mi-am început-o întâmplător, dar cum nu cred în serendipitate, consider că așa mi-a fost menit. Alte frustrări, în prezent, nu mai am, îndeletnicirea aceasta îmi prilejuiește numai bucurie. Dar trebuie să recunosc fără ocolișuri că în România nu se poate trăi numai din traduceri, că traducătorul nu este apreciat cum ar trebui și, de foarte multe ori, nici măcar nu este recompensat pentru munca depusă. Nu știu dacă este o practică încă actuală, dar există pe piață edituri care nu-și onorează contractele. La RAO, pentru care nu aș mai traduce niciodată, am cel puțin 3 cărți, dacă nu mai multe, rămase neplătite, cu toate că partea poloneză a susținut traducerea și a virat editurii onorariul. O altă asemenea editură neserioasă este Meteor Press, care a procedat în același fel, cu toate că banii pentru traducere îi primiseră de la Institutul Cărții din Cracovia. Un traducător care are neșansa de a lucra cu asemenea parteneri neserioși nu-și poate face iluzii că se poate întreține doar din traduceri.

 

DaHen: De ce limba polonă? Ați ales să stăpâniți această limbă pe anumite criterii, personale sau profesionale?

CriGo: A fost o alegere conștientă, oarecum calculată, dar neîndoielnic intuitivă. Mi-am dorit să învăț o limbă mai puțin cunoscută care să-mi ofere deschiderea spre o nouă cultură și, mai ales, mai multe opțiuni în viitor în ceea ce privește cariera. Nu știam clar ce îmi doresc să fac, dar era limpede că o limbă de circulație restrânsă, pe lângă engleză și franceză, nu putea decât să constituie un avantaj. În urma unui algoritm complicat care a ținut cont de factori precum alfabet (cel latin a primat), proximitate geografică (Europa a avut câștig de cauză), ce știam despre limba respectivă (filme, lecturi, muzică), mi-am retrâns opțiunile la polonă și cehă. A avut câștig de cauză sonoritatea limbii. Nu am regretat niciodată alegerea făcută, intuiția rareori mă înșală și consider că în viață am avut numai de câștigat de pe urma acestei limbi care mi-a scos și mulți peri albi în facultate. Cred că nu ne oprim niciodată din a învăța limbile pe care le știm. De foarte multă vreme limba, literatura și cultura polonă a devenit pentru mine o componentă intrinsecă a vieții mele personale și profesionale.

 

DaHen: Purtați-ne printr-o zi din viața dumneavoastră de traducătoare. Vă bazați pe un anumit ritual de la care nu vă abateți? Credeți în superstiții profesionale care ar v-ar putea influența progresul?

CriGo: Sunt foarte organizată și disciplinată, numai așa reușesc să duc la sfârșit multele puncte de pe lista zilnică de sarcini. În zilele când nu trebuie să ies din casă, îmi încep activitatea la 7 dimineața și până în jur de 16.00 traduc, îmi pregătesc cursurile, fac cercetare, scriu etc. Nu sunt deloc superstițioasă, doar dinamică, încăpățânată, tenace, suficient de nesăbuită să accept de foarte multe ori mai mult decât ar trebui și atunci sfârșesc prin a îmi impune un ritm de lucru și mai susținut… Dar cred că am potențial și când o să cresc mare o să învăț să spun „nu”. Nu știu dacă am un ritual anume, altul decât liniștea. În studenție nu învățam decât cu muzică, acum am impresia că persoana care eram atunci a dispărut fără urmă. Iubesc liniștea, mă concentrez mai bine în liniște, îmi aud ideile și le urmez. Mă opresc de multe ori din tradus să urmăresc câte una, să văd unde mă duce și ce îmi poate oferi. Sunt adepta notelor (nu excesive) de subsol, un cuvânt sau un nume îmi trezește interesul și mă apuc să caut informații mai multe despre asta, dar, în general, atunci când traduc, încerc să îmi impun un ritm de un număr de pagini pe zi, în funcție de text.

 

DaHen: Cum ați ajuns să traduceți din opera Olgăi Tokarczuk? Cu ce gânduri ați primit vestea decernării premiului Nobel pentru literatură? Dacă i l-ați fi acordat dumneavoastră, cum l-ați fi argumentat, din perspectiva unei bune cunoscătoare a scrisului acestei autoare poloneze? Ați simți mai multă presiune acum, dacă ar trebui să reluați traducerea unei laureate a premiului Nobel (ce întrebare retorică!)?

CriGo: Romanul Rătăcitorii l-am citit pe nerăsuflate imediat ce a apărut în polonă și mi-am dorit să îl traduc. Mi s-a părut foarte poetic în fragmentarismul lui și nemaipomenit de ilustrativ pentru societatea din ziua de azi, pentru omul contemporan care e mereu hăituit și în continuă mișcare. M-am regăsit în el. Am observat că întotdeauna când îmi propun ceva, universul conspiră parcă la îndeplinirea dorinței – așa s-a întâmplat ca peste vreo doi ani editura Art a dorit să scoată romanul și au ajuns la mine. La scurt timp după aceea, editura Casa Cărții de Știință din Cluj a cumpărat drepturile de autor pentru Casă de zi, casă de noapte și Olga Tokarczuk a cerut ca traducătorul să fiu eu. Și, cum se spune, restul e istorie. Vestea acordării Nobelului Olgăi Tokarczuk nu m-a surprins, mă așteptam să îl primească cândva și mă bucură cu atât mai mult, cu cât dincolo de imaginația extraordinară, harul de povestitor, umanismul universului narativ și carisma personală Olga Tokarczuk este mai presus de orice un Om extraordinar. Are o personalitate magnetică, dublată de o modestie rar întâlnită. O femeie aparent fragilă, dar cu o mare forță de caracter. Te cucerește imediat atât prin scriitură, cât și ca persoană. Abia aștept să ne revedem pe 10 decembrie la Stockholm unde, cu ocazia decernării premiilor Nobel, traducătorii Olgăi se adună la invitația Uniunii Scriitorilor din Suedia pentru a urmări în direct ceremonia. După eveniment o așteptăm să ni se alăture pentru a sărbători împreună.

 

DaHen: Îmi amintesc cu drag și nostalgie de momentul (pe care-l consider eu acum) decisiv în care am trecut de la literatura pentru copii la cea de oameni mari, și anume acela în care mama mi-a pus la 12 ani în mână un volum de-al scriitorului Isaac Bashevis Singer, deși nu știu dacă ar putea fi considerat un scriitor chiar sau doar polonez. Apoi Sienkiewicz, apoi Dołęga-Mostowicz, apoi Szymborska, apoi Miłosz. Îmi dau seama că aș mai avea de recuperat din autoarele poloneze. Care ar mai fi alți autori polonezi contemporani, și în special autoare, traduși în limba română, prezenți în librării?

CriGo: Da, polonezilor le place să considere romanul Szatan w Goraju (Diavolul din Goraj), publicat în Polonia între 1933-1934, cel mai bun roman din palmaresul lui Isaac Bashevis Singer. E, probabil, un fel voalat de a și-l adjudeca, deși nu este scriitor polonez, iar polona o vorbea nu tocmai corect. Ca să rămânem în sfera Nobelului, putem să pomenim operele lui Henryk Sienkiewicz, Władysław Reymont, Czesław Miłosz, Wiesława Szymborska, care pot fi găsiți în librării cu mai mult de un singur titlu. Eu însă aș vrea să atrag atenția acum mai degrabă asupra literaturii mai apropiate de zilele noastre, enumerând câțiva scriitori precum Paweł Huelle, Andrzej Stasiuk, Stefan Chwin, Szczepan Twardoch, Mariusz Szczygiel, Jerzy Pilch, Ignacy Karpowicz (deși ultimii doi urmează abia să fie traduși).

 

DaHen: Cu ce considerați că suplimentează scriitorii polonezi spațiul literar românesc? Care ar fi punctele comune, și divergențele, celor două culturi literare?

CriGo: Consider că orice traducere de calitate este o contribuție la literatura națională, pentru că prin traducere opera străină devine în mare măsură românească, primește o altă viață și șansa de a avea un destin propriu, prilejul de a-și lăsa amprente în sufletul cititorilor. Cred că literatura polonă are multe de oferit, dar că, lăsând la o parte exigențele criticii literare, literatura e, în ultimă instanță, o chestiune de gust personal și de formație personală. Drumul meu spre literatura polonă a trebuit să treacă prin clasici, dar nu i-aș pune niciodată pe același loc cu scriitorii mei preferați moderniști, avangardiști, precursori ai  absurdului, cum ar fi Stanisław Ignacy Witkiewicz sau  Sławomir Mrożek, ale căror piese de teatru sunt traduse în limba română. Tadeusz Różewicz, Witold Gombrowicz, Bruno Schultz sunt alte exemple de scriitori al căror univers imaginar dezvăluie atât etosul polonez, cât și elemente universale, în care noi, ca români, ne putem regăsi. Literatura polonă a ținut întotdeauna pasul în mod activ cu literatura occidentală, vreme îndelugată a fost pentru națiunea poloneză o armă de luptă nemaipomenit de abilă și un mijloc de formare a identității și conștiinței naționale. După redobândirea independenței în 1918, a știut să se redefinească, să se reinventeze și să își găsească noi forme de expresie mai adecvate momentului. Cred că e o literatură dinamică, deschisă spre experiment și inovație, polifonică, și fiecare poate găsi în ea ceva pe gustul său.

 

DaHen: Ar trebui un traducător să fie un intim cunoscător și al culturii respective, nu numai al limbii din care traduce?

CriGo: Poți bineînțeles să traduci o operă doar cunoscând limba, fără imersiunea în cultura limbii din care traduci, fără să știi nimic despre contextul mai larg, dar rezultatul va fi neîndoielnic un text arid căruia îi va lipsi mereu seva.

 

DaHen: Dacă n-ați fi ales cariera literelor și a traducerii literare, ce altceva v-ar fi plăcut să profesați?

CriGo: Înainte să descopăr limbile străine și universurile noi pe care le deschide cunoașterea unor noi limbi am cochetat cu istoria, mai precis arheologia, care mi se părea un domeniu pe măsura naturii mele exploratoare. Pe urmă, m-am gândit că, dacă n-aș fi un bun filolog, aș putea fi un bun nutriționist.

 

DaHen: Ne-ați putea divulga proiectul de traducere în lucru? Ce suprize ne pregătiți?

CriGo: Cu câteva zile înainte de anunțarea Nobelului, editura Polirom m-a anunțat că au hotărât să publice monumentalul roman al Olgăi Tokarczuk Cărțile lui Iacob, pe care își propun să îl scoată peste doi ani. Dar cum între timp a venit și premiul, parcă e păcat să așteptăm atât de mult timp „pe uscat”, și m-am gândit să le propun minunatele povestiri din volumul Opowiadania bizarne (Povestiri bizare, 2018). Poate, în felul acesta, încercăm să nu mai fim atât de defazați și să publicăm oarecum „în timp real”.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *