Pledoarie pentru vulnerabilitate. Mândră să fiu rromă, de Anina Ciuciu

ADINA MOCANU

Mândră să fiu rromă. De la Fața Luncii la Sorbona: un destin de excepție. Anina Ciciu cu Frédéric Veille, București: Pandora M, 2014.

 

Auzisem de cartea Aninei Ciuciu, Mândră să fiu rromă (Je suis Tzigane et je le reste) la un colocviu despre copilărie, în Barcelona, iar mai târziu am avut ocazia s-o cunosc pe autoare la o conferință despre reprezentare și gen în cultura romă, la Universitatea Paris 8. Bineînțeles, când am auzit că e din România, prima reacție a mea a fost s-o întreb de unde provenea. Îmi răspunsese la întrebare amabil, că se născuse la Craiova, dar imediat mi-am dat seama că acea afirmație ascundea multă tristețe, iar după ce i-am citit cartea am înțeles de ce.

Acest volum reprezintă o incursiune prin viața unei fetițe/adolescente rome care a fost împinsă, împreună cu familia ei, să emigreze în Franța. Pe lângă motivele economice, rasismul românilor față de etnia romă devine sufocant cu toate că există legi și drepturi care ar trebui să protejeze o comunitate, însă ura și indiferența e încă apăsătoare. Povestea Aninei Ciuciu e încărcată de experiențe crude, șocante pentru o fetiță care este batjocorită în țara unde s-a născut doar pentru că aparține unei comunități persecutate și blamate de-a lungul timpului. Scrisul devine o forță cu care autoarea își proiectează vulnerabilitatea ca o mărturie și, desigur, o formă de a vorbi despre acele aspecte care de cele mai multe ori se doresc a fi uitate: umilința, zeflemisirea, ignoranța, respingerea, nedreptatea. Însă, cum poți să-ți spui povestea când te naști într-o societate lipsită de empatie în care trebuie să faci compromisuri ca să fii acceptată, ca acelea de a-ți ascunde propria etnie ca să poți supraviețui? Cum poți să-ți găsești cuvintele atunci când experiențele personale trăite întrec orice ficțiune?

După cum mărturisește Anina Ciuciu în primele pagini ale cărții, dacă anumite persoane sunt privilegiate în ceea privește dreptul la acțiune, de a fi luate în seamă,  pentru ea și apropiații ei aceste lucruri nu erau decât „niște cuvinte frumoase” (2014: 17).

Se naște la Craiova, în 1990, la marginea orașului, într-o zonă defavorizată, fără prea multe posibilități de a părăsi această zonă periferică. Atunci când părinții ei obțin un loc de muncă, se mută într-o casă nouă, în centrul orașului, iar pentru asta trebuie să facă multe sacrificii, inclusiv ascunderea că aparțin etniei rome. Totul pare să capete conotații pozitive, dar existența devine un tabu, un compromis pentru a putea supraviețui în acest context xenofob. Părinții Aninei își pierd, însă, serviciul pentru că le este descoperită identitatea, apoi casa și trebuie să se întoarcă în locul din care plecaseră, la periferie. Un ciclu al discriminării, al expulzării din centrul social: „Rromii continuă să-și ducă zilele cantonați la periferiile cel mai puțin vizibile ale orașelor, în zonele cele mai îndepărtate, dar mai ales în cele mai inundabile, aflate în apropierea gropilor de gunoi sau pe terenurile cele mai sterile, pe care nu crește nimic” (2014: 21). În aceste condiții, fără o șansă la un trai decent, familia Aninei emigrează. Decizia de a pleca în Franța implică trecerea unor frontiere mai mult sau mai puțin vizibile: rasismul, discriminarea fiind barierele aproape imposibil de depășit. Chiar dacă părăsirea României înseamnă o anumită eliberare, condiția socială și sărăcia te poziționează în sferele cele mai joase, sumbre, chiar și în străinătate: Anina ajunge să cerșească alături de mama ei, nu are acces la educație decât cu multe insistențe, este obligată să trăiască în taberele făcute special pentru romii imigranți de la periferiile orașelor occidentale (Italia și Franța): „Mă simțeam chiar mai exclusă decât la Craiova, pentru că aici nu mă mai puteam preface că sunt asemenea celorlalți. Copiii râdeau de mine și mă insultau – des, prea des. Odată, un băiat m-a făcut idioată pentru că nu știam să vorbesc franceza. Erau agresivi și răi cu mine” (2014:72). Bucla stigmatizării, durerea, indiferența perpetuează condiția fragilă a fetiței, însă acest lucru nu o poziționează într-o zonă a pasivității, ci una a rezistenței care respinge mila și își dorește afirmarea condiției pentru a distruge clișeele: „Faptul de a te afla într-o astfel de situație îți face rău, te umilește. Privirea celorlalți e suficientă ca să rănească. Nu e nevoie de cuvinte, de gesturi, o privire e de-ajuns. Poate din cauza asta nu-mi place să fie cineva condescedent față de mine, să-i fie cuiva milă de mine, să-mi plângă situația. Urăsc lucrul acesta” (2014:78).

Prin scriitura Aninei, mila se resemantizează pentru a ieși din conotațiile negative sau implicațiile de superioritate morală și, bineînțeles, pentru evita stadiul de pasivitate, de victimizare, ce poate conduce la încălcarea drepturilor. Mila poate sugera o dublă perspectivă: pe de-o parte înseamnă compasiune, deschidere, fragilitate, dar și o subordinare a celuilalt și, implicit, evitarea unor responsabilități și drepturi față de cei neprivilegiați, prin așa-zisa prismă a moralității.

În incursiunea confesională a volumului se încheagă și legături umane, iar, dincolo de prejudecăți, familia Aninei este ajutată ulterior să obțină o locuință, o slujbă și permisul de ședere în Franța. Din poveste reiese că și atunci când există legi sau sprijin din partea autorităților, de multe ori birocrația atât în România cât și Franța poate să fie o piedică în ceea ce privește accesul la viața socială: fără resurse financiare și acte se poate menține același cerc al precarității.

Povestea Aninei are, totuși, un final fericit, în ciuda constantelor greutăți. Termină facultatea la Lyon 3 și este acceptă la master, la Universitatea Sorbona, din Paris.

„Înainte de înscrierea la Sorbona, nici nu îndrăzneam să mă visez devenind magistrat. Azi, îmi spun că, dacă dovedesc multă perseverență, tenacitate și curaj, am să reușesc. Va fi felul meu de a spune lumii întregi că o fetiță rromă poate să aibă visuri… și să le realizeze” (2014: 165).

Cartea este de actualitate, pune în evidență fragilitatea unei persoane care trebuie să emigreze din cauza rasismului ce o împiedică să aibă o viață fără ca drepturile ei fundamentale să fie sistematic încălcate sau amenințate. Anina este un caz fericit, poate sunt mulți romi ca ea, dar sunt și mulți care nu au același noroc, iar până la urmă norocul e ca o tragere la sorți, o circumstanță, o persoană, un vis, o speranță. Povestea Aninei e emoție și frământare.

O lectură pe nerăsuflate.

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *