Perucile lui Lenin

ELENA BUTOESCU

Istoria alternativă poate fi un foarte bun exerciţiu de imaginaţie pentru istorici, dar nu doar pentru aceştia. Gândirea contrafactuală ne oferă posibilitatea de a ne închipui alte soluţii în afara realităţii date, de a construi scenarii alternative şi de a ne juca, astfel, cu imaginaţia, prin contrast cu realitatea. Desigur, prin comparaţie, un rezultat real poate părea mult mai dramatic decât un scenariu fantomatic care ne oferă posibilitatea de a experimenta altfel de opţiuni, mult mai dezirabile decât cele pe care le avem.

Gândirea virtuală nu poate preschimba o cenuşăreasă într-o zână bună, dar poate influenţa deciziile viitoare. Cum ar fi arătat istoria dacă Germania ar fi câştigat Cel de-al Doilea Război Mondial? Ce-ar fi fost dacă John F. Kennedy ar fi trăit? Ce s-ar fi întâmplat dacă Brejnev ar fi murit cu cinci ani mai devreme sau dacă tentativa de asasinat asupra lui Lenin în 1918 ar fi reuşit? Nu putem decât să speculăm asupra unui răspuns, dar ştim că toate aceste întrebări au prevenit, cumva, formarea unui nou tăvălug de evenimente istorice tragice. Contrafactualitatea nu este o metodă folosită doar de istoriografie, ci o regăsim şi în alte discipline, precum filosofia literaturii, lingvistica cognitivă, ştiinţele politice, fizică. De cele mai multe ori, intervine interdisciplinaritatea, iar în acest caz, lucrurile se mişcă şi se întrepătrund. De ce să nu avem şi contrafactualitate în artă? Ce ne-ar propune o artă optativă?

Ne răspunde vernisajul expoziţiei pusă în scenă de către Gabriela Boiangiu[1] şi Valentin Boiangiu,[2]„Moscow Report,” care a avut loc la galeria „DalgArt” din satul Dâlga, comuna Calopăr, în seara zilei de 13 august 2017. „DalgArt” este un spaţiu expoziţional privat care îi aparţine lui Valentin Boiangiu, dar şi oricui doreşte să treacă de Ţuglui prin pădure şi să se oprească la a doua casă pe dreapta. După ce intri pe poartă, tentaţia de a urca dealul şi de a te bucura de perspectiva peisajului este amânată de scările care urcă spre galerie. Aici, în 2016, s-a desfăşurat sub activitatea curatorială a Gabrielei Boiangiu un alt proiect de artă vizuală, Drawing Dialogue, care a strâns laolaltă 18 artişti din 11 ţări şi a inclus un atelier de desen pentru copii, organizat la Muzeul de Artă din Craiova. Pentru anul viitor, Valentin Boiangiu îşi propune o colaborare cu artişti din Marea Britanie pentru încă o expoziţie avangardistă. „DalgArt” este un pivot estetic şi uman care asigură desfăşurarea unor activităţi artistice, a unor discuţii extrem de spumoase şi creative, a unui schimb necesar de idei, prin participarea artiştilor de oriunde, a localnicilor, a vizitatorilor de aiurea, ergo, a celor ce îşi doresc să se mişte şi să accepte dialogul.

Expoziţia din acest an reuneşte postere din perioada sovietică (Fig. 1)[3], lucrări de pictură, obiecte inspirate din propaganda sovietică şi cultura populară, colecţionate sau regândite de către cei doi artişti, alături de cărţi, reviste şi alte materiale vizuale despre realismul socialist, constructivism şi arta avangardistă de factură rusească, pentru ca publicul să aibă o imagine completă a unui eclectism ce are drept scop abstractizarea realităţii şi relocarea unor elemente culturale. Expoziţia ne explică nouă, publicului, cum artistul poate să extragă din contextul ideologic evenimente care au schimbat faţa lumii şi au modificat istoria în etapa realist-socialistă, ca apoi să le reaşeze într-un alt context, contemporan, deideologizat, folosind metodele şi tehnicile stilului constructivist, o mişcare artistică fondată în Rusia de Vladimir Tatlin şi Alexander Rodchenko după Primul Război Mondial.

Fig. 1

Intervenţiile constructiviste ale lui Valentin Boiangiu în revistele sovietice din anii 1950, fie că este vorba de ediţiile în limba română sau rusă – spre exemplu, Sovietsky Soyuz – propun o retorică al lui „ce-ar fi fost dacă?” în condiţiile unei curiozităţi vizuale lipsite de orice tentaţie ideologică. Cu alte cuvinte, pentru artist, concentraţia ideologică este mult diluată în momentul în care mesajul pe care îl transmite îmbracă haina unui alt mediu, acela al picturii. Lucrul acesta se întâmplă în materialul lucrării, dar în memoria afectivă a privitorului dispare, oare, adâncimea politică şi ideologică? Abstractizarea, reprezentarea plană a situaţiilor sau a chipurilor umane, pânza netedă, formele matematice fără conţinut emoţional, căutarea simplităţii liniilor, toate acestea golesc subiectul de miezul ideologic, înlocuindu-l cu simpla reprezentare estetică a unui subiect din viaţa cotidiană. Însă cel care priveşte ştie că geometria umană şi naturală a unui chip fără trăsături, scenele cu caracter revoluţionar, precum şi temele predominante – muncitorii din fabrici şi uzine, aviatorii şi astronauţii care reprezintă oamenii viitorului, figurile conducătorilor Stalin şi Lenin, femeile care se ocupă de spaţiul domestic – fac apel la memoria colectivă şi afectivă a celui care priveşte şi îi amintesc de realizările omului de tip nou, cel care se bucură de realizările societăţii socialiste, la care contribuie el însuşi. Băiatul din Fig. 2 anticipează viitorul luminos care îl aşteaptă, iar urechea sa cea roşie ne transmite timiditatea, dar şi mândria cu care a construit un simplu avion de hârtie, o realizare ce se va transforma într-o realitate concretă şi revoluţionară atunci când va deveni un erou al muncii socialiste.

Fig. 2

În Fig. 3, cetăţenii anonimi îi strâng mâna conducătorului iubit. Nici nu este necesar să îi vedem chipul, el fiind omniprezent în mentalul colectiv. Petele de lumină din tablou întăresc spiritul socialist de dăruire completă şi încredere oarbă în sistem. Cele mai multe lucrări împrumută modelul textil constructivist al Varvarei Stepanova, soţia lui Rodchenko, ea însăşi o artistă pluridimensională, reprezentantă a avangardei artistice ruse de la începutul secolului XX. Folosind aceste modele geometrice, care pot crea iluzii optice, dar şi istorice, Valentin Boiangiu dă o replică fenomenului „ce-ar fi fost dacă.”

Fig. 3

Dacă realismul socialist nu ar fi interzis manifestarea constructivistă, futuristă sau modernistă în arte, atunci nu ar mai fi fost realism socialist, ci o libertate de gândire care ar fi creionat cu totul altfel lumea contemporană şi spaţiul mentalitar în care trăim (vezi Fig. 4).

 

Fig. 4

Afişele propagandistice sunt redimensionate, rescrise şi relocate într-un spaţiu al libertăţii. În toate aceste reprezentări, figura umană este secundară şi desenată doar în mijlocul unor activităţi sociale (Fig. 5). Nu există o figură individuală, care să se exprime pe sine, ci doar o figură colectivă, care evocă, prin dinamismul formelor geometrice abstracte, dezvoltarea tehnologiei viitorului. Este o lume în care predomină industrializarea, tehnologizarea, zugrăvirea concretă a clasei muncitoare şi educarea în spiritul socialismului ştiinţific. Artistul reuşeşte să imprime în acest cult plat al realismului socialist o estetică rotundă pe care orientarea artistică şi ideologică nu a avut-o niciodată. Deşi ecranul tabloului care pleacă din suprematism şi atinge etapa constructivistă prin tematica socialist realistă păstrează uniform şi liniar imaginea abstractă, acesta ne imprimă cromatic o variaţie negândită de niciuna din orientările mai sus amintite, dând astfel şi profunzime subiectului ales.

Fig. 5

Obiectele manufacturate de Gabriela Boiangiu sau colecţionate de cei doi artişti din piața de suveniruri din Moscova amintesc de cultura tradiţională şi de zona domestică a Uniunii Sovietice. De fapt, expoziţia s-a construit pe o imagine duală care persistă pe măsură ce intri tot mai adânc în mesajul estetic al reprezentărilor vizuale: lumea veche şi lumea nouă. Lumea veche, sub forma unor produse alimentare, este îndesată în săculeţi atârnaţi pe la colţurile atelierului, precum icoanele ortodoxe aşezate în colţul estic al camerelor. Tot lumea veche se regăseşte şi în obiectele lucrate de Gabriela Boiangiu – colaje de lemn, textil și pictură naivă, care aminteşte de curentul neo-primitivist (Fig.6) – în timp ce lumea nouă se expune în afişe, portrete ideologizate, tancuri, avioane şi soldaţi (Fig. 7).

 

Fig. 6

 

 

 

 

 

 

 

Fig. 7

Cea de-a șasea ilustrație este o reprezentare textilă a imaginilor din basmele rusești care sunt redate pe suprafața tocătorului din Fig. 8. Plasele cu ochiuri, din bumbac sau mătase naturală, rezistente la greutăți mari, cunoscute sub numele de „Maybe bag” – adică nu se ştie niciodată ce se bagă la magazin sau la ce se stă la coadă, trebuie să avem plasa la îndemână, în buzunar – ne amintesc de perioada comunistă din România și de taburetele așezate cu speranță la coada de lapte. În aceste plase Gabriela Boiangiu a adunat produsele simple necesare cetățeanului comunist – sfeclă roșie, legume, fructe, un borcan de gem de casă (Fig. 9).

Fig. 9
Fig. 8

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Gabriela Boiangiu ne conduce într-o zonă domestică, foarte bine reprezentată în Fig. 10, în care intimitatea unei case, măiestria broderiilor, modelele croşetate, pictura pe lemn, arta populară au reuşit să îşi păstreze onestitatea vizuală şi să nu fie afectate de poluarea realismului socialist. În Fig. 10 modelul imprimat pe ștergarul de bumbac este transmis tocătorului alăturat cu scopul de a îmbogăți și a perpetua arta tradițională. Artista se concentrează pe intensitatea estetică a detaliului din aceste obiecte pentru a-l împrumuta și adăuga unei colecții de colaje ce reprezintă o actualizare a artei populare.

Fig. 10

În momentul în care ajungi în dreptul portretului lui Lenin şi al reproducerilor sale cu diferite coafuri şi peruci constructive (sic!) şi constructiviste (Fig. 11), începi să ai o gândire contrafactuală, precum Valentin Boiangiu: „Dacă Lenin ar fi fost un pic mai modern sau dacă ar fi avut păr, sau măcar dispus să poarte peruci, probabil că le-ar fi permis ruşilor să-şi deschidă cluburi de noapte.” Începem să regretăm că nimeni nu i-a dat lui Lenin ideea de a se coafa periodic şi cromatic intens. Este posibil ca lipsa perucilor lui Lenin să fi condus la căderea Uniunii Sovietice. Expoziţia nu ne îndeamnă să gândim asta, dar ne îndeamnă să gândim. Servindu-se din farfuria unor orientări artistice puternice, care au spart tiparele paradigmatice ale secolului XX, dar au şi fost curând asfixiate politic şi ideologic, Gabriela şi Valentin Boiangiu creează o lume nouă, dar nu în sensul realismului socialist, ci estetic şi profilactic. Cei doi artişti urzesc arta lipsă din perioada de după interzicerea constructivismului. Este o lume din care avem o piesă lipsă. Este o lume în care ştim cu siguranţă cum ar fi fost dacă nu ar fi existat arta.

Fig. 11

 

[1]Gabriela Boiangiu este artist vizual cu dublă cetăţenie, română şi britanică, a trăit în Marea Britanie timp de 16 ani, în prezent ocupând postul de Foundation Programme Leader în cadrul instituţiei British Higher School of Art and Design din Moscova.

[2] Valentin Boiangiu este curator şi artist vizual, a studiat şi a predat în Marea Britanie, unde a locuit timp de 21 de ani, iar actualmente trăieşte în Moscova de trei ani şi predă la British Higher School of Art and Design.

[3]Ilustraţiile 2, 3 şi 4 sunt preluate de pe site-ul lui Valentin Boiangiu, valentinboiangiu.com, cu permisiunea artistului, iar Fig. 8, 9, 10 ne sunt oferite de Gabriela Boiangiu. Fotografiile 1, 5, 6, 7, 11 ne-au fost puse la dispoziţie prin bunăvoinţa Andreei Bratu. Le mulţumesc tuturor pentru sprijinul vizual.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *