pe scoarțe cerebrale e un circuit necunoscut

 

MINA DECU (n. 15 aprilie 1983), masterandă în Filosofie şi în Studii Europene, fost profesor de Studii Socio-Umane, actual librar, traducător şi poet debutant.

 

8.

desfă picioarele
acolo
pe interiorul pulpei drepte
se află ceva ce duce direct
la o anumită arteră
dacă ştii să atingi
întrerupi curgerea
smintirea ce corupe copilele rămase
în sânge
nimic nu-ţi poate fi mai aproape acum
şi e numai bine aşa

 

9.

e plină lumea de copii mari mamă
nu te uita aşa
tu i-ai făcut pe toți
le-ai tricotat mințile în aşa fel încât să le intre la apă
le-ai spus când dormeau să se ferească de îmbrățişări
să nu sărute decât pe furiş şi din vârful buzelor
le-ai mai spus să râdă de orice oricât oricând
şi cât pot ei de tare
măcar ai făcut şi tu ceva bun pe lumea asta mamă
dar ştiu eu bine
că după fiecare porție sănătoasă de râs
îi închideai pe rând
în câte o cameră albă şi foarte luminoasă
îi puneai într-un colț
şi le spuneai
să-şi îndese fața până le încape în unghiul ascuțit
până le ieșeau ochii din cap
le prindeai un braț
îl răsuceai la spate şi apăsai până trosnea
lasă mâna moale ziceai
te mângâiai cu palma brațului răsucit pe obraz
îi sărutai duios vârful degetelor şi nu muşcai
niciodată n-ai muşcat mamă
doar le ziceai să se-mpingă mai mult în perete
şi data viitoare să râdă mai tare

 

 

(îi vorbeam despre el în gând:) ce nevoie de iubire mai
are un om crâncen de singur cu două pisici în casă
îţi zici că totul e pierdut şi-ți mai aprinzi o ţigară auzi
plămânul cum sfârâie măcar unul de ţi-ar mai rămâne
bun măcar unul care să-ţi mângâie cuminte şi blând
cutia toracică pe dinăuntru măcar unul care să vibreze
în acelaşi ritm cu inima ce nevoie mai ai de un corp
străin când abia te mai poţi suporta strâns ca un melc
fără cochilie într-un întuneric care nu-ţi aparţine şi
ficatul ficatul ce va mai rămâne de el te întrebi cu limba
bine lipită de cerul gurii când vezi sticla aproape golită
de pe podea căzută o ultimă picătură s-o mai salvezi
măcar pe ea fără ficat lumea se va vedea altfel de pe
un pat de spital de pe o tablă rece de undeva dintr-un
spaţiu teribil de alb măcar de-ai fi orbit de tot ce nevoie
de atingere să mai aibă un om a cărui piele stă să-i
plesnească pe oasele bine antrenate obişnuite cu izbitul
de pereţi cu urmele albe lăsate pe coate pe clavicule pe
coapse pe pomeţi arcade osul hioid nu se sparge el aşa
uşor dacă ajungi să-l păstrezi cu sfinţenie în alcool tare
ferit de orice ar putea să însemne candoare

 

33.

aş fi vrut să mă apuc cu mâinile de burtă să mă aplec
şi să scot din mine toate pietrele pe care le înghițisem
până atunci îmi toca mintea întruna iar el doar respira
în stânga mea lăsând parcă totul să meargă de la sine
camionul să se conducă singur mintea mea să toace
pietre şi drumul să se întindă asta nu mă făcea cu nimic
mai uşoară învârtea doar nişte rotițe invizibile care-mi
înlăturau zgomot mic cu zgomot mic neobosita căutare
a unui sens atunci când eşti atent la cum cineva respiră
lângă tine şi şuieratul abia perceptibil îți pune notă cu
notă o melodie secretă în urechi căutarea se suspendă
momentul îți devine loc şi anulează orice ar putea veni
după şterge transpune şi evitând levitația te înfige
exact unde eşti te face să asculți şi să taci să priveşti
şi să vezi trecând prin fără nici cea mai mică încordare
apoi se mişca îşi ducea mâna la nas sau ceva simțeai
cum vrea să întoarcă spre tine capul dar îi vedeai doar
intenția de parcă o fantomă i s-ar fi desprins de scalp
de sub păr alunecându-i pe craniu şi ți-ar fi întâlnit
ochii s-ar fi speriat şi s-ar fi întors înapoi iar tu ți-ai
fi amintit de asta abia a doua zi dimineața când din
oglinda băii unei benzinării te-ar fi privit un chip cu
două găvane în loc de ochi

 

46.

lumina aia crudă
care te ține treaz
ca pe un autoflagelator dintr-o altă poveste
nu-i chiar aşa de simplu
nu se citeşte tot ce se scrie
pe continente străine
pe mese
de lemn
de tablă
de sticlă
de fier
pe hârtie
ecrane
pe piele
pe retine
pe scoarțe cerebrale
e un circuit necunoscut
obscur
aflat doar într-o tăcere
ce nu-i mai aparține demult celui care a cusut-o
pe cerul gurii
cu o limbă despicată
de cel mai subțire colț de elefant
şi tu aici
închis într-o manie transparentă
de unde vezi tot ca dintr-un cub de sticlă
atârnat deasupra oraşului
stând cu dinții încleştați
şi cu palmele împreunate a rugăciune
doar-doar nu te-ai zări aiurea pe o stradă
cu şosete albe în picioare
mai tânăr ca oricând
cu trupul ca un monolit
înfipt în încercarea de-a nu persista în ratare
considerând ratare tot ce nu e perfect
doar-doar de s-ar putea
să-ți fie privirea atrasă atunci
de altceva
nu mai e loc în cap
de rugăciune
atunci când lumina crudă
îți pătrunde
prin ochii adânciți în orbite
direct în fisurile alea
pe care n-ai mai putut să le acoperi la timp
acumularea unei tristeți
disimulate
într-o lipsă de răbdare
față de orice nu îți fortifică mintea
uite că de aici acum nu mai există scăpare
după cum ştim prea bine
cum am mai spus deja
decât prin fugă şi dinamitare

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *