Până la capăt

Yigru Zeltil

despre volumul de debut al Iulianei Lungu

KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie

editura Fractalia, 2018

 

 

„tu nu ești
mama mea,
tu nu ești
tatăl meu,
tu nu ești
bîlciul,
tu nu ești
numele meu,
tu nu ești
organele mele,
tu nu ești
gîndurile mele,
tu nu ești
costumul meu
de împrumut,

tu nu ai dreptul
să-mi tai părul,

tu nu ai dreptul
să mă faci brand,

tu nu ai dreptul
să mă pui într-un ambalaj,

tu ai un singur drept,
să citești poemul meu

pînă la capăt.”
(brand, p. 112-113)

 

La sfârșitul anului trecut, Premiile „Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de Femei, proiect inițiat de Elena Vlădăreanu, au fost acordate pentru prima dată, nu fără piedici, controverse, discuții interminabile și ironii, inclusiv din partea unor băieți pe care i-ai considera mai destupați și nu așa de porniți pe „corectitudinea politică”.

Categoria Debut Poezie a fost câștigată de Iuliana Lungu cu volumul KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie (editura frACTalia, București, 2018), o carte care avea toate șansele să obțină acest premiu, date fiind și numele care semnează textele de escortă.

Îmi revine sarcina dificilă de a vă și demonstra de ce acesta este, în genere (nu doar în acest gen), un eveniment pentru literatura română, pe cât posibil fără a face critică reacționară. În plus, am căutat și o formulă mai adecvată, marcată inclusiv vizual, prin corpul de literă redus față de citate. Fără carte și fără autoare, discursul meu nu ar fi avut suport.

Foto copertă ©Cristian Crisbasan

 

Mă aflu într-o poziție spinoasă și pentru că volumul este dotat din capul locului cu patru texte de escortă care nu numai că subliniază apartenența explicită a Iulianei Lungu la ceea ce s-ar numi poezie feministă, dar mai și epuizează temele fundamentale ale cărții, marcând și câteva dintre versurile-cheie – pe scurt, un ghidaj util, venit din partea celor care erau mai în măsură să prezinte cartea. Cine?

Pe coperta a patra regăsim semnătura Angelei Marcovici – pe numele de fată, însă mai cunoscută ca Angela Marinescu –, „cea mai curajoasă femeie”1, „unul dintre cei mai importanți și mai influenți poeți români din ultimii 40 de ani”2, autoarea unor manifestări radicale de autenticitate fără rest, a unei poezii de sacrifiu, de supliciu, o poezie viscerală și o confesiune detabuizantă; pentru unii, „poeme fără sâni, lipsite de sex-appeal, de senzualitate şi de componenta maternă”3„Am vrut să simt (scriu) ca un bărbat şi mi-am pus la bătaie imaginaţia”, scria ea în Jurnal scris în a treia parte a zilei. [Unii preferă cărțile de după 2000, în care se apropie de poezia celor mai tinere poete, însă Blindajul final și Parcul mi se par volumele cele mai rezistente.] Să (re)citim:

___

„Am primit într-o zi un telefon. Aceeași persoană „cu telefonul”, peste câteva zile, mi-a făcut o vizită pentru a-mi înmâna un volum de poezie în manuscris, cuprinzând aprox 150 pagini – KOMMOS – Procesiune Pentru Histerectomie. Trebuia să-l citesc și, dacă mi-ar fi plăcut, să scriu ceva despre volum. Orice. Așa încât m-am trezit cu o fată, între mijlocie și înaltă, smeadă, cu părul foarte negru, cu o fizionomie iraniano-irakiano-libiano-pakistaneză, într-un cuvânt cu o fizionomie asiatică (această Asie de acum care se luptă cu sine și cu toată lumea, într-un război interminabil) și, pe deasupra slabă, îmbrăcată în negru curat, pantaloni eleganți și un tricou de asemenea negru, sofisticat, din care se zăreau bretelele senzuale ale unui maiou… negru. Ea neagră, îmbrăcămintea neagră, conversația de la început directă, fără arabescuri, insinuări și chestii sofisticate.

Iuliana este specialistă în psihoterapie psihanalitică și are, mă gândesc, o experiență covârșitoare în domeniul relațiilor cu oamenii atinși de vulnerabilitate, fragilitate și imposibilitatea de a se asuma până la capăt (oare autoarea ar putea fi altfel decât pacienții săi?). Astfel ajung să vă scriu despre volum, că este puternic (deci autoarea, mai mult ca sigur, poate fi altfel), ca dovadă poezia ei, care nu este altceva decât o distanță asumată. „Distanța” autoarei este o confesiune traumatizantă și traumatizată. Iuliana Lungu are un discurs poetic dramatic și… subtil. Are treabă cu eșecurile care se adaugă distanței despre care am vorbit („omul se/ termină acolo/ unde începe lumea.”) Cu alte cuvinte are ce spune! Am pus semnul exclamării, deoarece nu oricine face confesiune are ce spune, adică, are ce povesti despre om și despre umanitate. Și, mai ales despre umanitatea proprie „femeii”. (Am pus ghilimele cuvântului femeie din motive obscure și diverse. Mi-e foarte greu să accept acest cuvânt.)

Totuși trebuie să o însoțesc pe Iuliana în povestea ei despre femeie. Pentru mine Iuliana este o fată. Cuvântul fată intervine abia după ce ai fost femeie și cu el rămâi. Câtă splendoare emană cuvântul fată (fata de după femeie). Versuri puternice în fiecare poem. De fapt ceea ce scrie nu sunt poeme, sunt texte pentru un proiect al unei confesiuni, ce se sfârșește cu devenirea în metafizica iubirii (și a trupului iubirii). „înghețăm temporar/ în căutarea aripilor.” „ziua era noaptea”. „lucrurile/ aparțin// doar/ în mîinile goale” „cînd ziceți de piedestale/ gîndiți/ pe verticală?” „copiii/ exersează/ iubirea,/ dusîntors/ e jocul,/ iubita mea.”

Texte incluse în cinci secțiuni, ca într-o tragedie antică. Poezie proiect așa cum se practică acum. Proiectul moderează și detașează sufletul de trup și trupul de iubire (aici Iuliana a excelat). Mă gândesc că și iubirea are nevoie de un proiect (al deficitului de putere).”

___

Curtată și ea de poete și poeți mai tineri, debutată de asemenea în 1969, Nora Iuga s-a aflat în proximitatea grupului oniric, mai apropiată de filonul suprarealist decât de cel expresionist (în care excelează Angela Marinescu). A adaptat în română mai multe cărți de Herta Müller, Paul Celan, Michael Ende, Günter Grass, Ernst Jünger, Aglaja Veteranyi ș.a. Titluri care poate v-au trecut pe lângă urechi: Inima ca un pumn de boxeur, Piața Cerului, Săpunul lui Leopold Bloom, Sexagenara și tânărul sau Hai să furăm pepeni

În cazul acesta, doar am să citez fragmentar din prefața Norăi Iuga, deoarece o prezintă, mai degrabă impropriu, pe Iuliana Lungu (care nu este o poetă „brută”, ci a debutat în cadrul comunității on-line qPoem) ca făcând parte dintr-o „nouă avangardă”, a celor care „refuză cu îndîrjire să învețe meseria de poet după manualele de teorie literară sau frecventînd cursuri de creative writing” (ceea ce nu prea există în România). Tirania mitului inspirației romantice o perpetuează aici și Nora Iuga („Ea scrie cum răsuflă: inspiră-expiră!”), deși nimeni nu pot avea „propriul sistem de gîndire” în mod spontan.

___

„[…] apare, iată, Iuliana Lungu, o voce nouă, inedită, răscolitoare, respectîndu-și propriul sistem de gîndire, intelectuală dar revoltată, cultă fără ostentație, indiferentă la ce se poartă, nesinchisindu-se de cei care socotesc livrescul o infracțiune, intertextul un plagiat și obscenitatea, singurul mod al limbii de a fi autentică.
[…] Poezii-coloane, subțiri ca aburii suitori, versuri scurte, sentențe, aforisme, verdicte… tot ce mai poate naște o femeie după o histerectomie – „o femeie devenită om”. Acum vorbește din Elada, acum s-au șters granițele de timp și de loc. Acum e corifeea/corifeu, acum e Antigona, acum e Medeea, ba nu, acum e Ajax sau Creon sau o „mamaie misogină”? „Literatura e androgină”, zice Iuliana. „Mintea vrea și ea să devină androgină, dar nu e!”, zic eu, în timp ce citesc.” (Prefață, 7)

___

Să fac o digresiune istorică, pentru a limpezi polemica din rândurile de mai sus. Acum două decenii, fracturiștii au contestat prestigiul modelului așa-zis postmodernist, al literaturii cu neologisme prețioase și nenumărate trimiteri culturale pe care o impuseseră profesorii lor din generația ’80 (M. Cărtărescu, Al. Mușina), dorind o literatură care să oglindească mizeria și ipocrizia societății românești, fără cosmetizări (ceea ce vor face și cineaștii „noului val”), scriind așa cum trăiesc (ridiculizau separația făcută de teoria literară între eul din text, autorul abstract și persoana autorului), cu reacții rapide…

Mișcarea propriu-zisă s-a dizolvat curând în cadrul mai larg a ceea ce s-a numit „generația 2000”. Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Miruna Vlada și alte poete (care n-au fost scutite de sexism și de discuțiile din jurul noțiunii de… „poezie feminină”) și poeți din această ambianță rămân de referință, unele active în continuare (alături și de alte nume de facturi diferite, cum ar fi Svetlana Cârstean).

În același timp în care învățământul trece prin „reforme” tot mai dezastruoase (se amplifică analfabetismul funcțional), literatura tânără relevantă, în marea ei majoritate, a rămas într-un provizorat aproape contracultural (fiind fluctuantă susținerea instituțiilor literare, niciodată fără rezerve față de ceea ce s-a numit peiorativ „generația porno”, prima de după interbelici care a putut nu să se cenzureze), deci mai apropiată de anumite filiere ale poeziei de limbă engleză. Rămân prizați Ginsberg, O’Hara sau Bukowski, alături de Lowell, Berryman, Sylvia Plath sau Anne Sexton, cea din urmă invocată și de Iuliana Lungu.

[Fie vorba între noi, prefer alte poete, cum ar fi Lorine Niedecker, Bernadette Mayer, Rae Armantrout sau Anne Carson, însă am de făcut o remarcă apropo de Sexton. Acum câțiva ani, am lucrat pentru Tracus Arte la ediția a doua a cărții Introducere în poezia americană modernă, iar acolo Serge Fauchereau – și aici mi-aș fi dorit să intervin cu o notă redacțională – pe lângă că o consideră pe Sexton „epigon” și „talent minor”, își mai și bate joc de tulburările mintale și de tentativele ei de sinucidere (Sexton fiind pe atunci încă în viață). Atrag atenția că și pe la noi mai sunt destui oameni culți care nu știu cum să se comporte față de persoanele bipolare.]

Ioan Es. Pop, autorul cunoscutelor volume Ieudul fără ieșire (1994; considerat cel mai bun al său, incluzând refrenul „aici viața se bea și moartea se uită”), Porcec și arta fricii, unul dintre poeții preferați ai establishment-ului literar de la noi, figură consacrată a boemei literare, intervine și el cu o prefață mai izbutită în ceea ce are poetic („Există în poemele din această carte o înfrigurare care se învecinează cu disperarea și se materializează în versuri scurte, spasmodice, contorsionate de contrarietăți. Iar din cerul ca un spital trage cu ochiul un bătrân medic orb”, 8) decât în ceea ce se vrea a fi critică literară (nu, aparența nu este de „jurnal care exploatează cu subtilitate autobiograficul”).

Am lăsat la urmă primul text de escortă, cel de pe pagina opusă celei de titlu. E semnat de Medeea Iancu, devenită mult mai cunoscută în ultimul timp după poezia-manifest rostită de Ziua Culturii Naționale pe scena din Botoșani (moment la care face trimitere și Iuliana Lungu în Actul III). În urma scandalului, a pierdut susținerea ipocrită a unui establishment literar – USR și Cartea Românească – care a mimat unele deschideri în numele criteriului estetic, însă se dovedește, acum și explicit, conservator4.

___

Iuliana Lungu scrie despre identitate, despre feminitate și acceptarea / rediscutarea genului; poemele ei sînt un ritual de purificare și eliberare de prejudecăți, șabloane, un ritual aparte care privește sinele și adevărul. Poemele ei vorbesc despre cutumele, tiparele care ne-au fost impuse de societate, despre rușine, vinovăție, cenzură, dar mai ales despre vina și rușinea de a fi tu însăți, de a fi femeie. Iuliana asumă partea feminină și bine face! destructurînd limbajul, adevărul devine violent și violență. Poemele ei refac o hartă a condiței femeii, o hartă istorică și mitică, care dezvăluie dintre bandaje și triumful”.

___

Multe dintre aceste trăsături privesc și poezia autoarei unor volume precum divina tragedie și Delacroix este tabu: suita romînească (aceeași folosire programatică a lui „î”, sugerând falocentrismul de care suferă cultura română, o întâlnim și în KOMMOS), care a fost acuzată de „retorism gratuit” și de limbaj „obscen”. O asemenea receptare o preîntâmpină Iuliana Lungu în Poemul înainte (preludiul la cele cinci părți propriu-zise), precum și în alte texte din carte, cum ar fi Kolpophobia, unde îi ironizează pe cei care nu văd relevanța mijloacelor de care se folosește, ratând tocmai esențialul.

Din punctul meu de vedere, volumul, care este lung atât cât cere, nu suferă de ceea ce în jargon cenaclier se numește – nu v-ați gândit cum sună femeilor și persoanelor supraponderale, nu-i așa? – „burți”, adică pasaje care ar fi de prisos și din care s-ar mai putea tăia cuvinte. Există repetiții obstinate și paralelisme menite să amplifice tensiunea (le întâlnim și la Elena Vlădăreanu din ultimele volume), însă textul e condus cu rigoare. Uneori ar putea părea că poetei îi place să despartă în silabe sau să introducă majuscule doar pentru plăcerea (nu mai degrabă durerea?) de a atrage atenția asupra limbajului, deci ar putea fi acuzată de „gratuitate”, dar doar în virtutea unor standarde pe care ea alege să le încalce.

[Mi s-a întâmplat și mie să fiu acuzat de „gratuitate” și „teribilism”, chiar pe marginea unor texte unde urmăream efecte precise, dar mai mult în virtutea alergiei la mijloacele mele de predilecție. Ceea ce respectivii acuzatori au în comun este că propriile lor volume de versuri ignoră rigorile și posibilitățile mediului: pagina tipărită. Foarte mulți nu au în vedere decât oralitatea și aproape toți pot citi din carte la lecturile publice fără să se piardă nimic, chiar dacă, de nu ar fi așa de comozi, ar putea opta fie pentru proză, fie pentru spoken word.]

Apreciez la Iuliana Lungu faptul că este o poetă „de pagină” asumată. Textele din KOMMOS au adeseori elemente dramatice, voci și personaje în conflict, însă rămân eminamente poetice și nu se supun numaidecât unei montări dramaturgice. Unii se mai așteaptă ca literatura scrisă, ca, mai rău, un volum, mai mult sau mai puțin convențional, de versuri să poată avea (din nou) relevanță socială, impact, însă performance-ul, teatrul sau filmul au fost și vor rămâne mult mai semnificative pentru aproape orice formă de activism, chiar dacă a publica o carte este o modalitate mai la îndemână de a-ți afirma „vocea” (pe care o pun între ghilimele pentru că rămâne o metaforă acolo unde nu poți avea decât un corp de literă).

 

„cine-i vinovat
de condiția
ancilară
a femeii cale
de secole și milenii…

experiența
athonită
a bărbatului.

Dan C. Mihăilescu
ne-ntreabă
în cum citesc bărbații
cărțile femeilor,

cine-i vinovat
pentru ce?

că sîntem
femei
sau
bărbați?

literatura nu se scrie
cu organe genitale.
literatura e androgină,
creația e împletire.

mintea e
masculin-feminină.
nu există artă
fără întîlnire.

mintea feminină
poartă
penis
sau
vagin,

în egală măsură,
mintea masculină.

sîntem cu toții,
femei și bărbați
la un loc,
elemente psihice.

diferențierea
e dată de
individuare,
nu de organe genitale.

pasiunea acerbă
protestatară
e strigăt
de neînțărcare.

nu e despre
femeie și bărbat,
nu e despre
literatură.

identitatea
de gen
e devenire
individuală.

lupta e dusă
de lipsă,
lupta e
primitivă.

nevoia de umilire
e primitivă,
nevoia de evidențiere
e primitivă și ea.

nu căutați vinovați
pentru esența umană,
nu căutați vinovați
pentru nediferențiere,

nici pentru diferențe
în literatură.

sîntem toți
primitivi în esență,
salvați de cultură

sau nu.”
(pangen, 114-116)

 

Am redat integral acest poem care reafirmă spiritul feminismului, care nu se adresează doar femeilor, adică persoanelor care au fost socializate feminin. Și noi, cei de la polul opus al binarității de gen, suntem mutilați de rolurile de gen (cei adaptați la masculinitatea toxică nefiind conștienți de pagube), constrânși în devenirile noastre individuale de o cultură a conformismelor și presiunilor de grup.

Dar, indiferent de progresele luate ca fiind de la sine înțelese de către oricine crede că feministele de astăzi sunt „extremiste” și își închipuie că s-au câștigat drepturi fără activism, polul feminin continuă să fie disputat, interpelat. Gândiți-vă la mișcarea anti-avort, CpF, Pro Vita, poate cu mai puțin succes la noi doar pentru că e încă prea vie memoria traumelor ceaușiste. Când ești născută de frică și, mai mult, tocmai de „ziua eliberării de sub jugul fascist”, nu-ți arde de bancuri despre violuri.

 

„ia să vedem
la ce-ți folosește uterul,

Femeie?

(nu, nu e un examen
despre corpul meu,

anatomia femeii E
metafizică)

ce e femeia
fără organe genitale

ce e?
Femeia

fără uter nu E?
loc de mandat trans-

generațional
nu mai e

ce e femeia
fără organe genitale,

loc pentru Om
nu mai E?

primești viață pe
datorie,
la ce-ți folosește?

spune femeie!
la ce-ți folosește uterul?

spune femeie!
la ce-ți folosește sîngele?

spune femeie!
Nu e doar despre procreare?

NU E,

Mandatul e mai mult o descifrare.”
(de profundis, 57-58)

 

Histerectomia contestă ordinea biopolitică. Și socială, așa cum se subliniază în poezia imediat precedentă (pe care o reproduc aici și pentru a reface o conexiune cu textul Angelei Marcovici, care sublinia că autoarea se îmbracă în negru și ar avea o anatomie ce sugeraeză conflictul):

 

„trebuie să faci doliu
după sîngele pierdut în
fiecare

lună,
trebuie să faci doliu
după fiecare copil neconceput.

eu Nu
am avut probleme
de feminitate,
îmi spune mama.

viața se ia

în piept.
fără sensibilitate

(fără sensibilitate
trebuie:

să faci doliu
cînd te naști,

să faci doliu
cînd nu te naști,

să faci doliu
cînd iubești,

să faci doliu
cînd urăști.

trebuie
să faci doliu
că exiști,

Femeie)
să scriu
despre intimitate
fără să

(respir)
Trăiește,

cu tandrețe
senzualitatea,

îmbrăcată toată în negru.”
(apnéE, 55-56)


În ciclurile Melancholia și, mai ales, Akedia, se găsesc textele cele mai accesibile (uneori, scurtcircuitările se estompează cu totul în favoarea tra(u)mei narative, cu tatăl alcoolic și mama „pierdută la psihiatrie”) și, în același timp, dureros de rezonante, explorând „lipsa sistematică”, disfuncționalitatea, depresia și frica „de rușinea de-a fi/ văzută exact/ așa cum sînt”, „frica de-a nu fi/ respinsă” (dedesubturi), „frica de singurătate”, „pierderea dorinței” și moartea. Un umanism slab, al umanității vulnerabile, se mai aude din acest memento mori:

 

„dorința E
incoloră. melancolia
cameleonică. am un cult
pentru poeții obsedați
de moarte împotmoliți în
sărăcie. cînd e

prea multă
străduință în orice
omul dispare.
așa NU!
vă zic:

potoliți-vă,

cu toții știm adevărul.

omule,
spune simplu cum
o vezi pîndindu-te

peste tot. Te face

praf.
săptămîni
de izolare
nu te poți mișca
din așternuturi,

spune cum îți vezi
înmormîntarea
fără nicio dantelă
sau catifea
de culoare

alb-străveziE.
spune ce vezi
într-o fotografie
trimisă de fiica ta
îndrăgostită în vîrf de

munte, fericită cu
iubitul ei lîngă
o cruce.
spune ce vezi în
prim plan. nu te preface că

fericirea. e stuparea
că n-o vei mai
vedea. spune, cum
vezi viața fără?
poți să gîndești

asta, spune?”
(horizon, 193-195)

 

Și totuși, către finalul cărții, vedem că revolta s-a transmutat în renaștere („fata de după femeie”, cum spunea Angela M., abia într-un final jucându-se „de-a viața”), sau mai degrabă individuație, simbolizată tocmai în chipul negativității, Belzebuth, pentru că „de ce să fiu fericită,/ cînd pot fi eu” (Odă lui Belzebuth, 248). Sau am înțeles greșit?

Ar mai fi multe de despachetat aici, de la simbolistica arhetipală până la varietatea surselor din care autoarea a confecționate poeme pe măsura complexității temelor, urmărite riguros și până la capăt. E incomod, mă simt intimidat, nu numai impresionat – cu adevărat, KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie este o carte despre care s-ar putea scrie alte cărți, o carte care te poate urmări mult și bine, care mă va urmări…

Nu știu ce să simt legat de asta, de ce am scris – am îndreptățit, am nedreptățit, a contat, va conta? Am încercat să merg până la capăt, parcă nu am reușit, dar cu Iuliana Lungu nu se poate altfel, trebuie să mergi până la capăt sau doar să învingi frica de a o face.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *