Oana Uiorean: Jaful continuă, vina e mai profundă ca oricând

Interviu de Semmai Qzx

 

Asistăm la o revigorare a celor care consideră albii ca fiind rasa supremă.  Așadar, „vina de a fi alb, și ca urmare cotropitor” e o vină care nu va fi ispășită niciodată.

 

 

Oana Uiorean (n. 1979) scrie din exil, unde crește copii. Aporia (Dezbărații), editura frACTalia 2019, este primul ei roman.

____

Qzx: Prima întrebare se naște spontan: cum te definești ca fiind în exil?

OU: Exilul e o stare sufletească, un soi de veșnic dor de a fi altundeva. Probabil că exilul l-aș lua cu mine oriunde m-aș duce. Mai sunt în exil și pentru că locuiesc la Bruxelles, dar aș vrea să mă întorc acasă la Cluj. Însă din motive care au de-a face cu rânduielile societății pe care ne-o împărțim, mai luând de la alții mai lăsând de la noi, nu pot și nici nu voi putea în viitorul apropiat. Apoi mai sunt în exil și pentru că acel acasă la care vreau să mă întorc sigur că nu mai există, și probabil că nici n-a existat.

 

Qzx: Vorbești despre „furia” care „ne ține în viață”. Ar putea fi această furie un element asimilabil voinței infinite, iraționale, discordante și devoratoare de ea însăși schopenhaueriene? Dacă voința de a trăi e în sine irațională, nu e în mod  paradoxal, logic, să nu existe un sens în viață?

OU: Sunt forțe importante implicate în a ne spune cum furia nu e de bonton, că lumea civilizată nu se înfurie, că să practicăm în loc de furie mindfullness și să ne petrecem viețile căutându-ne pe noi înșine printre ruinele sinelui. Asta ne ocupă tot timpul și nu mai avem vreme de nimic, și mai ales de nimeni altcineva. De unde și epoca singuratică, atomizată, alienată și îngenuncheată pe care o trăim. Odată ce îți dai seama de asta consternarea, indignarea, furia devin tehnică de supraviețuire, dar nu ca individ, pentru că supraviețuirea ca individ e și ea un fel de căutare sterilă de sine. Care într-adevăr mai devreme sau mai târziu ne izbește de zidul lipsei de sens. Dar o furie colectivă, care creează solidarități, asta da, asta dă sens vieții.

 

Qzx: „Vina de a trăi.” În volumul  „Conspirația contra rasei umane”, Thomas Ligotti  afirmă că „a fi vii nu e bine” și că „nimic neindispensabil existenței umane nu poate fi reclamat prin drept de naștere, pentru că, în mod esențial, unicul nostru drept de naștere e dreptul de a muri. […] niciun alt drept a fost acordat cuiva decât ca o minciună, atât în epoca modernă, cât și în trecut.” În opinia ta, ar putea justifica aceste afirmații „refuzul maternității”, eliberând nu doar femeia, ci individul în sine de „datoria față de copilul inexistent”, de faptul că „nu râvnește la el”, de „acuzația, degetul întins al tuturor copiilor pe care nu i-ai născut”?

OU: Personajul principal din Aporia refuză maternitatea din motive biografice pe care le detaliez în roman. Dar se trezește că rămâne totuși la cheremul uterului și al monopolului pe care acesta îl impune femeilor cis, și ca urmare al așteptărilor care decurg din asta. Atunci își justifică alegerea recurgând la diferite locuri comune, dar nu reușește să se convingă nici că e bine nici că e rău cum a ales. Iar gândul la adopție îi permite să exprime o frică pe care o au de altfel și mamele biologice, dar în cazul lor e o frică mult mai puțin îngăduită și deci arareori formulată: dacă nu își vor putea iubi copilul? Să faci sau să nu faci copii e o alegere imposibilă, din motive condiționate istoric. Trăim vremuri în care suntem nevoite să ne îndoim de copii. În care maternitatea a devenit o stare atât de alienată și de alienantă încât avem de ales între a supraviețui noi sau ei. Asta e din cauză că am privatizat copilul, și deci creșterea lui, din ce în ce mai mult, între cei patru pereți ai familiei nucleu, în brațe sufocante a din ce în ce mai puțini adulți. Dacă am reuși să privim copiii ca pe niște bucurii comune și nu privatizate, pentru care să ne împărțim și grija și grijile, altfel s-ar pune problema și altfel, cred eu, ne-am raporta și la lumea din jurul nostru, atât la uman cât și la non-uman. Ne-am elibera la nivel individual de datoria față de copilul inexistent, am înceta și să ne mai calculăm succesul în viață în funcție de dacă ne-am transmis genetic sau nu, iar accesul la bucuriile aduse de copii ar fi deschis și celor care nu pot sau nu vor să îi facă. Dar șansele să ajungem acolo sunt infime atâta vreme cât corpul femeii rămâne una dintre cele mai revendicate resurse, câmpul de bătălie al unora dintre cele mai reacționare forțe și baza proprietății private. Pericolul este ca, odată cu colectivizarea muncii de creștere a copiilor, să fie colectivizat și corpul femeii. La urma urmei, dependența speciei de bunăvoința uterului e sursa celei mai vechi dintre fricile celor care nu îl au. Un studiu al matricidului în mitologie ne-ar arăta tot ceea ce am prefera să nu știm.

 

Qzx: „Vina de a fi alb, și ca urmare, cotropitor.” Ce părere ai despre fenomenul imigrației africane din ultimul deceniu? Crezi că dacă omul alb ar integra mai eficient aceste mase, ar putea ispăși vina de a fi alb? Cum și-ar putea-o ispăși, această vină?

OU: Sintagma ‘omul alb’ nu mai e o descriere a culorii pielii, ci a unor relații de clasă. Aporia vorbește, aporetic, și despre valurile de refugiați care vin înspre Europa. Migrația nu e doar africană, ea vine și din Orient și din toate teritoriile jefuite de omul alb și de lacheii săi în ultimele câteva secole, precum și din cele în care nu se mai poate trăi din cauza schimbărilor climatice cauzate tot de societățile în care prosperă omul alb. Jaful continuă, vina e mai profundă ca oricând. Asistăm la o revigorare a celor care consideră albii ca fiind rasa supremă. Nu că ei ar fi dispărut vreodată. Istoria ne învață unde duce asta, din nou și din nou. Dar suntem dureros de analfabeți în domeniul ăsta, și aici vorbesc de o istorie nu a regilor și împăraților, care se preaslăvesc ca să se legitimeze, ci de o istorie a celor fără voce. De exemplu în Belgia, unde locuiesc, copiii nu învață la școală decât o versiune igienizată a atrocităților comise de regele Leopold II în Congo. Așadar, „vina de a fi alb, și ca urmare cotropitor” e o vină care nu va fi ispășită niciodată. Și pentru că apucăturile care stau la baza ei sunt în continuare înfloritoare.

 

Qzx: „Și dacă o alegi pe ea sau pe alta, atunci de ce nu pe toți?” Compasiunea, argument arzător. Dacă omul, indiferent de rasă, ar integra fraza de mai sus tuturor formelor de viață, (plecând de la animalele nonumane măcelărite în crescătoriile din întreaga lume), ar putea, în opinia ta,  redescoperi sensul și semnificația compasiunii față de semenii săi?

OU: Compasiunea e importantă, dar n-o să ajungem nicăieri atâta vreme cât o vedem, în ton cu vremile, ca pe o trăsătură, și ca urmare responsabilitate, individuală. Vor fi mereu oameni antrenați special și apoi dispuși să facă munca emoțională care se găsește în spatele compasiunii, adeseori femei, și alții mai puțin antrenați și deci mai dispuși să o lase pe seama altora. Pentru că sigur că e muncă, și ca urmare e grea. Pentru ca să devenim o specie aptă pentru compasiune trebuie să facem cu toții munca din spatele ei. Să o facem cu schimbul, dându-ne timp unii altora să ne revenim, în același timp asigurându-ne că per ansamblu cantitatea de compasiune disponibilă și în circulație e mereu aceeași. Altfel, compasiunea lăsată doar în seama unora va da naștere, așa cum vedem că se întâmplă, la râcă.

 

Qzx: „Orice e adevărat.”; „Nu ești tu prima care să îți dorești limba perfectă. Contează doar cum o folosești.” Am putea, cumva, defini semnificația adevărului în baza uzului care se face de el, la fel ca semnificația/sensul limbajului pentru Deleuze&Guattari? Ar putea fi ăsta singurul mod în care ne putem înstăpâni de un adevăr valid?

OU: Personajul meu nu are certitudini, de unde și titlul romanului. Se îndoiește de tot și de toate și mai ales de ea însăși, dar nu într-un mod critic, care ar putea duce la vreo deșteptare politică, ci într-un mod disperat, de om care nu reușește nicicum să clasifice realitatea. Așa că își caută refugiu în cuvinte, în limbi moarte, și în giumbușlucurile aparent anistorice pe care acestea le permit. Dar cuvintele nu sunt niciodată de ajuns, de unde și revelația pe care o are că doar o limbă neinteligibilă proiectează fericire. Există un substrat zdravăn de ironie în felul în care descriu această căutare, mi-aș dori ca cititorii să îl sesizeze.

 

Qzx: Există vreo legătură între „Casa cu peretele de sticlă” și „Clopotul de sticlă” al Sylviei Plath?

OU: În cea mai mare parte a timpului nu sunt sigură despre ce vorbesc. Am o idee foarte bună despre unde vreau să mă ducă povestea, o idee ceva mai vagă despre cum începe ea, și nicio bănuială despre cum să ajung de la un punct la altul. De aceea scrisul în sine e un proces chinuitor, pe care nu-l pot însă evita. Mă simt, ca alții înaintea mea, ca și cum aș fi doar un portavoce pentru vreun daimon secretos. E treaba cititorilor apoi să găsească interpretări și a criticilor să identifice teme. Revenind la Plath, clopotul de sticlă marchează limitele apăsătoare ale lumii cu care Esther trebuie să se mulțumească din cauză că e femeie. Peretele de sticlă pe care încearcă să-l depășească personajul din Aporia e granița dintre clase, mai degrabă decât cea dintre genuri. Dar da, e tot un simbol al asupririi. În cazul lui Esther privirea, jindul se îndreaptă din interior înspre exterior, iar în Aporia femeia romă „vrea doar să treacă de partea ta ca să dispară,” iar tu „vrei să treci de partea ei ca să apari… Să exiști, să te vadă cineva.” Povestea lui Esther se termină cu o eliberare, cu speranța într-un viitor cât de cât, deși Sylvia Plath se sinucidea la câteva luni după publicarea romanului. Aporia se termină cu o mamă în lanțuri.

 

Qzx: Care e publicul tău ideal? La care cititor te gândești când scrii?

OU: Când scriam cartea asta, dar mai ales în perioada aceea lungă care urmează după ce prima versiune s-a închegat cât de cât și vine vremea reconfigurărilor și a marilor îndoieli, mi-o închipuiam cititoare pe fiica mea, Miruna. Ea are acum 8 ani, dar cred că într-o zi o să citească Aporia și o să mă ia la foarte multe întrebări. La fel și fiul meu Teodor. Pe de altă parte, așa cum face Elena Ferrante, ar trebui să încercăm să dezlegăm arta pe care o producem de biografiile noastre tocmai pentru a-i permite să fie trăită cât mai larg cu putință. În sensul ăsta îmi doresc cititori și cititoare care să nu știe niciodată nimic despre mine, și nici să nu-i intereseze. Îmi doresc și ca Aporia să fie citită de fetele rome a căror poveste romanul vrea dar nu o poate spune, și îmi doresc să o spună ele.

 

Qzx: Ce relație există între scriitură și societate, cu influențele ei politice și culturale? Cum coabitează aceste două aspecte în opera ta?

OU: Printre altele, Aporia e inspirată de abuzurile de la Pata Rât, groapa de gunoi a Clujului transformată într-un ghetou al comunităților de romi, secretul pe care orașul care se mândrește cu cât e de civilizat își construiește succesul rușinos. Epigraful romanului e un citat din Brecht, care spune că, mai ales în vremuri întunecate, e datoria poeților să nu tacă. Nu cred că arta se poate limita la inspectarea, oricât de elegantă, a propriului buric. În acest final întunecat de epocă, e cu atât mai important ca poeții să vorbească. Să ațâțe furii colective, să fondeze solidarități. S-ar putea să fie prea târziu, dar poate că nu. Așa cum spune fata din Aporia femeii rome pe care nu reușește să o regăsească, „De aici, o să facem ceva. De aici poate o să ne luăm într‑o zi lumea înapoi. O să ne furișăm înapoi, din guri de canal, din câmpuri de cocioabe, din case cu perete de sticlă. Înapoi, în lumea pe care ți‑o vei lua înapoi.”

 

Qzx: Care sunt autorii care te-au format și cum ai ajuns la ei?

OU: În copilărie și la începutul adolescenței am citit foarte multă poezie, tot ce îmi cădea în mână. Cred că asta mi-a format în principal stilul, o anumită preferință pentru minimalism, plăcerea de a concentra în cuvinte puține multe înțelesuri, și mai ales reținerile pe care le am față de explicit. Temele care mă atrag s-au format însă odată cu deșteptarea conștiinței politice, de clasă și de gen, în cazul meu târziu, după 30 de ani, odată cu maternitatea, care te aruncă în miezul tuturor necazurilor epocii în care trăiești.

 

Qzx: În încheiere, dacă ai putea alege doar trei cărți pe care să le consiliezi, care ar fi acestea?

OU: Mi-ar plăcea să recitesc Pânza de păianjen a Cellei Serghi, o carte care m-a fermecat pe la începuturile adolescenței și care este probabil mult subestimată în literatura noastră. Apoi îmi amintesc cu drag de Mama lui Maxim Gorki, pe care am citit-o în spital după ce l-am născut pe Teodor, o carte care m-a ajutat să înțeleg de ce luptele feministe trebuie să integreze combaterea asupririi de clasă și nu să se concentreze pe a plasa femei în vârful unor structuri asupritoare pe care nu le chestionează. Și A Girl is a Half-formed Thing a lui Eimear McBride, o bijuterie pe care mi-ar plăcea să o traduc cât de curând în limba română.

 

Qxz: Mulțumim pentru interviu!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *