Căutând safirul (O poveste din vest)

© Adina Mocanu
© Adina Mocanu

 

ELIZA BIȚĂ locuiește și lucrează în București, unde practică scrisul mai mult ca pe un hobby sau o terapie. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București (franceză-engleză) în anul 2000, iar de atunci a lucrat timp de 12 ani ca traducătoare și timp de 5 ani ca profesoară în sistemul de învățământ public. În prezent, este doctorandă în literatură comparată la Universitatea din Craiova, cu o teza despre duble identități culturale, interes manifestat în textele deja publicate. Acest text face parte din primul sau roman, destinat adolescenților și tineretului. 

 

– Lavinia, e pentru tine! Răspunde din camera ta!

Când ridică receptorul auzi un clic, semn că tatăl său închisese telefonul din sufragerie. Și apoi o voce destul de profundă, care o tulbură, căci o recunoscu imediat:

– Bună, ce faci?

– Bună, binișor, tu? chicoti și ea, cochet.

– Știi cine e, da?

– Da, Predi.

Bogdan Preduțoiu, cam golan, fost coleg cu ea în clasele 1-6, iar acum la o serie paralelă, căci nu facuse față exigențelor profesorilor ei, părăsit de mamă și lăsat în grija bunicilor încă din pruncie, despre care nu avusese niciodată o parere bună, caci era extrem de slab la invățătură și urât. Libertin, precis fuma, mai înjura, era iute la mânie și sărea repede la bătaie, sigur avea apucături deprinse din cartierul lui rău-famat. Fusese primul din școală care purta blugi evazați și tricou cu glugă, ostentativ chiar. Era fan Depeche Mode, iar ea rockeriță și fan ACDC și GNR, deci și aici erau în tabere opuse.

Dar, de doi ani, se schimbase ceva în atitudinea ei. Era solidară cu Bogdan, căci amândoi erau ironizați de colegi pentru aspectul fizic, ea pentru că era ceva mai plinuță decât colegele ei, el pentru că avea un nas mare, coroiat și chiar strâmb. În schimb, printre băieți avea prieteni, ca și ea, printre fete. Iar din clasa a cincea, adică de acum doi ani, Bogdan stătuse oră de oră cu ochii pe ea. Nu numai că nu învăța bine, dar nici nu era atent: scandalos, din punctul ei de vedere! Și pe lângă că era urât după standardele tuturor colegelor și slab la învățătură, era și mai scund decât ea, ca majoritatea băieților din clasă – niciun motiv să spere că și Laviniei i-ar putea plăcea de el.

A observat ea acest unic admirator constant, pe care l-a avut și în clasa a șasea, dar din vara trecută, când treceau într-a șaptea, plimbându-se cu prietenele pe lângă școală, unde el venea să joace fotbal cu alți codași la invățătură (tocmai din partea cealaltă a orașului, cartier celebru pentru scandaluri și infracțiuni), a remarcat că se înălțase în timpul vacanței, iar privirile lui intense aruncate din celălalt colț al terenului de fotbal din curtea școlii îi spuneau că încă îi mai place de ea. Pentru Lavinia, ea însăși o rățușcă urâtă a clasei și a școlii, era un compliment fățiș.

Începu să vină zilnic acolo în vara aceea, și el făcea la fel, se priveau și atât, ea stătea puțin pe bancă să-l vadă cum joacă și în scurt timp i se păru chiar frumos. În anul următor observă că o urmăreau cu privirea prin curtea școlii, la fel de insistent, și cei doi prieteni ai lui Bogdan, de care rar se despărțea și cu care jucase fotbal peste vară, de parcă ar fi fost deja prietena lui și era supravegheată. La sfârșitul clasei a 7-a făcuseră serbare cu clasa la clubul Electroputere, lângă școală, și ea crezuse că se face de râs recitând pe scenă Regina ostrogoților de Coșbuc, care-i plăcuse într-a 5-a, când mai citea poezie, Bogdan fiind în mulțimea din sală, dar iată că nu contase pentru el.

Acum, când să treacă într-a opta, după încă trei trimestre și o vară de privit stăruitor unul la altul zi de zi prin curte în pauze sau vara la fotbal, el îi telefonează:

-Da, eu sunt, bravo! Auzi, tu nu vii la ștrand niciodată?

Între timp se mai auzise un clic: tatăl ei ridicase receptorul.

Răspunse, deci, precaut:

– Ce ștrand?

– Ăla de la Ișalnița.

– E cam departe, dar de ce?

– Păi eu ma duc dimineața cu niște pretenari acolo, e mișto.

– Și ce faceți?

– Baie, plajă, bem un Brifcor sau Pepsi. Au și muzică. Sărim de pe trambulină în apă. Vine și fata profei de mate.

Lavinia știa ca nu are voie la ștrandul acela, frecventat de oameni dubioși din cartierul lui Bogdan și că tatăl ei asculta. Plus că fata profei de mate era una subțirică și pomenirea ei în conversație strica tot farmecul imaginii.

– Păi și de ce crezi că mă intereseaza pe mine ce faci tu dimineața?

– Aaa, așa faci? Bine, mă, credeam că vii și tu, dar dacă nu vrei să te-mbârligi, asta e.

Și închise telefonul, lăsând-o pe Lavinia să se gândească dacă o invitație la ștrand cu Predi era ceva tentant pentru ea. Era interzis, deci o tenta. Dădu o tură de control prin sufragerie să vadă dacă tatăl ei ascultase tot și, într-adevăr, acesta o abordă zeflemitor:

– De ce nu te-mbârligași, mă, tată?

– De ce să mă-mbârlig?  Și, dupa ce discută în glumă cu tatăl ei sensul acestui verb folosit greșit pe Predi, dupa părerea amândurora… Deci mă lăsați la ștrand la Ișalnița?

Era și mama ei pe canapea:

– Bineînțeles că n-ai ce să cauți acolo!

– Ba o să mă duc, na! Nu-mi spui tu mie ce să fac! aruncă ea sfidător.

– Nu te duci nicăieri, nerușinato! Treci imediat în camera ta! Și jap! o palmă.

– De ce? Toată lumea merge acolo!

Toate fetele de calitate proastă merg! Nu de-aia ne chinuim eu și taică-tău să facem om din tine, ca să te duci despuiată în cartierul ăla, să te violeze vreunul pe-acolo! Să pici la liceu și s-ajungem de râsul lumii! Nici măturatoare de stradă nu ajungi fără liceu!

Pe naiba! Ce tâmpenie! Poate și ea voia să-l vadă pe Predi despuiat, mai ales acum, că se înălțase și părea mai musculos.

Și să fim serioși cu picatul la liceu, învăța de când se știe: de la 5 ani meditații la franceză, pian și dansuri de societate, iar în lipsa temelor și a profesorilor, conversații în franceză cu bona Marcelline, care i-i prezentase pe Pif și Hercule, Tintin și Dumas, îi însoțea și în vacanțele prin țară și toată Europa și la care bunicii ei ținuseră in mod deosebit. Șapte ani de școală numai asta făcuse: învățat, până și-n vacanțe. Și jocurile și relaxarea tot de materiile de la școală erau legate. Iar la matematică chiar nu își punea problema să ia sub 10 vreodată, la orice test, teză, olimpiadă sau examen național. Așa că se refugie în  problemele din gazeta matematică și studiul informaticii, singurele care nu o dezamăgiseră niciodată și pe care știa că se poate baza, gândindu-se că va gasi ea o metodă să-l vadă, acum că știa că încă o place.

Vara asta va fi a lui Predi și are timp la anul să-nvețe pentru porcăria lor de examen.

 

 

Peste 3 luni, în septembrie

 

– Uite, eu zic sa facem asa: tragem o linie la un metru de mine și unul de tine și cine-o depășește ia bătaie.

Lavinia pufni în râs.

– Ești prietena mea, da?

– Da. (discutaseră problema la sfârșitul vacanței, pe cand le condusese acasă pe ea și pe vecina ei, Andreea; o întrebase dacă vrea să-i fie prietenă și ea spusese da).

– Și-ți place de mine, da?

Preferă să nu răspundă.

– Păi atunci trebuie să mă lași să te sărut, și imediat depăși linia imaginară din doi pași imenși și fu în fața ei, cu fața lipită de a ei, acest om din familie rău-famată, din cartier rău-famat, total nepreocupat de școală, care o urmărea cu insistență de doi ani.

Se uită pe geamul blocului în care se aflau, tremurând la gândul că trec colegii ei spre școală și-i pot vedea.

– De ce ți-e frică? De mine?

– Nu știu, să nu ne vadă cineva.

– Cine să ne vadă?

– Păi, Popescu și Marinache, că ei trec pe-aici, în drum spre școală.

– Ei lasă, că nu vin ăștia acuma la școală. Și dacă trece vreunul, îi rup picioarele.

Brusc, o fulgeră temerea că e un trofeu pentru el și i-ar prinde bine să se laude in fața băieților c-a pus mâna pe ea.

Nu dădu atenție gândului, căci era magnetizată de ochii calzi și buzele cărnoase din fața ei, aflați deodată atât de aproape.

 

Nici nu-și dădea seama dacă asta își dorise privindu-l lung prin curtea școlii în ultimul an. Și deodată, ca peste noapte, iată-l lângă ea, cu pieptul lipit de al ei, cu fata lipită de a ei, ținându-i obrajii în palme și masându-i tâmplele cu arătătoarele și degetele mijlocii. În acest timp, degetele mari i se plimbau lent pe conturul buzelor ei, la care râvnea de mult, după privirile pe care abia acum i le descifră Lavinia.

Bineînțeles că nu avea răbdare pentru asta: trebuia să fie la școală în scurt timp, toate drumurile și le calcula cu precizie, știa exact cât face pe jos și plecase la timp, ca de obicei, cu gândul că vor merge împreună și vor vorbi pe drum.

Acum observă că ochii îi erau deschiși la culoare, verde-albastru, spre cenușiu, în schimb erau mărginiți de gene lungi și negre și ușor migdalați, asta crease probabil iluzia optică la ocheadele aruncate din clasă și mai apoi din depărtare în curtea școlii, căci îi părusera mereu negri și sălbatici, atât de apăsătoare erau privirile lui lungi. Și contrastau superb cu părul blond-roșcat și creț, ca de copil teribil, dar cu o șuviță albă din naștere chiar în frunte.

Venise momentul acela pe care nu știa dacă-l aștepta, visase vreodată sau anticipase. Își dorise ca lui să-i mai placă și acum de ea, fără să se gândească mai departe, la ce însemna asta.

Se simtea ușor forțată, dar nu-i era frică. Crescuseră împreună, se știau de la 6 ani, deci nu era în pericol. De oricine altcineva, ar fi fugit imediat. Odată, într-a 5-a, chiar îi remarcase niște umflături pe degete, întrebase ce sunt, și el, fericit de situație, a zâmbit larg și a spus “negi”, ea i-a pipăit și chiar în vara aceea, s-a trezit cu doi negi în palmă, pe care i-a ars cu mare chin la spital, în centru. Uitase de asta între timp, desigur. Nu avea motiv să-i fie frică de el, căci erau mai mult decât doi frați.

În plus, era fuga și revolta la care visa deja de câțiva ani, ceea ce adăuga farmec aventurii.

Simți o asperitate fină deasupra buzei lui de sus, la prima atingere, și într-o secundă ințelese: îi creștea mustața. Senzația era, totuși, plăcută. Nu se gândise până atunci că buzele pot folosi și la asta. Se loviră de câteva ori cu nasurile, ceea ce fu distractiv, dar găsiră o metodă să se sărute și evitând aceste ciocniri între un nas mic și altul mare, dar nu inestetic, chiar frumos și plin de personalitate în ultimul timp. Expresia lui serioasă, ușor melancolică, și cu ochii trași puțin în jos, îi inspirase mereu tristețe, amărăciune, nevoia de consolare și atenție.

 

Avea în fața ei, la câțiva centimetri, ochii aceia frumoși și fierbinți, cum îi știa, pieptul lat, puternic și promițător de siguranță, cu umeri pătrați, dar și ușor rotunjiți, atât de masculini. Se ascunse acolo, ca în căușul unei palme, neîndrăznind nici să respire, cu fața ferită de lume. Și umerii musculoși apăruseră tot în anul acela, ca și creșterea în înălțime (să fi fost de la fotbal?)

O mângâia pe obraji, pe păr, cu fața aproape lipită de a ei:

– Eu te iubesc, înțelegi?

Nu vedea ce e de înțeles. Vorbea prea pompos: un îmi place de tine era suficient. Deci respinse în mintea ei această primă declarație, considerând-o exagerată pentru vârsta lor.

Se hotărî să nu mai gândească o vreme și se scufundară în voie unul în celălalt, uitând de lume.

Într-un târziu, ieșiră din bloc și merseră pe drumuri separate la școală, să nu trezească suspiciuni.

Plecă de acolo cu mintea zvâcnind nebunește de gânduri și sentimente amestecate: nu așa își imaginase prima întâlnire, a avea un prieten. Acum se zbătea între vinovăția față de ai ei (povara acestei taine imense pe care o ținuse și o va ține doar pentru ea), nebuneasca fericire care nu știa dacă se poate numi fericire, și frica să nu pice la liceu, caz în care nu vedea cum va supraviețui, toate amestecate în cantități incerte și înnebunind-o în drum spre școală. Era obișnuită să nu ascundă nimic părinților, din contră, să povestească acasă cam tot ce se întampla la școală, pe tonul glumeț, ca de bârfă, al tatălui ei, iar acum o durea că deja ține ceva ascuns și nu ceva lipsit de importanță, ceva ce părea chiar grav. Nu știa cui să-i spună, cui putea să îi încredințeze acest enorm secret și se temea ca, vorbăreață fiind, să nu uite și să se scape în fața alor ei cu mici povestiri.

Se hotărî în timpul celor șase ore. I se va confesa Andradei, colega de clasă cu care era și colegă de grupă la cele două meditații, care parea mult mai așezată și mai rațională decât ea, căci se vedeau des, și mai prezenta un avantaj: era cu două săptămâni mai mare ca Predi, în aceeași zodie, deci era posibil să gândească la fel și s-o ajute. Problema era să nu afle părinții Andradei, care îi cunoșteau pe ai Laviniei și locuiau in apropiere de ea.

Tocmai fiindcă stăteau aproape mergeau împreună la școală și acasă, deci avea mai mult timp în care putea să se sfătuiască cu ea, fără să fie suspectată ca ascunde ceva părinților.

Și Andrada chiar fusese martoră a multor mărturisiri din partea ei, îi destăinuise toate gândurile ei legate de Predi într-a 7-a, când, mergând împreună la filme, i se parea mereu că actorul principal (în general cu nas acvilin) seamănă cu el (Jean-Paul Belmondo, Robert de Niro, Kevin Costner în The Bodyguard…), și niciodată nu obosise să o audă vorbind mereu de el.

Și acum era prietenul ei.

Era, poate, prima fată din clasă care avea prieten. Și o pecetluiseră cu un sărut, vorba cântecului. Era și mai îndreptățită să vorbească mereu de el.

Bogdan o rugase să nu-i mai spună Predi, cum îl strigau toți colegii de vreo doi ani, ci Dan, cum îi spunea bunicul lui și îi plăcea lui mai mult. Era foarte complicat totul, o să vadă.

Îmblânzirea a durat câteva săptămâni de întâlniri zilnice după ore, timp în care ea a pus capăt de mai multe ori, văzând că se gândește la el când trebuie să învețe. În momentele de cumpănă, fiind singură acasă, dimineața, suna la el și, dacă răspundeau bunicii lui, închidea. Apoi era sunată și nu știa cum să explice că vrea să se despartă de el.

Era o prietenie secretă, clandestină, iar ea fusese invățată să fie sinceră cu familia, așa că, dacă se întâlneau, chiar și singuri, pe stradă, încremenea un moment, țintuită locului de o durere fizică în abdomen (ca un spasm puternic sub stomac, în zona unde învățase anul trecut că are ovarele, sau în capul pieptului, de care se mira că nu e-n zona inimii și care îi tăia respirația, dar cu care se obișnui cu timpul); îl învinovățea de asta pe el, cu momentele lui de tandrețe, la despărțire, care nu-i mai ieșiseră din minte, iar sângele îi năvălea în minte, probabil și în obraji, deci avea impresia că nu mai gândește limpede în acele momente. De fapt, și inima și răsuflarea i se opreau câteva clipe, când îl zărea, și mai târziu avea să asocieze această ciudată senzație cu expresia incomprehensibilă pe atunci fluturi in stomac.

 

Nu-și putea permite să pice la liceu din cauza unuia din codașii școlii. Nu-și permitea deloc, sub amenințarea permanentă că va ajunge măturatoare de stradă. Fu mutată de părinți in liceul unde voia să dea, cu mari intervenții, chiar din trimestrul 1 al clasei a opta, căci îi citiseră scrisoarea din plicul ciudat de gros destinat Alexandrei, prietena ei prin corespondență din Vâlcea, căreia ii povestea tot, iar asta se întamplă după trei zile de tristețe generală în casă, când se simți groaznic de prost să-i vadă pe toți abătuți și nervoși, de parcă ar fi picat deja la liceu; dar Bogdan veni seară de seară în fața liceului s-o conducă acasă, ținând-o jenant de mult în scara blocului, la despărțire, de-i cunoșteau vecinii toți. Nici când avu ea un herpes, într-o seară, nu se sperie.

Într-una din aceste seri, în iarnă, pe cand se sărutau și vorbeau în șoaptă, el îi mângâie lent picioarele peste blugii mulați, atingere care o ameți complet și o facu să se gândească zile întregi la serile cu el, cu emoții amestecate, noduri în gât la simpla rememorare a senzației și extrem de neliniștită la gândul că în ritmul ăsta sigur va pica la liceu și nu-și imagina supraviețuirea după un asemenea eșec.

Au fost împreunări de mâini neștiute de nimeni altcineva în mulțimea din tramvai pe ritmul asurzitor al inimii ei, aprobate doar de ea printr-o privire tacită de o secundă, căci pe stradă nu putea fi vorba să meargă ținându-se de mână.

Vorbeau puțin pe drum spre casă, chiar când mergeau pe jos și drumul dura mai mult, iar principalul moment de tandrețe la care Bogdan nu voia să renunțe era cel de la despărțire.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *