Yigru Zeltil
cronică literară la volumele
Răzvan Andrei, Jazz pentru iguane, editura Brumar, 2018
Alexandru Nathan Moisii, Singurătatea este o boală cronică, editura Hecate, 2018
2018, anul unui referendum eșuat pentru „familia tradițională”, care a provocat, pe fondul seducției populismului eurosceptic, diferite conflicte ideologice în rândul intelectualilor și politicienilor fără ca populația, presată de alte probleme și derutată de pretinsa necesitate a inițiativei, să se prezinte în număr mare la vot, este și anul în care s-au lansat volume de poezie ale unor autori care nu-și mai ascund apartenența la comunitatea LGBT+ și a căror relevanță nu mai este așa de ușor de ignorat de către lumea literară românească. În cele ce urmează, încerc să abordez pe larg debuturile semnate de doi poeți gay cu abordări diferite, Răzvan Andrei și Alexandru Nathan Moisii.
Nu se poate spune că lipsesc cu desăvârșire precursorii: înaintea lui Răzvan Andrei a fost Dominic Brezianu, care a publicat poeme narative homoerotice în ultimele două decenii și a devenit ceva mai vizibil după 2010, fără a fi receptat de către critica de poezie (spre deosebire de Nicolae Avram, ale cărui cărți sunt scrise din interiorul lumii marginale a orfelinatelor (post-)comuniste). Prin urmare, când volumul Jazz pentru iguane este decretat instantaneu de către Mihai Iovănel drept „primul volum relevant de poezie în cheie LGBT din România”, trebuie să înțelegem prin „relevant” omologarea criticii literare românești – sau, cel puțin, a lui Iovănel (care trece cu vederea această cheie când va escorta cel de-al doilea volum, Singurătatea e o boală cronică a lui Moisii).
Pentru cineva din spațiul occidental, poate fi o mare surprindere a vedea că trecutul comunității LGBT+ din România este atât de puțin legat de literatură și de pătura intelectuală (vă mai amintiți de cineva în afară de I. Negoițescu?). Una dintre explicații ar putea fi că, în proporție covârșitoare, intelectualii și scriitorii români au preferat să fie de partea puterii, să întărească status quo-ul, nu să-l conteste.
Răzvan Andrei avea toate datele pentru a se păstra în centrul puterii: studii de teologie, filosofie, istoria și teoria artei, experiență în mass-media și presa centrală și, colac peste pupăză, asocierea cu România literară și cu Uniunea Scriitorilor, cunoscute pentru vederile cel puțin conservatoare ale unor autori ca Sorin Lavric și Horia-Roman Patapievici, dintre care cel din urmă a criticat explicit „sindicalizarea” minorității gay în Omul recent (2001), carte apărută în același an în care România abia reușise să decriminalizeze homosexualitatea, și asta doar datorită presiunilor Uniunii Europene în pragul aderării.
O minoritate întreagă a trebuit să trăiască în teamă cu mult după ce majoritatea a declarat România drept țară „liberă”, iar lucrul acestora s-a schimbat nu datorită unor intelectuali de la Humanitas care și-ar declara fără opreliști disprețul, doar că nu le place să fie puși „în căsuța nasoală a homofobilor”[1], așa că tună și fulgeră contra „corectitudinii politice”. În realitate, nu există în România o politică anti-discriminare cu adevărat valabilă, o instituție precum CNCD-ul nu poate constrânge în situații de șantaj. Cu alte cuvinte, persoanele LGBT sunt încă vulnerabile la a fi concendiate sau respinse din capul locului, încă pot fi expuse în spațiul public informații intime despre acestea fără a exista consecințe asupra celor care șantajează. Însă acum două decenii puteau ajunge și la închisoare, torturate de polițiști dintr-o ură stupidă: acesta era contextul în care, de la înălțimea turnului său de fildeș cu papion, Patapievici se declara deranjat de „indecența” paradelor.
Revenind la Răzvan Andrei, datele de mai sus m-au făcut sceptic. Cum poți să te declari „pictor & poet, profet minoritar și gurmand slim-fit” în timp ce beneficiezi la modul cel mai clar de niște privilegii? S-ar părea că el, cu tot background-ul său conservator, locuiește de-acum într-o sferă socială mai liberală și își permite să facă o coming out cu acest volum, care și așa ar putea să-i fi stârnit neplăceri. Într-o conservație pe care am avut-o cu acesta, mi-a dat de înțeles că editura/editurile la care și-a trimis inițial manuscrisul l-a(u) refuzat sub pretextul limbajului prea „violent”. Într-o primă variantă, chiar această cronică a fost cenzurată și apoi eliminată cu totul din cuprinsul unei reviste centrale, pe motiv că deranjam orientarea lor editorială, de o falsă echidistanță care abia le maschează conservatorismul. Mulți preferă să facă jocul dreptei și să țipe la orice semn de „corectitudine politică” decât să respecte minoritățile, văzând orice activism drept un semn de agresiune – „teroarea bunului-simț”, cum ar spune Dinescu.
Ironia este că Jazz pentru iguane, fie și numai trecând cu vedere încărcătura „homoeretică” a textelor, e realmente o carte unsă cu mai toate „alifiile” estetice (inclusiv, pe alocuri, rime, nu întotdeauna izbutite când încearcă să producă altceva decât efecte comice). Răzvan Andrei face literatură, adică literaturizează (ceea ce vom vedea mult mai puțin în cartea lui Alexandru Nathan Moisii), revolta sa este aproape întotdeauna canalizată în modalități estetizante, în exprimări ostentativ livrești. Orice acuzație de „vulgaritate” a limbajului ar trebui să semnalizeze un conservatorism nejustificabil la atâtea decenii după debutul lui Mircea Cărtărescu, fiindcă vorbim aici de un postmodernism „înalt” cu un aer adeseori retro, chiar atunci când există conștiința că „am venit prea târziu pentru metafizică” (Perspective, p. 43).
În poeme precum Elegie pentru copilul homo (unul dintre cele mai reușite din carte), eul poetic vorbește astfel în numele unei părți din umanitate căreia, până deunăzi, nici nu i se recunoaștea umanitatea de către majoritari: „Spre voi mă îndrept – diformi, anormali, monștri cu inimi temătoare,/ Scheletice chipuri, paria cu aureolele făcute cercei la urechea dreaptă/ Și mucenici ai bolilor cu transmitere sexuală!” Este recognoscibilă și chiar, în mai multe rânduri, menționată explicit filiera Whitman-Ginsberg – cei doi poeți americani nu numai că au fost ei înșiși homosexuali, dar totodată reprezintă referințe de neocolit pentru întreaga literatură, influența lor saturând chiar și poezia de la noi, de la optzeciști încoace. Kavafis, Rilke, Trakl, existențialiștii, Duncan, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, alături de alte nume invocate sau care l-ar fi putut influența pe Răzvan Andrei, întregesc o panoplie destul de eclectică, dar împovărător de prestigioasă.
Apropiat prin numeroasele momente „maximaliste”, de o stilizare debordantă, de puține alte volume ai ultimului deceniu (cele ale lui Marius Chivu – Vînturăreasa de plastic – și Medeea Iancu – divina tragedie – au apărut tot la editura timișoreană BrumaR), Jazz pentru iguane bifează aproape toate caracteristicile pe care fracturiștii, la începutul „generației 2000”, le reproșeau profesorilor din „generația ’80”. Excesul de neologisme, prețiozități de limbaj și referințe culturale, din această perspectivă, trec din nou drept mărcile unui kitsch.
Sunt texte precum Lăsați Moartea să-și vadă de treabă! unde Răzvan Andrei apasă cam prea multe pe aceste pedale; uneori, precum în Litania poeților homosexuali (Litanie în cer), ironia e menită să prevină lucrurile a deveni prea serioase, alteori, ca în Becarul lui Cornel West, extremele conlucrează în același texte. Apoi, polifonia stilistică este exploatată cu rezultate când mai reușite, când mai discutabile. În funcție de cine întrebi, versuri precum „Îți atârnă peste buric ecusonul de la Mega Image/ Ca un engolpion minimalist” (pop & bomb, p. 6) pot prezenta interes prin conexiunile care rezultă din ciocnirea registrelor (în cazul de față, „engolpion” vine din vocabularul religios, însemnând „iconiță purtată la gât”) sau pot deranja prin prețiozitate.
Deși chiar în rândul douămiiștilor au existat anumite excepții (îmi amintesc că Rareș Moldovan se declara încântat de cuvintele căutate din poezia lui Ștefan Manasia, fiindcă îl incită să afle mereu câte ceva nou), cei mai mulți din „generația 2000” – care au pătruns până acum în mainstream – au respins programatic estetizarea. Poem în care Emilia se povestește a lui George Vasilievici și proza lui Adrian Schiop se numără printre cazurile cele mai reușite în care s-a mers cât mai mult pe „de-literaturizare” (până într-acolo încât asemenea scrieri prezintă interes aproape exclusiv în ordinea sociologiei, a studiilor culturale), iar acesta este contextul în care luxurianța lui Răzvan Andrei trece drept nonconformistă.
În ciclul care dă titlul cărții (Jazz pentru iguane, o trimitere la Muzică pentru cameleoni a lui Capote), filiera beat și rădăcinile romantice își spun cuvântul fără a se preocupa, cum s-ar înțelege din textul lui Mihai Iovănel, de vreun „desen conceptual auster de tip ikebana”. Delirul programatic de-aici nu are nimic auster, ci vehiculează semnificații în exces. În prima parte, pare că Răzvan Andrei conturează o (auto)critică a generației sale de hipsteri oengiști („Se întrunesc în cenacluri „lecturând” proze existențialiste/ Inspirate din Camus și Sartre și Kierkegaard și alții/ Citiți prin manuale. Se scapă pe ei în versuri fără muzică/ Și se-adună în generații. În triburi. Și ONG-uri”, p. 19) sau a homosexualilor din preajma sa (care „beau din căni de porțelan/ Plătite cu bani gheață de soții heterosexuale” sau „mângâie buci de băieți-serafimi în cluburi gay/ Și dau pe gât beri nefiltrate de călugării capucini/ Din Germania de Vest. Și citesc Artur [sic] Rimbaud și Paul Verlaine”).
Satira aceasta în tușe groase (caricaturizând hipsterii din ziua de azi cam așa cum o fac și reacționarii) își pierde însă contururile și tinde să devină, ca în expresionismul abstract sau, mai degrabă, ca la Basquiat, o descătușare de energie aproape pură, în care cuvintele abia mai operează prin diferență. Personajele indistincte pe care le descrie eul poetic „vomită borăsc răcnesc schelălăie zăngăne zbiară urlă/ De sub scalpuri cleioase/ Întuneric și ceață și noroi pentru oricine ascultă” (p. 20). În ordinea acestei intensități se strecoară și ludicul, cu sau fără un anume misticism la limita credibilității: „ejaculând/ Barili de spermă harismatică spre hăuri de axoni” (sintagme pe care nici Cărtărescu nu a apucat să le combină în Orbitor…) sau „Sunt cu tine/În monada pe care-o locuiești Îți sunt fereastră ușă/Horn mansardă și beci Te ung pe pâinea cu unt ca/ Gemul de piersici care-a prins floare Te consum euharistic/ În pahare de unică folosință” etc. (p. 22).
Apogeul încercărilor de subversiune este atins în ciclul Psalmilor: „Creștinilor, voi vă cununați ca să v-o puneți!/ … / Creștinilor, voi apucați de pulpe iubirea,/ O îmbrăcați în călugăriță, o trimiteți la produs/ Și-o ridicați pe cruce pentru îndrăzneală” (Psalm 1, p. 49) – iată un atac frontal, deliberat într-un registru cât mai argotic, la biopolitica religioasă (problematicile căsătoriei și ale reproducerii, care au servit la normarea sexualității și reprimarea sexualităților non-reproductive), secundat de unul la adresa instituționalizării (inclusiv prin ceea ce se denumește în teoria deleuziană striere), exploatării și aproprierii revoltelor: „Umpleți Edenul cu norme și codexuri,/ Pe hârtie milimetrică parcelați grădinile fericirii/ Ca inmeni să nu se înalțe mai sus de o șchioapă și-un sfert/ Peste siropul acid în care vă bălăciți./ … / Vă hrăniți cu Absolutul ca niște termite vorace –/ Plesniți de putoare transcendentă,/ Strecurați prin clepsidre de alabastru orice revoltă/ Și-o faceți a voastră, mai diluată,/ Ca și cum duhul sfânt ar avea mai mult de două aripi”. Ironizarea transsubstanțierii este urmată ca inevitabilă concluzie de asumarea unei anumit gnosticism: „Pășesc pe sticlă pisată și vă întorc spatele./ Îmi torn plumb în urechi să se-ncheie litaniile/ Și-mi pun genunchere ca nu cumva,/ Pomenindu-mă chinuit în raiul creștin,/ Să-mi belesc pielea delicată a instinctelor” (p. 50).
S-ar putea spune că Răzvan Andrei este subversiv în măsura în care incită la o disidență teologică, într-un context în care sentimentul anticlerical tot mai răspândit printre români nu se plachează pe o secularizare profundă. Mai apropiați în sensul acesta de americani decât de vest-europeni, mulți dintre noi își permit, fără a resimți disonanța, să meargă la biserică într-un moment și într-altul să petreacă într-un club. Că această cultură a cluburilor datorează multe homosexualilor sau că inclusiv calculatoarele sunt datorate unui Turing – nu contează, este o istorie decuplată, puțin cunoscută sau deliberat ignorată în prezent, care nu-l privește direct pe majoritarul ortodox, fie și supărat pe showbiz și „corectitudinea politică” (vezi naivitatea reacțiilor în cazul Eurovision). În contextul culturii noastre încă atât de bizantine, rămâne mai grav să dai de înțeles că religia are o problemă cu homosexualii pentru că sexul non-reproductiv (alături de cel protejat, precum și de avort) este o opreliște în calea maximizării reproducerii, ceea ce perturbă și agenda naționalistă, care nu ar putea impune decât soluții disperate și forță brută în fața fenomenului emigrației…
Cască ochii! O ură străveche mârâie
În fiecare potaie ținută în lesă!
Și noi, animale de companie
Ale zeilor pe care nu-i vedem niciodată,
Ne zbatem în frică și îndoială
Sperând că Ei ne iubesc. (Psalm 2, p. 51)
Nu trebuie să ne gândim doar la mitologie citind aceste versuri. „Dar zeii nu se pot iubi decât pe ei înșiși”, conchide eul poetic în următorul psalm, care ridică „rahatul ăsta de viață minusculă”, derizoriul lumii cotidiene, „la rang de poezie/Ca să le facem în ciudă”. Să ne gândim la arta pop și la cum Andy Warhol venera Coca-Cola, ca băutură preferată de toate păturile sociale ale Statelor Unite, inclusiv de președinte? Este evidentă aici și dimensiunea camp, exploatarea ironică a așa-zisului kitsch:
Abia atunci când ne dă borșul la nas
Și când ne mâncăm mucii cu poftă
Ei devin neliniștiți, furioși. Căci și ei s-au plictisit
De muzica sferelor și de beat-ul solemn al lui Bach;
Și ei vor să asculte vocea electrică a lui Cher
Sau să se drogheze cu marfă contrafăcută. (Psalm 3, p. 52)
Cum spuneam și mai devreme, diverse sonuri romantice și moderniste își fac simțită prezența, nu fără o doză de luciditate care le plasează fără drept de apel în zona postmodernistă, de data aceasta pe fundalul unei adevărate postmodernități (și nu în absența acesteia, ca în cazul generației lui Cărtărescu). Când aproape nichitastănescian, când aproape bacovian, când aproape eminescian (vezi anti-glossa Psalm 6: „Păstrează-ți capacitatea de a fi uimit, privirea tânără,/ Chiar dacă viața e sau nu, chiar dacă identitate există sau nu –/ Așază-te unde vrei, îndură-te de toate, pregătește-te pentru ce-o să vină, deschide-te!”, p. 57), nu se poate spune că Răzvan Andrei nu ar fi versatil.
Problema, dacă vreți, este că forma laxă a volumului lasă impresia unei „antologii de debut” (una pulverizată), păstrând semnele a ceea ce ar putea fi perioade distincte în creația autorului. Există niște arte poetice, dar nu pe la începutul cărții: „Când vorbesc despre tine, vorbesc despre/ Ochiul meu care te deformează” (Artă poetică, p. 39); „Așezată optim în raport cu ochul,/ /Unul sau mai mulți/ / Lumea își ascunde textura, striațiile, cutele,/ Să nu ne sperie” (Hiperstaze, p. 37); „Ce a fost adevăr și ce a fost bucurie/ Nu se păstrează în nici o carte, pe nici un raft,/ Și doar urma, dâra cuvintelor pe două, trei pagini/ Amintește de vreo nuanță a vocii cuiva, de ce a greșit, de ce a trăit” (Afurisitul, p. 42). Dacă ar fi să fim exigenți, un pic cam multe arte poetice, cu siguranță prea multă poezie de idei (ca reacție la fetișismul experienței care face ca marea majoritate a poeților tineri din ultima vreme să abordeze formulele poeziei narative fără distanță sau „mirodenii” în plus), care uneori nu funcționează nu pentru că ar fi textele în sine prea „aride”, cum susține Marius Chivu, ci prea nelalocul lor (cel mai „bun” exemplu, asupra căruia nu mai insist în analiză, este Prolegomene la Metoda paranoico-critică).
Totuși, avantajul este că aproape fiecare cititor (sau măcar dintre cei care nu se opun din capul locului întregului spectru al poeziei contemporane) poate găsi ceva interesant. Dacă nu poemele homoerotice – cel mai bine dozat dintre ele mi se pare Poemul de a doua zi, în care ambițiile poetului atât de literaturizant Răzvan Andrei converg cu, în sfârșit, căldura omului: „Așa că te-am învelit în hârtie,/ Ți-am aprins lampa – căldură să-ți fie –,/ Și m-am întors pe o parte, să scriu poezii,/ Să mă mir ca un prost cât de-aproape poți fi” (p. 65) –, atunci poate Moartea e întotdeauna prea departe („Și c e i l a l ț i sunt morții de care auzim mereu,/ De care ne temem, de care fugim”, p. 93) sau – iată, poate singurul text critic față de capitalism, fie și de pe o poziție idealistă – Poemul Librăriei Humanitas-Kretzulescu:
„Mama, am job! Te anunț că m-am făcut librar!
Am ecuson de librar, trebuie să-mi iau o față interesantă de librar,
De ca și cum aș iubi oamenii și cultura –
Cuvânt pe care șefa îl pronunță de parcă ar fi scris cu litere mari.
Am și un salariu de librar și, dacă ne depășim targetul,
Putem lua ceva în plus la lichidare.
De cum ajung în librărie – care e lângă Muzeul Național de Artă –
Trebuie să scot marfă și să lipesc etichete pe cărți & CD-uri & păpuși japoneze pe lemn & căndeluțe & odorizante pentru cameră & alte produse
Și să le duc la raft. Pe cărțile de peste 20 lei lipim și niște pătrățele albe care declanșează
Piuitul ușilor magnetice atunci când oamenii vor să plece fără să plătească.
În surdină se ascultă mereu muzică decentă și librăreasa șefă
Pune întotdeauna jazz soft ca să-și poată scrie mailurile, tacticoasă ca o secretară de corporație.
La interviu, tipa, care seamănă cu Nana Mouskouri, m-a întrebat ce cărți citesc și dacă am auzit de tot felul de edituri,
Dar n-avem ce face nici cu cărțile și nici n-avem vreo legătură cu editurile.
Aici e ca la aprozar, doar că nu vindem gogonele și leuștean sau portocale. Îi livrăm clienților
Pe Flaubert și Joyce și Proust și Hemingway și Nabokov și Rebreanu și e.e. cummings și Cărtărescu și Ginsberg și Schiop și Teleșpan
Și-i ținem la distanță unul de altul și-i punem în dificultate și-i facem să se urască
Doar pentru că unul se vinde mai bine decât altul.
Pe alții, de care lumea n-a auzit încă sau pe care-i detestă pentru că sunt prea zgomotoși, șefa îi trimite în depozit sau îi face retur, ca să nu ocupe spațiul de pomană,
Și-i numește „scriitorași” și se uită la coperțile cărțile lor cu o privire severă, de profă de chimie sau directoare de liceu.
Ei nu-i pasă că ăia au urlat, s-au chinuit, s-au luptat și au strigat din toți bojocii că iubesc sau că urăsc sau că-i doare –
Pe toți îi expediază în niște colete cenușii înapoi, la depozitul central, apoi țuști, la depozitul editurilor care i-au trimis în lume.
Tina, vestala Capitalismului, cu unghiile vopsite într-un grena epileptic, repartizează
Poeții pe rafturi ca pe soiurile de cartofi și-i înghesuie unii în alții ca-n lagăr în spațiul ăla sufocant
Deși ei n-au vrut să aibă de-a face niciodată cu spațiul și nu le plac locurile strâmte unde nu-și pot desfășura aripile,
Unde nu mai pot striga, unde li se bagă un pumn de carton în gură și unde tot ce pot auzi
E zgomotul casei de marcat sau fâșâitul banilor care țâșnesc din portofele.
M-am făcut și eu, mama, călău de visători și le car cu indiferență operele prin librărie
Și beau cafea la reducere și fumez până-mi îmbâcsesc plămânii de rușine de milă
Dar seara, când clopotul Bisericii Kretzulescu anunță vecernia și clienții se împuținează
Îi fac cruce cu limba pentru mine și pentru poeții-marfă pierduți pe rafturi de librărie,
Aprind o lumânare parfumată – cu 20% mai ieftină pentru angajați – și-i pomnesc [sic] în gând pe toți de care-mi amintesc
Și pomelnicul se face mai lung și mai lung și mai lung și mai lung trebuie să închidem casa s-a făcut târziu
Dacă o ținem tot așa cu vânzările depășim targetul Richard Rorty îmi face cu ochiul de pe raftul lui, din capătul librăriei,
Închid și ultima lumină și aștept lichidarea. M-am făcut librar, mama!
Îi vând pe poeți ca pe săpun! Ca să-mi plătesc chiria, lumina și internetul.
Ca să pot scrie și eu poeme disperate, mama.
Ca să poată și urmașii mei, librarii, să aibă cu ce să-și cumpere un kil de varză sau o conopidă și țigări.”
Cam atât despre Jazz pentru iguane, un volum care nu poate fi tratat cu indiferență, o carte de poezie despre care se pot scrie multe. Se pot spune multe despre Răzvan Andrei, dar nu că n-ar fi un poet ambițios. Merită urmărit în continuare dacă va prefera să-și limpezească opțiunile poietice sau dacă va pendula și de-acum încolo între ele, poate în ideea de a rămâne fidel principiului „coincidenței contrariilor”.
_____
Cu mai puține cuvinte, cu ambiții mai modeste, mai apropiat de orizontul de așteptare al poeziei de după postmodernismul „înalt”, Alexandru Nathan Moisii debutează la editura Hecate, întemeiată de Ovidiu Anemțoaicei (căruia îi mulțumesc și pe această cale pentru cartea oferită), autorul volumului de teorie O propunere de corpo-etică feministă: masculinități și filosofia diferenței sexuale (Tracus Arte, 2017) și traducător din opera lui Luce Irigaray, după ce a fost respins de editurile dominante de teorie critică (iată o dovadă ce infirmă mitul stângii unite întru impunerea feminismului). La Hecate au mai apărut, în materie de beletristică, doar o traducere din Shyam Selvadurai (Funny Boy) și din autoarea SF Nicola Griffith (Amonit), așa că am fost surprins să aud că editura s-a relansat cu debutul în poezie al unui autor român.
„Volum epistolar în versuri” (după formularea nefericită a lui Mihai Iovănel din textul de pe coperta a patra), Singurătatea e o boală cronică pare la o primă răsfoire, mai mult decât orice altceva, urma pe niște „foi goale din casă, găsite în dormitor sub pat” (fabrici părăsite, cu suflet, p. 76) a unei vieți precare, o viață prinsă între două latențe, infernul celorlalți (ochii supraveghetori ca obstacol fizic) și infernul propriu (inerția și haosul în fața unei fericiri care pare să se depărteze după fiecare iluzorie apropie corporală), „pentru că bărbat cu bărbat e prea mult pentru ei/ și a devenit prea mult și pentru mine” (futai și singurătate, p. 58).
Am fost tentat să-l citesc din capul locului pe Moisii ca pe un poet întrucâtva improvizat sau pur comercial-contracultural (la modul Herg Benet: un anume coolness, vandabil, dar dincoace de ceea ce se numește îndeobște valoare literară), fiindcă pe clapetă scrie că autorul „a publicat până acum doar pe rețelele sociale, dar mii de oameni l-au îndemnat să debuteze oficial cu poemele sale” (miile de oameni fiind cei aproape cinci mii de „prieteni” din lista de Facebook, din care greu de spus câte sute au reacționat la postările acestuia). O asemenea prezentare duce cu gândul la popularitatea obscenă a unor Marius Tucă sau iv cel naiv, care îi lingușesc pe aceia care încă mai trec prin librării (să le zic „public de rând”? În România, cei mai mulți nu prea au mai dat de poezie de la terminarea școlii încoace) și care au rămas cu percepția poeziei cel mult la nivelul gloriilor perioadei comuniste. Din punctul meu de vedere, sunt nevoit să fiu suspect față de orice poet care obține un oarecare succes comercial, cu atât mai mult pe piața literară precară de la noi.
A doua mea prejudecată este că volumul acesta riscă să rămână un document cultural destinat zonei „studiilor culturale”. Textele de escortă (ale lui Mihai Iovănel și Ștefan Baghiu, un semn de legitimitate simbolică) ocultează detaliul că autorul este homosexual, însă îl plasează negreșit într-un anumit registru, cel al „corporatistului înrăit”, nevrotic în fața „obiectelor din Mega” și cunoscător al diverselor vicii reprezentative pentru hipsterimea Bucureștiului zilelor noastre (inclusiv mersul în Control sau implicarea în ONG-uri). Mai mult, Ștefan Baghiu apreciază „felul în care flash-ul memoriei scoate în ofsaid în final orice paradă tehnică”, ceea ce iarăși spune multe despre contextul literar în care o asemenea carte a ajuns să fie valorizată („generația 2000” și cei formați în siajul acesteia, deși nu toți ocolesc în practică modalitățile mult-blamatei literaturi postmoderniste, păstrează altminteri o rezervă viscerală față de orice ar părea tehnică poetică de dragul tehnicii).
Într-adevăr, Moisii nu este la fel de cult ca Răzvan Andrei, nu lipsesc micile stângăcii involuntare de limbaj (pluralul „monezi”, de pildă), mizează atât de mult pe sinceritate încât nu reușește întotdeauna să evite tentația liricoidului. Trecute printr-un atelier de scriere creativă, aș zice că unele texte puteau deveni compoziții mai bune (de exemplu, din come talk to me se putea realiza mai multe poeme autonome mai scurte), iar alte câteva, puține din fericire, ar fi trebuit să treacă prin revizuiri radicale (aplicații pline de jeg conține versurile cele mai penibile din carte: „respirația ta amenință grindr-ul și romeo,/ pentru tine sunt un motan jigărit,/ aruncat pe un pat parfumat din centru,/ unde miroase a bărbat cu fitze./ singurătatea e un șobolan mort cu aromă de căpșuni/ lângă mega image-ul de lângă birou”).
Cu toate acestea, Moisii reușește în majoritatea timpului să-și fixeze instinctiv coordonatele poetice și să le abordeze convingător. Singurătatea e o boală cronică ar fi putut fi un volum cu ușurință monocord, aproape o temă cu variațiuni, inclusiv prin recurențele unor motive sau chiar versuri întregi (vezi inspirație din tine și intersecții), însă are de câștigat de pe urma structurii (patru cicluri în loc de un volum monolitic, neorganizat, ca la Răzvan Andrei) și a atenției intuitive la liniile de sens, la paralelisme. Sunt poeme în care sunt tematizate insistent tactilitatea, opreliștea (zidurile și „gardurile fabricilor”) sau prezența ori lipsa liniștii, în care prepoziția „lângă” este nu degeaba recurentă. Sau, iată, distribuția negațiilor:
„îmi imaginez că uit cine sunt.
fără oameni, cu tine.
fără liniștea vântului din intersecții pline de mașini, concerte & florării.
îmi tai hainele cu ce apuc și am dureri pe tot corpul.
nu am credință, nu vorbesc.
nu văd culori și nu mă joc cu soarele, doar tac.” (când mă tai, p. 22).
Lui Moisii i se potrivește un anumit soi de expresionism (cu transpirație rece, ca să mai exprim plastic), mai mult sau mai puțin ca la Alex Cosmescu, ca în pastile în absența ta: „să rămânem noi și cuvintele astea – singuri, fără străzi & intersecții./ am putea pierde toate contactele din telefon – să nu mai fim oameni./ să construim o cabană din lemn fără unelte.”, p. 12). Totuși, se păstrează mai cu picioarele pe pământ (nu aș fi de acord cu Ștefan Baghiu că se poate vorbi despre un „decalog pentru deconectare” în sens literal) și, lucru demn apreciat, nu lipsește perspectiva micropolitică („organele genitale nu țin cont de luptele politice,/ facturile îți arată cât de greu e să duci o luptă la distanță”, come talk to me again, p. 32).
Dacă am insistat pe această perspectivă mai degrabă formalistă, e de vină „deformarea” mea profesională. Când autorii și cititorii de rând se plâng că un critic tratează o carte fără pic de empatie, ei nu sunt conștienți de faptul că a spune cum ți s-a părut o carte este altceva decât a face critică literară, a cărei necesitate poate fi considerată îndoielnică sau radical contestată, dar a cărei natură nici măcar nu este înțeleasă de cele mai multe ori.
[Simptomatic este și cazul recent al „școlii de la Cluj”, unde mai mulți critici tineri de întâmpinare, nu fără merite, au fost taxați pentru tendința de a uza, pe alocuri caricatural, de gesturi ale criticii, fără a le nuanța și fără a calcula dacă acestea sunt potrivite, dacă pică sau nu ca nuca în perete. Nu este întotdeauna pertinent să faci anumite apropieri și contextualizări și, mai ales, nu ar trebui să fie în regulă să emiți anumite judecăți de gust fără a da mai multe explicații, considerând că, oricum, toți cititorii tăi fac parte deja dintr-o foarte restrânsă parte a lumii literare.]
„într-o zi, nimic nu o să poată înlocui liniștea lucidă
de pe calea victoriei.
orașul o să se prăbușească într-un tablou uriaș cu cioburi,
care te duce cu gândul la viermii unui animal mort,
te pregătește oricând să te termini pe fiecare stradă.
aici, în văgăuna noastră, betoanele sunt prea unite
și-apare așa câte-o cruce pentru fiecare groapă,
acoperită de aburii cu urme de gheață.
și, până să-ți pierzi calmul, o să vezi cum fiecare cărămidă plină de praf
ascunde cadavrele ălora pe care i-ai văzut pe străzi în fiecare zi în drumul spre birou
și i-ai urât crezând că sunt fericiți” (un poem omoară orașul, p. 49).
Dacă Alexandru Nathan Moisii scrie (și) din rațiuni terapeutice, fără bibliografii, pentru a compensa (alături de „chipsuri și muzică”) certitudinea singurătății, efemeritatea relațiilor, oricât de intense ar fi ele, amenințarea indeterminată a morții (precum și cea, mai puțin difuză, a homofobilor), asta nu l-a împiedicat să scrie poezie care, în contextul românesc din 2018, ar trebui să fie bine-venită, produce și o impresie foarte umană, față de alura de geniu romantic/beatnic a lui Răzvan Andrei (ceea ce, pe o parte, întărește stereotipul pozitiv conform căruia persoanele gay sunt mai creative).
Afectarea este un reproș standard care s-a făcut poeților gay (ceea ce îmi spune că, din perspectivă queer, s-ar putea admite mai bine anumite „excese” postmoderniste), însă mai pregnante aici sunt probele de vulnerabilitate. Dacă ar fi să fiu și eu puțin cam obsedat de comparații, aș spune (fir-ar să fie, acum chiar o spun!) că Moisii amintește întrucâtva de Cărtărescu din poeziile sale cele mai dezabuzate:
„când faci dragoste, nu te gândi la cifre,
nu-ți număra zilele până când scapi de agonia
unei ierni fără sentimente în stomac.
aș vrea să nu fiu atât de pierdut, cu buzele uscate și stomacul gol
în drum spre casă, de unde văd pe geam fabrica de lemne.
trec nopțile și eu mă plimb
și visez.
nu știe nimeni de tine mai mult decât carnea mea.
armele albe pot să dispară de pe masa din colț &
scrumiera e mai plină când ești aici.
mi-am cumpărat un creion cu mine și câteva pixuri colorate –
să am cu ce să scriu pe toate foile goale din casă,
găsite în dormitor sub pat.
peste câteva ore n-o să-mi mai placă deloc de mine
și iar o să simt nevoia nebună de a mă reinventa.
de-aș putea cumva în fiecare zi
să o iau de la 0 și să fiu altcineva,
să scap cu totul de trecut.
și de senzația că trebuie să lupți nonstop pentru a supraviețui
într-o lume
plină de multă nesiguranță.
o să colorez pereții din sufragerie,
o să ascult paloma faith la boxe,
și ceea ce numim noi viață
n-o să rămână un simplu cod de bare.” (fabrici părăsite, cu suflet)
Alexandru Nathan Moisii, Singurătatea e o boală cronică; Răzvan Andrei, Jazz pentru iguane – două volume foarte diferite, fiecare de recomandat în felul său celor cărora le-ar putea păsa. Sună promoțional, știu, dar nu-mi surâd nici judecățile simpliste. Pentru unii cititori, Jazz pentru iguane poate fi aproape cartea de poezie a anului, chiar dacă poetul Răzvan Andrei rămâne deocamdată ca un diamant neșlefuit, chiar și așa strălucitor în mijlocul austerității noastre poetice. Pentru partizanii acesteia din urmă, Singurătatea e o boală cronică ar putea să nu atragă la fel de multe superlative, dar să rămână net preferabilă ce scrie Moisii. Așadar, am vrut să scriu despre amândouă într-un raport de complementaritate, fiindcă fiecare are ceva de spus și, cum am spus, nu-mi place să mă situez pe o poziție inflexibilă.
Aștept cu interes și altfel de experiențe poetice dinspre zona comunității LGBT+ (de exemplu, persoane non-binare care, având în vedere că limba română pune multe piedici neutralității de gen, pot interveni în limbă prin poezie, abătându-se creativ de la normele gramaticale), sperând că mai mulți dintre voi vom depăși complexul reacțiilor de-a gata – oricât de noi/artificiale ar părea aceste constructe sociale față de cele pe care le contestă (și care par de la sine înțelese, nu se conștientizează că noțiunea restrictivă de heterosexualitate sau cea de homosexualitate sunt tot invenții), oamenii care țin la litera lor din „supa alfabetică” a acronimului de mai sus sunt tot oameni.
____
[1] https://newsweek.ro/interviuri/cat-de-rebel-mai-este-hr-patapievici-despre-corectitudinea-politica-si-fascistii-de-la-icr
_____
YIGRU ZELTIL (n. 1992, Constanța) a semnat poeme, proze și texte de critică literară în revistele Tomis, Bucovina Literară, Observator cultural, Poesis Internațional, Timpul, Zona Literară ș.a.m.d., precum și volumele lirice „cacao” (2012, Tracus Arte) și „ulei de palmier” (2017, Tracus Arte). A inițiat prima bibliografie de literatură conceptuală din lume și lucrează actualmente la Institutul /rupere de rând/, proiect de catalogare a volumelor de versuri în limba română apărute în ultimul secol.