XENIA NEGREA predă scriitura media la Jurnalism (Universitatea din Craiova). Este interesată de tehnici de credibilizare a discursului și de versantul emoțional al scriiturii publice.
Oscar, femeile şi cetăţeanul planetar
Premiile Oscar 2018. Jucând în chip logic (să nu zic perfect) rolul bufonului regal, gazda premiilor Oscar 2018, Jimmy Kimmel, a avut o reacţie antologică, după discursul câştigătoarei pentru cel mai bun rol feminin.
Frances McDormand a atins toate bornele discursului de acceptare, inclusiv preluarea unor problematici cu un prag social foarte scăzut. Actriţa şi-a încheiat discursul ex abrupto, prin două cuvinte: Inclusion Rider. Frances McDorman nu a făcut concurenţă cauzei pe care a ales-o (aşa cum a făcut, spre exemplu, Di Caprio), astfel încât o clauză ignorată de majoritatea, o clauză despre care nu ne întrebam nimic, poate nu ştiam că există, a devenit pentru câteva clipe legătura profundă, creată de media, între cetăţenii planetari.
Chiar dacă audienţa de anul acesta a fost printre cele mai mici din istorie (revin şi la această idee), clauza incluziunii a devenit de la o chichiţă birocratică, neinteligibilă şi ilizibilă, temă planetară de reflecţie. A devenit şi este. Cetăţeanul planetar a meditat la acea chichiţă birocratică. Oricât am fi de inspiraţi şi de dornici să criticăm (în sensul respingerii) stilistica de Oscar, nu avem cum să nu observăm impactul social imediat.
Monologul lui Jimmy Kimmel, ca şi reacţia lui după discursul lui Frances, au aceeaşi forţă de exemplaritate. În monolog a speculat retorica Statuetei Oscar. Apoi, după ce a ascultat-o pe Frances, a cerut, mai în glumă mai în serios (adică exact ca un bufon regal), „dreptul la incluziune”, ba chiar a plusat şi citez: „Mi-ar plăcea să fiu femeie”. Avem, iată, două extreme discursive, în aceeaşi pagină: militantismul feminist şi un soi de reacţie de apărare, ca să nu zic de respingere. Suntem, aşadar, în contextul lui Metoo, lui Time’s Up, Never Again, tema socială asumată anul acesta. Iar ceea ce s-a întâmplat pe scena OSCAR cred că este, semnificativ, simptomatic, relevant pentru cum primeşte destinatarul retorica acestei probleme.
Şi ajung la audienţa scăzută. Sunt voci care pun această neîmplinire pe popularitatea scăzută a unor filme nominalizate. Posibil. Dar este posibil să vedem aici şi o reacţie a publicului la cauză, la tema socială. Poate că reflectorul hollywoodian nu este orientat, nu focalizează foarte clar, foarte limpede. Mecanismul de comunicare mediatică este impecabil. Producătorul a elaborat un produs cu personaj, cu poveste, cu încărcătură. Este elementar în discursul mediatic, în discursul publicitar, ca produsul să fie vândut de poveste. Presa şi-a îndeplinit rolul de facilitator, de accesibilizare a mesajului, a răspuns funcţiei de culturalizare şi de creare de legături. Vorbim de un produs mediatic, cu o descărcare de audienţă maximală în orice context comparativ l-am plasa, deci, de unul dintre markerii tipului actual de civilizaţie globală. De data aceasta, însă, cetăţeanul planetar s-a plictisit sau chiar nu s-a simţit inclus.
Previzibilul nu este întotdeauna bun
Şi m-am gândit. Poate că obligativitatea, constrângerea a blurat, până la urmă, o temă care ascunde atâtea şi atâtea drame. Desigur, în urma diferitelor scandaluri, devoalări, îndolierea vestimentară şi discursivă au fost, de asemenea, gesturi fireşti, dar poate tocmai de aceea cu un impact în afara aşteptărilor. A lipsit, judecând după criteriile ştiricităţii, chiar noutatea, imprevizibilul, ciudatul, exotismul, adică exact zona aceea în care Hollywood-ul excelează. Dar rochiile imposibile şi discursurile inspiraţionale au contaminat masiv cu previzibil cauza.
Ne simţim/suntem cumva obligaţi să răspundem unor clişee, unor constrângeri cu alte constrângeri. Suntem cumva chemaţi să înlocuim nişte clişee cu altele. Schimbăm un prizonierat cu altul.
Mass-media a excelat până acum şi pentru că actul receptării este individual, pentru această dublă identitate, atât a producătorului, cât şi a destinatarului, pentru că, în globalizarea aceasta aparent masificantă, ni se asigură confortul individual, identitar al opţiunii. De pildă, nu suntem prizonieri ai stilisticii mediatice sau hollywoodiene – suntem liberi să o criticăm, suntem liberi să o credităm cu totul, suntem liberi să o negăm. Este nevoia de libertate pe care am simţit-o în ironia lui Jimmy Kimmel – o invitaţie ironică la înţelepciune, la luciditate, la rezonabil.
Aceste (ne)împliniri birocratice!
Revenind mai aproape de documentul în jurul căruia ne-am adunat azi, mărturisesc că tema aceasta nu a fost printre subiectele mele recurente de reflecţie. Obsedată cum sunt de meritocraţie, nu pot privilegia o temă în detrimentul alteia. Punctele enumerate în manifestul PEN cred că pot fi extinse pentru toate categoriile defavorizate – copii, vârstici, persoane cu handicap. Şi femei, da. Pentru că eu văd aceste dezavantaje ca pe nişte neîmpliniri birocratice.
Legile (făcute de bărbaţi, cum deplânge în atâtea rânduri Mihaela Miroiu) sunt constructe civilizatorii, culturale, impuse prin forţa fizică sau, altfel spus, prin specularea unor slăbiciuni fizice, nu mentale. Lupta pentru drepturile femeilor este o reacţie la nişte reglementări sociale era să zic matriciale, paternale (nu patriarhale). Şi voi fluiera şi în Biserică şi voi aminti uşor enervată stilistica social-religioasă. Aşadar, vestea bună este că trebuie să răspundem unor reguli (cam vechi, ce-i drept), dar nu unor datum-uri inflexibile, nu fiziologiei, nu biologiei, ci culturii, civilizaţiei, dacă vrem.
Cred că tocmai aici nu a ajuns marele reflector mediatic (hollywoodian). Nu este o luptă a datum-ului, nu firea lucrurilor trebuie schimbată. Întrebarea este cum manageriem această fire a lucrurilor? Cum îi descoperim legile şi fizice şi sociale? Suntem capabili?
În 1953, la BBC, Carl Doncaster realiza un reportaj, The Pattern of Family, în care voia să prezinte familia modernă. A urmărit un cuplu, Peggy şi David, de la prima întâlnire până la naşterea pruncului lor. În final, reportajul s-a dovedit un exemplu clar al dependenţei financiare în care era nevoită să trăiască Peggy, femeia casnică, cea care-şi abandonează sinele, şi se îngrijeşte de ceilalţi. Acestei Mater Dolorosa jungiene i-a răspuns femeia stahanovistă (în Europa comunistă), respectiv în multi-tasking (ca fals marker al feminităţii, asta după anii 90), concept ironizat deopotrivă de feministe şi de indiferente: pot să mestec gumă şi să cinez cu prietenele mele în acelaşi timp.
În acelaşi fel, nu pot să nu observ o corespondenţă între Equal Pay Act (Kennedy, 1963) şi declaraţiile lui George W. Bush din campaniile sale (2004) care considera că civilizaţia de azi se bazează pe mariajul tradiţional. Mai mult, susţinea în acelaşi timp castitatea în rândul tinerilor – nu vom şti dacă vorbim de un reflex de campanie sau o convingere profundă. Cu toate acestea, în multe state, cuplurile gay pot adopta copii, având drepturi parentale. Suntem liberi să observăm simultaneitatea, sincronizarea benefică.
Unde vreau să ajung cu toate aceste trimiteri? Poate că tema noastră nu este femeia, ci independenţa ei, autonomia, şi poate nu doar a ei, ci a fiecărui individ în parte. Pe urmele postfeministei nouăzeciste Elisabeth Gross, poate reiterăm entuziasmul anilor 70 (68-ul francez, german, 79-le spaniol) şi discutăm despre autonomia personală – în sensul în care oricare dintre noi avem dreptul de a respinge şi de a crea norme noi.