Niște războaie de uzură

Andreea POP

Oana Uiorean, Aporia (Dezbărații), FrACTalia, 2019

(    )


Aporia (Dezbărații)
e unul dintre debuturile hardcore apărute anul trecut, venit pe linia volumelor mai experimentale publicate la editura frACTalia. Din start, prin temele pe care le scoate în față și prin narațiunea despre lume pe care o configurează, e unul care se poziționează într-o zonă marginală și în același timp productivă. Zic asta pentru că de aici, din miezul unei perspective care îi permite să arate spre o bună parte a „păcatelor” lumii de azi, Oana Uiorean scrie un text dur și nemilos la adresa inechităților din jur, pe care le atacă în toate formele lor, indiferent dacă e vorba de cele de gen, de clasă, sau de alt fel.

Ceea ce unește această narațiune, de la un capăt la altul, e un anumit sentiment al revoltei mute, mereu localizabilă pe fundal, în toate nodurile conflictuale pe care le propune. De la rasism, prejudecăți & denunțarea locurilor încetățenite despre cultura romă, pe care le demontează prin subscrierea unor istorii mărunte și dramatice, care transcend generalul, la problematizarea condiției femeii și a provocărilor pe care aceasta le generează, ajungând, în fine, la geometria ceva mai largă a lumii în care trăim, una dominată de diferențe și privilegii de toate felurile, romanul dinamitează toate aceste subiecte cu o energie (justițiară) mereu prezentă. O anume disperare și un sentiment al foamei, indiferent dacă fizică sau morală, antrenează textul Oanei Uiorean în mod permanent și îi amplifică tensiunea pe măsură ce evoluează. De fapt, nu se poate vorbi propriu-zis de o evoluție narativă, pentru că lumea aceasta prost configurată, așa cum se vede prin ochii Oanei Uiorean, funcționează doar în măsura în care e recompusă din fragmente, ca părți ale unui întreg alienant.

Dinamic acest joc al secvențelor, care treptat devine măsura cea mai adecvată a precarității destinelor care populează romanul. Nu sunt personaje, în adevăratul sens al cuvântului, pentru că autoarea preferă să le introducă mai ales sub forma unor schițe estompate, decât prin niște prezentări propriu-zise, perfect coagulate, dar modul în care aceasta le decupează pentru a le scoate în față ca exponați dramatici ai lumii din care vin le dă un relief mai credibil decât ar fi făcut-o orice proces descriptiv clasic. Se remarcă, între ele, povestea Cireșei, o femeie ce își pierde fata într-un incendiu și emigrează apoi spre un loc la fel de crud și amenințător precum acela din care plecase, și al comunității sale, evacuată forțat la periferia societății, din toate punctele de vedere, apoi povestea naratoarei cu o biografie și o voce destul de ambigue, dar care dezvăluie, totuși, alternativ, tensiunea dintre luptele ei personale și preocupările umanitare, și, în finalul romanului, „reportajele” ce intervin brusc și alert în text, ale oamenilor din grupul izolat de romi, care vorbesc pe rând despre dificultatea de a exista într-o lume care le reneagă tocmai acest drept, de a fi. În fond, nici nu contează prea mult că nu există o delimitare clară a situațiilor sau figurilor cu care Oana Uiorean își scrie odiseea nedreptăților; miza Aporiei tocmai asta e, de sinteză a unor perspective, se vrea un caleidoscop al unor teme ce țin, până la urmă, toate, de identitate, cu evidente inflexiuni morale.

E remarcabilă o astfel de miză nu doar prin amploarea pe care o capătă în modul în care ajunge să configureze cronica inegalităților, care convinge peste tot, ci și prin structura pe care Oana Uiorean o propune în tot demersul ăsta. Interesantă alegere pentru un debut, riscantă, dar aici funcțională la parametri maximi: discursul Aporiei merge mult în zona experimentului, aici, jurnalul poetic se întâlnește cu plasticitatea descrierilor și cu un fel de narațiune-jurnalistică care fac din acest debut o experiență de lectură cel puțin interesantă. Cumva, fragmentarismului și discontinuităților lumii pe care o descrie îi corespunde și un fragmentarism al formulei, excelent dozat, cu o forță și o stăpânire a limbajului cu atât mai apreciabile cu cât e vorba de o autoare aflată la început. Și mai e ceva, ce dovedește și o maturitate a scriiturii, pe de o parte, și o temă importantă a volumului, chiar dacă e una mai subtilă în raport cu aceea socială: în toată încercarea de a se concentra în jurul unei dinamici identitare, Aporia se transformă, mai ales în a doua jumătate a romanului, într-o reflecție culturală foarte discretă, dar decisivă. Discursul militant e întărit, treptat, printr-o pledoarie pentru cuvânt tot mai insinuantă și pentru felul în care limbajul naște o realitate ce devine, în cele din urmă, normă. E o pledoarie a responsabilizării de sine în toată regula, și una pentru umanitate, până la urmă, care dă nuanțe noi volumului Oanei Uiorean, îl transformă într-un lanț de narațiuni care își asumă toată politica morală și pe fondul unor revelații referitoare la modul în care limbajul legitimează realitatea. Anxietățile, durerile și complexitatea tabloului uman asupra căruia focalizează proza aceasta sunt filtrate și printr-o temă a corporalității cuvântului, ceea ce oferă o perspectivă deja mai largă. Pe măsură ce naratoarea romanului – eliptică și prezentă cu intermitențe în cadrul textului – înaintează în analizele sociale pe care le supune atenției, fragmentele documentare rulează în paralel cu niște observații pertinente despre „cuvintele care numesc lucruri”, oferind astfel o dublă consistență scriiturii.

Oricum, e una brutal de sinceră și care arată spre tabuurile și ritualurile (culturale, sociale etc.) de azi și dintotdeauna, o scriitură care vorbește despre relativitatea adevărului și a punctelor de vedere, despre fragilitate și alienare. Să fie citit tot acest proiect strict în cheie feministă, așa cum ar fi la îndemână, ar fi o limitare pentru cartea Oanei Uiorean. Textul ei merge mai în profunzime, e, până la urmă, o mărturie extrem de convingătoare despre subiectivitățile individuale și derapajele pe care ele le produc. Un roman reușit prin finețea intuiției sociale și a felului în care își canalizează toată revolta și patima, Aporia (Dezbărații) merită discutat și pentru că e printre puținele texte care au curajul de a exploata niște teme mai tabu, ocolite cu succes până acum. Un debut important și extrem de actual, deci, care fixează câteva dintre cele mai latente războaie psihologice de azi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *