Nici în ziua de azi nu prea înțeleg…

CRISTIAN GRECU
@desideria mitzeac

Ehh, la mine e un pic dubios să răspund la întrebare. Din simplul fapt că eu sunt, de fel, o corcitură. La prima vedere, jumătate român, jumătate maghiar, lucrurile se complică o dată ce mergem în jos spre bunici, străbunici și așa mai departe. Dinspre mama, pe lângă „sânge” unguresc, am și de evreu și de șvab. Dinspre tata, bate vântul de machidon și de italian.

Bunica din partea tatălui e destul de italiancă, o chema Lia Piso, până să se căsătorească cu bunicul. Ea se dă mare că pe una dintre soțiile lui Iulius Cesar o chema Piso, numele de familie. De asemenea, se dădea rotundă că era verișoară de a doua cu Ion Moța. Da, acel Ion Moța, care a murit de partea fasciștilor în Războiul Civil din Spania. Mi-a și povestit cum a fost la el la înmormântare și cum, înainte, când trăia, încerca să-l facă pe Pompiliu Piso – tatăl ei – să intre în Legiune. A declinat oferta. Bunicii nu-i plac maghiarii și evreii. Tatăl ei se înțelegea bine cu maghiarii și cu evreii. Mai mergea și la aceeași biserică la care mergea și Petru Groza.

Bunicul din partea tatălui a fost, dintotdeauna, un liberal old school, educat, manierat. Nu-i plăceau nici bolșevicii, nici fasciștii. Și, iată, el, om deschis, a trăit până la moarte alături de o anti-semită și xenofobă. În timp ce ea-mi zicea de idealurile națiunii și că Mussolini nu a fost așa de rău precum zice lumea, el, bunicul, îmi spunea de idealurile coexistării multi-etnice și ale libertății. Și singura dată când m-a lovit, a fost când am desenat o zvastică, pe care a rupt-o în mii de bucățele și le-a aruncat pe foc. Mi-a spus „tu așa ceva să nu mai desenezi niciodată”. Apoi s-a simțit foarte prost pentru ce a făcut și s-a îmbătat. Dar, pentru mine, palma aceea m-a scos dintr-un moment în care eu uram românii și mă consideram horthist, fascist maghiar. Aveam 12 ani, iar românii din clasa mea își băteau joc de mine că sunt jumătate maghiar. Chiar dacă am un nume românesc, sunt ortodox și, în afară de grădiniță, am făcut școala în limba română.

De asemenea, bunicul avea o soră, Mia. Ea a făcut parte din Legiune, dar, de îndată ce Iorga a fost asasinat, ea a ieșit. A și spus, „nu înțeleg cum au putut legionarii să facă o astfel de crimă”.

Dinspre mama… familia ei venea din pătura țăranilor. Bunica, jumătate evreică, făcea parte dintr-o familie numeroasă. Mama bunicii mele nu a fost crescută în rit evreiesc, rămânând orfană de mică, a fost adoptată de o familie de maghiari. Așa a scăpat de perioadele tulburi ale fascismului. Din câte știu, bunica avea un frate, deci, și el jumătate evreu, care a murit undeva prin Rusia – bunica, dacă avea 1-2 ani pe vremea respectivă. Un jumate evreu, luptând de partea Axei? Hmm… bunicul, jumate maghiar, jumate șvab, nu a  vrut niciodată să ia partea uneia dintre părți. Se înțelegea foarte bine cu românii, chiar dacă nu știa foarte bine românește – nu a vrut să învețe limba bine, pentru că nu-i plăcea. Era mai încăpățânat el de felul lui și îi plăcea să nu-și complice prea mult viața. Pe când bunica se dădea rotundă că ea e unguroaică. Și e mare fan Viktor Orban. E dubios, nu? Ea, jumătate evreică, susține un guvern de dreapta. Nu-i plac imigranții, dar provine dintr-o etnie care a fost adusă să colonizeze o regiune, și o alta, care nu a avut țară timp de sute de ani. Da. Și nu înțelegea de ce bunicul se înțelege așa de bine cu românii. Nu-i prea plac românii, dar nu e nici o problemă, nu-i plac nici secuii și nici gobe (populația de maghiari din județul Bacău). Ăia nu-s maghiari, zice ea.

Familia mamei provine din Banat. Ei nu știau altceva decât multiculturalism acolo. Satul lor, Vegvar (sau Tormac în românește) era un sat majoritar unguresc. Satul vecin, Nițchidorf, nemțesc. Mai jos, unul sârbesc. Mai către deal, unul românesc. Și în toate, câte o comunitate evreiască. Coeziune și pace, ani la rând. Etniile se întâlneau fie când era târg, fie la evenimente culturale. Nu exista ură între comunități. Chiar și dacă aveau religii diferite.

Nici în ziua de azi nu prea înțeleg cum ambele mele bunici, chiar dacă au provenit din familii deschise, liberale, tolerante față de alte etnii, au ajuns să fie închistate într-o ură față de alte etnii.

Eu? După ce mi-am luat palma aceea de la bunicu`, am început să mă interesez mai bine de ce înseamnă fascism, naționalism, iar, cu timpul, am ales că nu aceea este calea mea. Nici măcar patriotismul. Cum aș putea fi patriot, când eu provin din atâtea regiuni geografice, atât de diferite? Italienii au venit din Italia în zona Văii Jiului undeva prin secolul 17. Maghiarii, cam tot pe atunci, în Banat, aduși de Maria Tereza, din Ungaria de acuma. Machidonii, da, de prin munții Greciei. Evreii au venit și ei de undeva. Șvabii au fost aduși din zonele montane ale Austriei / Germaniei. Și și în privința acelei părți de români am un dubiu privind „puritatea” lor etnică.

Sunt eu român? Nu. Sunt cetățean român? Da.

Sunt un cetățean român cu rădăcini care se răspândesc pe o bucată mare din harta Europei. Eu nu pot crede în românitate sau românisme, când, doar eu sunt un exemplu de ce înseamnă istoria. Ce înseamnă să te fi născut pe teritoriul care, cândva era parte dintr-un imperiu multi-etnic. Care, înainte de asta, era ruta de trecere a multor popoare migratoare. Și așa mai departe.

Da, este adevărat, nu mulți oameni au acces la arborele lor genealogic. În cazul familiei din partea tatălui, arborele italienesc se duce până prin 1600. Cel româno-machidon, până prin 1800. Pe partea mamei, știm doar până la străbunicii mei. Poate un pic mai încolo de atât. Dar, dacă aș afla arborele meu genealogic până în 1500, câte altele aș mai afla? Câte ar afla aceia care spun că ei sunt români sau maghiari sau sârbi sau… puri; așa-i că s-ar trezi că de fapt ei sunt cumulul a mai multe etnii? Da, așa este.

Una este să fii cetățean al unei țări, alta este să îți asumi faptul că ești un băștinaș, pur, nealterat al acelei zone geografice.

În concluzie, aș putea spune asta:  în abstract, pentru mine, a fi român înseamnă ce înseamnă să fii european sau parte a acestei lumi. Un „produs” al unui proces istoric îndelungat.