Necesitatea reanalizării conceptului de identitate națională

© Eduardo De Moya
© Eduardo De Moya

SILVIA-DIANA ŠOLKOTOVIĆ

Conceptul de identitate națională e unul relativ nou. Există mai multe păreri despre data exactă a apariției lui, dar asupra perioadei toți cercetătorii sunt de acord. E vorba de epoca modernă, mai exact e legat de dezvoltarea burgheziei drept clasă. Astfel, Leah Greenfield o leagă de Războiul Civil Englez[1], Benedict Anderson de Războiul de Independență din America de Sud[2],  Peter Alter de Revoluția Franceză[3]. Greu de precizat este momentul când s-a impus la nivelul maselor conștiința apartenenței naționale, dar „Vivre la nation” a fost primul strigăt de luptă care o cristaliza. Conform sociologistului american, Craig Calhoun, nu trebuie să căutăm un moment exact deoarece acesta se leagă de o perioadă de transformări complexe [4].

Identitatea națională este una dintre fațetele identității umane. Omul a fost pus în centrul preocupărilor analitice încă de antichitate: Aristotel a transformat pur și simplu filosofia în ontologie, Parmenide a afirmat că ființa aparține identității, pentru ca reprezentantul de bază al existențialismului german, Heidegger să prezinte identitatea ca unitate a omului cu el însuși. În secolul XX, psihanalistul Erik Erikson, apartenent al unei familii multietnice și-a centrat studiile pe problema identității. A preluat parțial conceptele freudiene, astfel că Eul, centrul de referință, e analizat din punctul de vedere diacronic, cultura, societatea, istoria etc având rol hotărâtor în formarea personalității, rol definitoriu în constituirea identității, prin aceasta distanțându-se de supremația inconștientului de la Freud. Într-un articol din celebra publicație „International Jurnal of Psychoanalysis”, Erikson afirma: Condițiile dezvoltării umane generează o serie de conflicte (crize) cărora persoana trebuie să le facă față la fiecare stadiu. Criza există potențial de la naștere ca o predispoziție înnăscută și capătă importanță doar la o anumită etapă definită în dezvoltare când condițiile de mediu solicită anume exigențe de la individ. Criza reprezintă, astfel, acea ciocnire sau confruntare cu mediul care impune o schimbare marcantă pentru individ [5]. Studiile efectuate de Erikson în anii 1940 asupra membrilor tribului indian Yurok din California, au dus la concluzia că ignorarea rădăcinilor, abandonarea tradițiilor culturale duce la dispariția identității (self-image), fenomen pe care inițial l-a denumit “identity confusion”. Același lucru a fost ilustrat și de studiile asupra veteranilor din timpul celui de-al doilea război mondial. Erikson și-a axat lucrările pe personalitățile în formare și a scris despre tinerețea lui Hitler, Maxim Gorki, Ghandi etc. Concluzia la care a ajunsa legată de apariția crizei identitare a fost că aceasta se produce în timpul adolescenței, atunci când în interiorul nostru are loc lupta dintre identitate vs confuzie [6]. Teoria eriksoniană a fost extinsă de mulți alții. Astfel, grupul de cercetători canadieni condus de James Marcia (1966-1980) afirma că balanța dintre identitate și confuzie stă între a-ți lua un angajament față de o identitate [7].  Cercetătorii canadieni au dezvoltat teoria statutelor identitare conform căreia o persoană trece prin diferite stadii identitare până a se identifica cu unul dintre acestea. Au fost denumite patru etape principale: „împlinire identitară”, „moratoriu identitar”, „blocaj identitar”, „difuziune identitară” [8].

Prima etapă apare la persoana care a trecut prin procesul de exploatare al diferitelor identități și se stabilește la una. Stadiul moratoriului este cel de căutare efectivă, de investigare a posibilităților. Blocajul identitar este stadiul de derivă caracterizat prin absența oricărei încercări de exploatare activă a posibilității de aderare la o identitate. Identitatea difuză este legată de nu numai de lipsa unei identități ci și de inexistența unei crize legate de aceasta. Concluziile cercetătorilor au fost că existența unei identități perfect conturate (naționale, sociale, culturale, comunitare, etnice, spirituale etc) este strâns legată de starea de sănătate și fericire a membrilor societății, că persoanele cu o stare identitară confuză se simt excluși din comunitatea în care trăiesc.

Necesitatea studierii identității a apărut odată cu dorința de înțelegere a existenței umane în planul individual și apoi în cel colectiv. Transformările societății, dezvoltarea ei cereau definiri și clasificări care să stabilească reguli. Lumea era mai lentă și se încerca încadrarea ei în tipare. Tipare capitaliste, socialiste. În prezent problema căutării identitare nu mai poate fi oprită la adolescență. Și în mod sigur nici în secolul trecut nu se oprea aici decât pentru cercetătorii care puneau fundamentele cercetării în domenii noi. Stabilitatea nu este caracteristică lumii contemporane. Iar libertatea dezvoltată ca în nicio altă perioadă a istoriei lasă locul exprimării necondiționate. A alegerii. Schimbările majore nu mai sunt legate de epoci ci de individ. Planurile individuale care formează structura globală se învârtesc în sensuri particulare: serviciu, starea civilă, sexul, conștiința care nu mai cunosc canoanele sau tipizările secolului trecut, coeficientul de improbabilitate depășindu-l pe cel de siguranță.

A apărut o nouă analiză și în domeniul identitar: caracterul poliidentitar al identității apare ca pilon al acesteia. În prezent se face distincția între identitatea naturală sau nativă, cea artificială sau construită și cea supranaturală sau dăruită. Libertatea de adeziune a individului este dimensiunea voluntară a identității din punct de vedere individual, identitatea putând fi schimbată în orice moment. Crizele de identitate sunt un lucru comun în lumea schimbărilor permanente și rapide, având parte de mai multă mediatizare și analiză decât oricând. Transformările zilnice datorate migrațiilor care au devenit masive, căsătoriilor mixte devenite obișnuite (incluzând în afară de cele între membrii unor etnii diferite și pe membrii de același sex), copiii rezultați din acestea etc duc la apariția întrebărilor legate de identitatea individuală cu toate componentele acesteia. Identitatea nu mai poate fi analizată doar din punct de vedere psihologic. Erikson înainta rezolvarea crizei identității prin continuitate și păstrarea tradițiilor. Simplitatea acestei teze este inaplicabilă în prezent. Diferența dintre naționalitate și cetățenie este tot mai frecventă, iar imposibilitate stabilirii unei formule corecte a identității naționale este ceva de domeniul fantasticului. (Dau spre exemplu, un cuplu format dintr-un cetățean sârb și o cetățeancă italiancă stabiliți definitiv în Franța, cu doi copiii: primul născut și cu școala terminată în Scoția, iar cel de-al doilea în Franța. Dacă adaug că sârbul este de etnie română sau vlahă, cum se autodenumește, iar italianca de etnie romă, ce identitate națională și apoi etnică au copiii?).

Libertatea de exprimare contemporană este urmare a apariției, câștigării și consolidării drepturilor omului. Conceptul a cunoscut o dezvoltare progresivă în paralel cu cultura politică. În prezent există două tendințe la nivel mondial: exacerbarea drepturilor și libertăților la orice nivel și a apărării acestora pe de o parte și întărirea forțelor de apărare a securității ca reacție necesară la extinderea terorismului, pe de alta. Epitetul democrat nu există decât în stare conceptuală, pură, de teorie. Practic, nici un stat, societate, partid etc nu corespund perfect acestuia. Garanția respectării drepturilor este dată însă de un procent nu numai cantitativ ci și calitativ de protecție a populației, a colectivităților, a diferitelor categorii sociale. În ultimul timp, activitatea criminală a grupărilor teroriste a devenit un element cotidian al vieții sociale. Orientările declarate  ale acestora fie patriotice, teritoriale, sau etnice sunt acoperiri de multe ori ale unor interese politice și financiare. Și deoarece grupările progresiste, pacifiste au o finanțare infinit inferioară, iar globalizarea la toate nivelurile realizată în special de către tehnologia modernă este sursă inepuizabilă de întărire a puterii și controlului, amenințarea libertății umane și a democrației are un nivel atât de ridicat încât apărarea ei este o necesitate curentă, statele reacționând în concordanță, consolidându-și securitatea. În practică nu poate exista o corespondență perfectă între terorism și combaterea acestuia, așa că acte inutile, exagerări și de aici consecințele negative, șovinismul, naționalismul, violență de toate facturile sunt des întâlnite chiar dacă inițial intenția a fost corectă. Atât terorismul cât și apărarea democrației întrerup viața normală, alterând sau chiar distrugând procesul normal de afirmare a identității naționale, ducând la ridicarea de suspiciuni privind orice activitate legată de aceasta.

În Serbia există două regiuni geografice în care există populație vorbitoare a limbii române: în vest comunitate istorică, cu toate drepturile identitare recunoscute, Voivodina și în est Serbia de Răsărit, care de-abia din 2012 a început să primească din partea statului anumite drepturi privind identitatea națională. Oficial de fapt există două comunități vorbitoare ale graiurilor românești: cea de români și cea de vlahi. Existența celor doi termeni diferiți are o mulțime de explicații. Politica de asimilare forțată realizată cu o propagandă greu de asociat cu democrația sau civilizația a fost  realizată prin toate căile posibile ducând la pierderea nu numai a identității ci și a conștiinței identitare. Timp de aproape 200 de ani de când regiunea a fost alipită statului sârbesc, conștiința națională a vlahilor/românilor a fost permanent batjocorită astfel încât în prezent mulți se tem sau le e rușine să-și declare identitatea chiar dacă limba pe care o vorbesc acasă, cu vecinii, cu prietenii, nu este cea sârbească, ci cea românească. În al doilea rând, nivelul scăzut al acestei zone a făcut să nu se cunoască distincția între naționalitate și cetățenie.

Conform ultimului recensământ, din 2011, în Serbia trăiesc ceva mai puțin de 45.000 de vlahi și români. Unii cercetători ai acestei minorități susțin o cifră de 2-300 de mii, alții, prin exagerare, ajungând chiar la o jumătate de milion. Polemica legată de denumirea identității vorbitoare de limbă de aici este criticată nu numai de membrii comunității care și-au ales cum să se autodenumească, dar și din partea unor români din România și a unor sârbi din Serbia.  În 2006, în România, prin lege se confirma folosirea exonimului vlah, ca sinonim cu român. Prin înființarea consiliilor naționale ale minorităților în Serbia, au fost recunoscuți ambii termini ca denumind minorități naționale vorbitoare de limba română. Pentru folosirea oricăruia dintre acești termeni au fost aduse argumente pro și contra.

După Revoluția din România, în această regiune a avut loc o creștere accentuată a căsătoriilor mixte, numărul româncelor din România măritate la sud de Dunăre ajungând la aproximativ 2500 (există doar câteva cazuri când români s-au însurat aici). De obicei, căsătoriile s-au făcut, cu foarte puține excepții, cu identitari vlahi/români, iar familiile rezultate au în medie doi copii. Fiindcă fac parte din această comunitate mi-am pus de multe ori problema identității naționale a acestor copii.

Cum am putea analiza identitatea națională a copiilor rezultați folosind, spre exemplu, studiile lui Erikson care consideră miezul identității conștiința continuității sinelui care îi dă posibilitatea individului să fie loial cu sine însuși, dar și cu ceilalți într-o societate în care afirmarea unei identități diferite față de interesele politice aducea și încă aduce pedeapsa și disprețul? Prin dispariția sistemului comunist totalitar s-a creat un gol ideologic. Nu în sensul de identitate națională. Aceasta a fost ignorată, strivită pe timpul socialismului iugoslav, ca și în vremea de dinainte de comunism. În multe state se încearcă acoperirea acestui vid prin globalizare. Dar conceptul de globalizare în sensul de aderare la o societate nouă duce la alienarea persoanei și a vieții comunitare. Globalizarea a fost transpusă în practică la nivel de stat drept nivelare identitară încă de la transformarea Regatului sârbilor, croaților și slovenilor în Regatul Iugoslav locuit numai de identitari iugoslavi (la începutul secolului trecut). Regele Aleksandar Karadjordjevic chiar și-a botezat cei trei fiii după modelul iugoslavi cu Petar (nume sârbesc), Tomislav (croat) și Andrei (sloven). În condițiile în care soția sa, regina Maria, era principesă româncă. Venirea comuniștilor la putere a accentuat acest proces. Nivelul scăzut al educației din Serbia și metodele naționaliste au făcut posibilă confuzia naționalitate-cetățenie. Tratați ca națiuni inferioare, etnicii vlahi și români au renunțat parțial și de obicei doar declarativ la identitatea lor. [9]

Trăim cu iluzia că identitatea este una singură și indivizibilă, atunci când este întotdeauna o unitas multiplex. Suntem cu toții niște ființe poli-identitare în sensul că reunim în noi o identitate familială, o identitate locală, o identitate regională, o identitate națională, o identitate transnațională (slavă, germanică, latină) și, eventual, o identitate confesională sau doctrinală[10].

Constatarea plurității identităților statuare ale Eului, ale multiplelor sale apartenențe, era considerată de Simmel drept unul dintre însemnele esențiale ale modernității, ale socializării societare[11].

Un element constitutiv de bază al identității este limba. Heidegger afirma că limba este locul de adăpost al ființei, noi ajungem la ființare străbătând neîncetat acest adăpost[12]. Definiția limbii materne dată de DEX este: limba pe care o învață cineva din prima copilărie, de la părinți, limba natală [13].  Dicționarul din Marea Britanie, Logman oferă două definiții: una pentru limba maternă, the language you learn as a child și alta pentru limba nativă, the language you spoke when you first learn to speak (first language) [14]. Termenii care definesc limba nu sunt sinonime identice, primul definind limba unui părinte (nu neapărat mama), iar cel de-al doilea pe cea a statului de apartenență. În Dicționarul explicativ sârbesc, limba maternă este acea limbă pe care copilul o învață prima sau limba pe care copilul o știe și folosește cel mai bine, adică limba pe care o știe și o folosește cel mai bine și limba pe care o folosește mama sa [15].

În „Principiile și recomandările Națiunilor Unite pentru recensămintele populației și locuințelor” din 2008 se menționează, referitor la limba maternă, că aceasta este cea folosită de obicei, în copilărie, acasă și că pentru a fi declarată astfel, individul în cauză trebuie să o înțeleagă încă. În același timp se acceptă posibilitatea existenței a două limbi materne, fără a se face precizări detaliate.

Canadienii, în urma ultimului recensământ, au constatat că pe teritoriul țării populația folosește ceva mai mult de 200 de limbi materne, cele preponderente fiind cele asiatice. Astfel, în 2009 Departamentul de Stat a hotărât că limba maternă este:

prima limbă învățată acasă în copilărie care este încă înțeleasă de persoană în momentul recensământului. Dacă această persoană nu mai înțelege prima limbă învățată, limba maternă va fi cea de-a doua limbă învățată. Pentru persoana care a învățat concomitent două limbi în copilărie, limba maternă este folosită cel mai mult acasă de copil înainte de a merge la școală. O persoană poate avea două limbi materne numai dacă acestea au fost folosite în mod egal în copilărie și sunt încă înțelese de aceasta [16].

Din punctual de vedere al lingvisticii, vorbind despre limba maternă, afirmăm că ea reprezintă limba în care gândim, visăm, medităm etc, facem tot ceea ce este legat de inconștient și involuntar. Aceasta este de multe ori diferită de limba folosită în mod oficial sau chiar de cea vorbită de unul sau ambii părinți. De obicei, așa cum de altfel rezultă și din denumire și din definiții, limba maternă este legată de mamă (sau de un părinte). Dar există cazuri în care uneori datorită presiunilor societății, iar alteori datorită chiar a mamei (tatălui sau ambilor părinți) care consideră că acesta e modul prin care se pot integra, adapta mai ușor sau chiar fi acceptați în mediul habitual adoptiv atât ea (el, ei) cât și copilul, respectiv copii, limba maternă devine cea a țării în care trăiesc, uneori total diferită de cea folosită de aceasta în conversația uzuală. [17]

Una dintre ipotezele antropologiei lingvistice este Sapir-Whorf care susține că modul în care percepem lumea depinde de limba în care vorbim, sau așa cum afirma Wittgenstein prin enunțarea teoriei limbajului, limitele limbajului sunt identice cu cele ale gândirii. Ce se întâmplă cu percepția lumii sau cu gândirea când limbajul prezent nu e unic sau se schimbă permanent?

Analizele efectuate de Institutul American de Cercetări Economice și Sociale au arătat că limba maternă are un rol preponderent în formarea unui copil, că acestuia îi trebuie ajutor și motivație pentru a învăța, iar respectarea identității fiecăruia e cheia succesului școlar.

Ideile utilizării pluralității lingvistice au fost concretizate de academicianul irlandez Jim Cummis. Preocuparea pentru protejarea limbii materne nu are legătură cu drepturile minorităților ci are o bază științifică. Astfel, academicianul irlandez Jim Cummins, arăta în lucrarea sa Thershold Theory se poate dovedi, pe baza cercetărilor legate de însușirea limbii secundare și de bilingvism, corelația dintre nivelul competenței lingvistice din prima limbă și realizările școlare din cea de-a doua. Deci, pentru a fi evitate consecințele negative în domeniul învățării, trebuie ca competența lingvistică în limba maternă să fie de un nivel ridicat. Numai atunci se poate vorbi de aspectele benefice ale bilingvismului și despre înregistrarea unor rezultate pozitive în domeniile de folosire a celei de-a doua limbi. Continuând studiile, Cummis dezvoltă o nouă teorie, Independence Theory, conform căreia cunoștiințele și abilitățile din prima limbă sunt utile și necesare pentru atingerea competențelor lingvistice superioare din cea de-a doua[18]. Cummis arăta că a respinge limba unui copil este identic cu a respinge copilul, dar că îndemnul lui de a fi utilizate limbile materne sunt pur teoretice, întrucât în practică, copilul odată ce pășește peste pragul unei școli este obligat să-și uite limba și cultura[19].

Minoritatea română din Valea Timocului a avut biserică și școală în limba română până la jumătatea secolului al XIX lea, chiar când această regiune aparținea Pașalâcului de la Vidin. Datorită necesității adaptării la condițiile integrării europene, din 2013 a fost introdusă în școli, ca obiect facultativ, Limba română cu elemente ale culturii naționale. Fiind recunoscută ca minoritate, și populația vlahă a avut dreptul de a cere introducerea limbii, astfel a apărut Vorbarul vlah, dicționarul vlaho-sârb și alfabetul vlah de 35 de litere, cu grafia latină și respectiv, chirilică.

Claude Dubar afirma că identitatea este în același timp și apartenență și diferență, fiind rezultatul unei identificări contigente și nu ceea ce rămâne neapărat identic, diferențierea și generalizarea stând la originea paradoxului identității: ceea ce este unic este ceea ce este împărțit [20]. Elementul comun al identității și alterității este, după părerea cercetătorului, identificarea celuilalt prin celălalt.

Se pune întrebarea: cât de mult influențează limba maternă identitatea sau mai bine zis afirmarea unei identități naționale, conștiința apartenenței la o identitate? Dacă putem vorbi în prezent despre două sau chiar trei limbi materne, putem accepta și conceptul de multiplă identitate națională ca o concluzie firească? Sau inventa noi identități naționale. Umberto Eco și Arika Okrent au scris lucrări privind căutarea limbii perfecte și istoria limbilor inventate pornind de la faptul că impulsul experimentării are ca punct de pornire frustrarea datorată barierelor lingvistice dar și conștientizarea inexistenței limbii perfecte. Va putea fi scrisă în curând istoria încercărilor găsirii identității perfecte? Necesitatea unei asemenea identități a devenit evidentă într-o societate a globalizării cât și pentru evitarea etichetării identitare care atrage, nu de puține ori, consecințe nefaste asupra purtătorului acesteia.

Destrămarea federațiilor, migrația, căsătoriile mixte fac ca definirea identității naționale să fie o problemă complexă, dacă nu imposibilă. Una dintre rezolvările întrevăzute este identitatea europeană. Claire Demesmay a subliniat faptul că o identitate colectivă s-a format ca rezultat al schimbărilor economice și politice, printr-o activitate e care a denumit-o de trezire națională prin introducerea unui sistem educațional bazat pe limba națională. Și Anne-Marie Thiesse este de acord cu faptul că formarea unui patrimoniu național a fost posibilă doar prin perpetuarea ființei colective.   Dar, din păcate acest patrimoniu a reușit să reunească populația majoritară, dar a exclus categoriile minoritare. Conform opiniei lui E. Morin, statul național a fost un cadru de coagulare a națiunii. În prezent, este un instrument învechit. R.Girault, bazându-se pe această idee extinde conceptul întrebându-se dacă peste nu mult timp vom ajunge la aceeași concluzie privind și UE? Marius Dumitru analizează tipul uman dorit în UE: noul imaginar european odată inventat va trebui să capaciteze, să reorienteze și să angajeze afectivitatea și sentimentul în evocarea pașilor făcuți de cei cu conștiința europeană solidarizați de acest destin comun de a fi o comunitate de destin cu o istorie prea recentă  și cu o memorie similară, adică scurtă [21].  D. Schnapper oferă o soluție pornind de la rezolvarea conflictelor, pe care le consideră istorice și ideologice, dintre civic și etnic, dând exemplu de reușită în acest domeniu SUA. Dar cercetătorul american John Rawls l-a contrazis, afirmând că păstrarea identității naționale este un adevărat antidot împotriva derivei spre: o societate de piață [22], subliniind importanța păstrării pluralismului identitar.

În 2014, Ivan Čolović, cercetător al vieții sociale din Serbia din ultimii 15 ani afirma că: Identitatea națională violentă, adică de o valoare sfântă ne-a apărut odată cu războaiele din anii 90, ca moștenire principală a acestora [23].  În cercetările sale asupra identității identității, cercetătorul sârb recunoaște că problemele care l-au preocupat timp îndelungat: politica și teroarea identității, purtătorii și distribuitorii acesteia, discursul și panica identității, despărțirea de identitate, sunt de fapt, categorii analitice fără importanță în prezent care pot fi amintite de către cercetătorii contemporani numai între ghilimele:  Mi-am dat seama că astfel de eforturi, atâta vreme cât sunt legate de identitatea națională și vorbesc numai despre aceasta , nu se referă la puterea îmbătătoare a acesteia, a ceea ce o transformă în super cleiul, greu de altfel de înlăturat, politic, adică la credința că identitatea (națională, culturală, etnică) există în realitate, și că față de ea – orice am crede – trebuie să ne hotărâm într-un fel. Acum vreau să părăsesc acest discurs teoretic și deci spun identității: la revedere, drumurile ni se despart! [24].

De altfel, în ultimul timp se înregistrează în rândul cercetătorilor un mod asemănător de gândire. Nu există concret și definitiv o identitate personală în cadrul căreia intră, bineînțeles, și cea națională. Dacă Cooper sau Brubaker afirmă că acest concept nu mai trebuie utilizat, Dubar spune că identitatea este un focar virtual care nu există (ca obiect realizat), dar în care credem și pe care simțim nevoia de a-l spune (ca subiect) pentru a trăi și a acționa împreună cu alții [25].  Am întâlnit și utilizarea conceptului mai vag de identificare care permite o identitate multicomponențială.

Viziunile moderne eliberează conștiința de problematica încâlcită a definirii, dar pe plan real aceasta în continuare cauzează conflicte pe multiple planuri, iar consecințele sunt mai adânci decât cele directe, vizibile imediat.

 

BIBLIOGRAFIE

  • Alter, Peter, Nationalism, Edward Arnold, London, 1989
  • Anderson, Benedict, Imagined Communities. Reflections and Origin and Spread of Nationalism, Verso, London, 1991
  • Ćolović, Ivan, Rastanak s identitetom, Paelia, Beograd, 2014.
  • Dubar, Claude, Criza identităților, Editura Științifică, București, 2003
  • Dumitru, Marius, Identitate.Poliidentitate. Criza identităților, Revista Sinapsa, 2, București, 2008
  • Eminescu, Mihai, Fragmentarium, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981
  • Erikson, Erik, Reflections on the Dissent of Contemporany Youth, International Journal of Psychoanalysis, 51, New York, 1970
  • Greenfield, Leah, Five Pats to Modernity, Harvard University Press, Cambridge, 1992
  • Marcia, James, Development and Validation of Ego Identity Statues, Journal of Personalitiy and Social Psychology, 3, New York, 1966
  • Marcia, James, Identity in Adolescence, Hardbook of Adolescent Psychology, New York, 1980
  • Morin, Edgar, Identitate națională. Identitate europeană. Cetățenie. Stat-națiune, Trei, București, 2002
  • Šolkotović, Silvia-Diana, Conceptualizarea unei realități dinamice – criza de identitate națională, Educația și Spiritualitate, Mitropolia Olteniei, Craiova, 2015
  • Šolkotović, Silvia-Diana, Mitologia vlaho-românilor din Valea Timocului, Aius, Craiova, 2010.

[1] Leah Greenfield, Nationalism: Five Paths to Modernity, Harvard University Press, Cambridge, 1992

[2] Benedict Anderson, Imagined Communities. Reflections and Origin and Spread of Nationalism, Verso, London, 1991

[3] Peter Alter, Nationalism, Edward Arnold, London, 1989

[4] Craig Calhoun, Nationalism, Open University Press, Milton Keynes, 1997, p.23

[5] http://mirelazivari.ro/conceptul-de-criz-identit-ii

[6] Erik Erikson, Homberger, Reflections on the Dissent of Contemporany Youth, International Journal of Psychoanalysis, 51, 1970, p.11-12.

[7]  James Marcia, Development and validation of ego identity statues, Jurnal of Personality and Social Psychology, 3, 1966, p.551-558

[8]  James Marcia, Identity in Adolescence,  Handbook of Adolescent Psychology, New York, 1980

[9] Silvia-Diana Solkotovic, Conceptualizarea unei realități dinamice – criza de identitate națională,  Educație și spiritualitate, ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2015 (sub tipar)

[10] Edgar Morin, Identitatea națională. Identitatea europeană. Cetățenia. Statul-Națiune., București, 2002, p. 160

[11] Claude Dubar, Criza identităților, ed. Știința, București, 2003, p. 56.

[12] Mihai Eminescu, Fragmentarium, ed. Științifică și enciclopedică, București, 1981, p.252

[13] ###, DEX, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998, p.572.

[14] ###Longman Exams Dictionary, Ed. Pearson Education Limitated, Edinburg, 2006, p.853 și p.1630.

[15] ###Вокабулар, Ед. Академска Књига,  Београд, 2006, p. 527.

[16] Methodological Document on the Census Language Data, Catalogue no. 98-314-x2011051

[17] Silvia-Diana Solkotovic, idem

[18] Maria Edlund și Ulrike Puryear, The Power of Language to Transform School Culture: Developing a School Language Policy, ed.  International Baccalaureate Organization, Chicago, 2012, p. 177-183.

[19] Jim Cummins, Bilingual Children s Mother Tongue: Why is Important for Education? Ed. Linguamon-House of Languages. Reading Room, Toronto, 2009, p.4.

[20]Claude  Dubar, Criza identităților, ed. Știința, București, 2003.

[21]Marius  Dumitru, „Identitate. Poliidentitate. Criza identităților”, rev.  Sinapsa, nr. 2, .2008, p. 171.

[22] Paul Magnette, „Au nom des peuple”, Paris, CERF, 2006, p. 145.

[23] Ivan Ćolovič, „Rastanak s identitetom”, Beograd, Paelia, 2014, p. 13. (trad.n.)

[24] Idem, p. 15.

[25] Claude Dubar, op.cit., p.211.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *