RĂZVAN ANDREI este un milenial, născut la Galați, descriindu-se drept „pictor & poet, profet minoritar și gurmand slim-fit“. După ce a absolvit cursurile liceului teologic, a urmat cursuri de Filozofie și Istoria și Teoria Artei, la București. A lucrat în presa locală și centrală, fiind redactor și editor în redacțiile mai multor televiziuni din București. În prezent, este redactor de carte, scriind eseuri și recenzii pentru România literară, dar și pentru alte publicații. De-a lungul timpului a colaborat cu Idei în dialog, Adevărul literar și artistic, Luceafărul și Verso.
Artă poetică
Mintea mea e o pânză de păianjen
În care se hâțână îmbălsămate
Muștele altor biografii.
Nu aparțin. Eu depind.
Când vorbesc despre tine, vorbesc despre
Ochiul meu care te deformează.
Expir un univers pe dos, un univers-eroare,
-contradicție, -greșeală, -incongruență, -împielițare:
Nu te explic, nu-ți developez aspectele esențiale,
Te spintec, te tranșez, îți întind arterele de la un capăt la altul al mesei:
Eșecul tău e inspirația mea,
Când te prăbușești transcriu pe foaie ritmurile și notele căderii.
Elegie pentru copilul homo
Bărbații care iubesc alți bărbați sunt o deviație a umanului,
După cum femeile care iubesc alte femei sunt mutații ale florilor de magnolie.
Spre voi mă îndrept – diformi, anormali, monștri cu inimi temătoare,
Scheletice chipuri, paria cu aureolele făcute cercei la urechea dreaptă
Și mucenici ai bolilor cu transmitere sexuală!
La picioarele spânzurătorilor de care atârnați, scuipați în obraz de părinți, urâți de prieteni, mă așez
Și pe voi, copii cu frica în oase, vă îmbrățișez din inima propriei mele frici.
Eu nu sunt eu dacă voi nu sunteți și contradicțiile mele sunt mai groaznice
Dacă nu-s și contradicțiile voastre, coșmarurile mele mai negre dacă nu se-ntâlnesc cu ale voastre!
*
Frica asta pe care-o purtăm desenată pe frunte, în travestiurile noastre
Și-n fluturările de mâini ori gene e blazonul unor lungi suferințe, pentagrama unei antice boli
Care n-a rămas necântată de poeți și nici nesfințită cu sânge.
Noi nu, noi n-am fost niciodată o ramură a biologiei, nici un capitol al psihiatriei!
Noi nu, noi n-am vrut niciodată să îngroșăm pur și simplu domeniile morții cu alte și alte cadavre!
Noi ne-am îmbrățișat în locuri umbroase cum mușchii pământului îmbrățișează scoarțele de copaci,
noi ne-am mușcat limbile și ne-am sugrumat gemetele printre ploșnițe și în veceuri publice,
noi ne-am ținut frica în zăbală și ne-am fript măruntaiele, ne-am înăbușit lacrimile și am tăcut
până când sufletele ni s-au încovoiat și, supuse, au îngăduit și ura și blestemul și muțenia.
Spre voi mă îndrept, poeți din adâncurile pământului, din baruri și garsoniere homosexuale!
Vă iau de mână, vă scot la lumină! Să urlăm, să strigăm în toate cartierele și pe toate străzile,
să cântăm cântecele celor de dinaintea noastră, să găsim cuvintele care să ne numească teama,
să aducem la vedere literele care, amestecate, vor putea boteza despărțirea noastră de ceilalți,
care vor rupe dependența sclavului de stăpân și a stăpânului de sclav, care vor face țăndări
gardurile între care am fost învățați să ne cunoaștem, cerșind aprobare pentru orice bătaie de inimă și pentru orice strop de pișat!
*
Eu n-o să vă mint: și noi vom muri! Cu corpurile noastre frumos lucrate sau cu pielea zbârcită,
Cu ochii noștri înțepători sau cu strabismul și miopia noastră, toți vom crăpa!
Da! Și-n carapacea ta de twink se țese pe tăcute o moarte cu aripi de fluture negru și
o armată de viermi se antrenează chiar acum să-ți sfâșie carnea!
Dar cuvintele astea și strigătul fricii din noi – ele nu, ele nu vor muri! Pentru că ele sunt
procesul verbal al suferinței tale mute, sunt plaga deschisă în mijlocul cerului,
rana care se va face mai mare și mai adâncă și mai adâncă și mai adâncă până va fi reperată de sateliții extratereștrilor,
de locuitorii altor dimensiuni, iar grozăvia ei va sta ca un stigmat pe obrazul umanității.
*
N-am timp de ironie! Ce spun sau scriu aici e născut din fuga nebună a copilului homo
Și, de dragul lui, această grimasă arțăgoasă apărută în colțul gurii trebuie îndepărtată.
E nevoie să spun iar și iar: crima nu e îmbrățișată de ei decât dacă e pusă-n scenă de un poet!
Acum, ia-ți cuțitul dacă ai două sau câteva tunuri, dacă poți să găsești –
Te aștept la capăt de linie! Iau cu mine mașina de scris, stiloul, hârtia!
*
Hei, tu, copil al anilor în care ne-am chinuit să trăim, spune-mi dacă mai e cineva a i c i!
Hei, tu, copil al părinților heterosexuali, tu care stai gol în tăietura ferestrei
și privești peste acoperișuri cu poftă de canibal, copil al veștilor triste,
dacă ajungi mai devreme,
așteaptă-mă!
Hei, tu, din satul în care te sufoci îndrăgostit de brațele tatălui, de coapsele lui protectoare,
Tu care ștergi cu mâneca hainei tale luminile de pe lucruri,
așteaptă-mă!
Hei, tu, care porți în tine o vină mai veche decât a străbunicilor, tu care n-ai voie să fii,
așteaptă-mă!
Pe copertă: Jean-Michel Basquiat, Skull 1981 (detaliu)
Jazz pentru iguane
IV
Heterosexuală istorie heterosexuală credinţă
Heterosexuală muzică
Heterosexuală psihologie şi gânduri ascunse de băieţi pudici înveliţi
În blugi strâmţi heterosexuală vibraţie a universului
Heterosexuală mâncare
Vin heterosexual şi bere şi sucuri heterosexuale închişi în corpuri heterosexuale
În clepsidre de zinc
Mamifere care se reproduc în numele unei idei mai înalte de-o şchioapă
Veselie heterosexuală ciudăţenii heterosexuale curlangii heterosexuali
Punct.
Ambigua e despre erosul heterosexual al unei singure fiinţe divine şi al celor trei
Care se întrepătrund cât mai heterosexual
Corpusul areopagitic e tot heterosexual
Tomosul aghioritic şi luminile lui heterosexuale clipesc la intersecţii ca semafoarele
Freud heterosexual Jung Adler Heidegger heterosexual
Eichmann Jodl şi Kaltenbruner
Heterosexuali
Liniște
Carul mic se holbează la mine
Prin geamul îngust
De la baie
Vecinii trag apa
În beznă
S-au încins siguranţele s-au rupt liţele
Mobila trosneşte de căldură
Şi nici o filozofie nu se-ncheagă
E linişte ca-ntr-un veceu de haltă
Numai Cola mea sfârâie
În paharul oranj
Şi capul de dovleac al lui
Jack Skellington
Face semne ca un mic felinar
Psalm 6
(variațiuni pe o temă de Richard Rorty)
Ce contează dacă ai un suflet ori mai multe
Sau dacă ești numai un organism evoluat?
Ce contează dacă ești o conștiință, o dună de nisip mișcătoare care gândește
Sau doar un agregat căruia îi sunt stimulate fibrele C?
În genere, tu păstrează-ți capacitatea de a fi uimit!
Ca vechile monede e adevărul, ca anticele, nobilele chipuri
Șterse de pe metalul coclit de la atâta frecare;
Plimbându-se din mână în mână, din buzunar în buzunar.
Minunează-te, tu: așa cum ești!
Încearcă, trudește-te să fii – mereu altul, mereu mai breaz, mereu înaintea ta:
Fă-te operă!
Ce știm nu prea contează și, oricum, lumea ne copleșește
Și nu ne simțim chiar în siguranță printre doctele exegeze.
Minunează-te, tu: schimbă cuvintele care nu-ți convin, vorbește cu greșeli de gramatică,
Imaginează-ți cum ar fi să uiți de cruzime și iartă! Fie-ți milă!
Drumurile pe care mergi sunt măturate de tornade, casele pe care, uneori, le locuiești,
Se dărâmă și unele sunt zidite la loc, altele, ruinate, cad în uitare.
În mijlocul tuturor lucrurilor stând, uimește-te! Botează-le cu numele tău,
Uită de obiectivitate, sărută-le pe frunte! Doar câteva momente ai și totul se schimbă.
Ce contează că ai iubit și iubirea ta ți-a scăpat printre degete,
Ce contează că ai dansat de multe ori pe mese și că ochii erau ațintiți asupra ta,
Ce contează că stai acum în spatele cortinei și reflectoarele s-au stins?
Păstrează-ți capacitatea de a fi uimit, privirea tânără,
Chiar dacă viața e sau nu, chiar dacă identitate există sau nu –
Așază-te unde vrei, îndură-te de toate, pregătește-te pentru ce-o să vină, deschide-te!
Altă poveste de dragoste
noapte hassidică, parcă –
o noapte cum numai în biblie găsești –
liliecii cherăiau un fel de klezmer,
greierii, libelulele, lăcusetele își frecau aripile
în ritmuri orientale
noapte-smarald în balconul meu de la 2
când mi-ai mânjit cu fard
tricoul verde pollo încheiat până-n gât
și oftai, înghițeai în sec, te prelingeai
ca o bilă de aluminiu într-un proces tehnologic
să ne iubim, să ne iubim
să ne corectăm viețile, să le ridicăm în rang
să fim fericiți, să ne plătim hangaralele, să avem cinci plozi
apoi să îmbătrânim și să-i dăm la facultate
toate erau posibile în noaptea aia cu steaua polară
pocnind ca un blitz deasupra
departe și mai departe și mai departe
în noaptea aia în care ne turnam visul
în matrițe grele, pirotehnice, de stronțiu