Multă otravă picurată de unde nu te aștepți

© Magda Bistriceanu Simian
© Magda Bistriceanu Simian

MARIUS DOBRIN este inginer între artiști și artist între ingineri, din fiecare câte ceva. A scotocit prin arhive în căutarea memoriei, a descoperit poveștile noastre din filme, a visat să fie Șeherezadul. Dar dragostea dintâi, teatrul, rămâne și cea de pe urmă. Îl găsiți în colecția revistei SpectActor, în cea a Mozaicului și pe unde îl mai ține minte internetul.

 

Frică? Hm… Întrebările îmi par să direcționeze sensul, dar nu vreau să intru în acel hățiș ce-mi pare mai degrabă desprins din teoria conspirației ori dintr-un activism care el însuși aș putea spune că-mi inspiră teamă.

Desigur că auzim fel de fel de discursuri menite sa ne înspăimânte. Fiecare tabără apasă pedala diabolizării. Dar cred că am folosi gresit cuvântul frică. Eu însumi fac asta, uneori, gândind la viitorul celor de după mine, văzând aberațiile ideologice care vor să schimbe omul și lumea lui. Mai degrabă sunt uriașe orgolii care construiesc teorii bazate pe ură: de rasă, de clasă, de opinie… Multă otravă picurată de unde nu te aștepți.

Dar eu cred că adevărata frică e atunci când o simți direct pe pielea ta. E o frică mică, personală dar esențială.

Mi-e frică de suferința fizică a bolii. Din adolescență am perceput drumul către spital ca o ieșire din drumul firesc al fiecărei zile, din drumul tuturor oamenilor. Ei continuă să meargă la școală, la serviciu, la toate cele frumoase, eu ies din lume și pe de-o parte mă simt absent de la datorie, pe de alta mă doare.

Mi-e frică de gesturile neintenționate, datorate hazardului, când se poate întâmpla ceva rău. Și judecata celorlalți e aspră dar și, mă gândesc, fără toată răbdarea și înțelegerea situației.

Mi-a fost frică în comunism și, intuiesc, cred, destul de bine, frica similară din celălalt totalitarism. Era frica de a nu ajunge în malaxorul instituțiilor oprimante. Totul ținând de un capriciu. Absurdul făcea ca frica să fie la orice.

Activistul care îți zâmbea când debita frazele acelea de propagandă dar care dintr-o subliniere a unui cuvânt îți putea schimba destinul.

Securistul care te citea din ochi și care se amuza de spaima ta și se arăta generos, liniștindu-te că e vorba de ceva cu totul banal.

Frica de arbitrariul unor actiuni. Numeroasele exercitii de mobilizare de masă pentru a face una sau alta, totul cu aer milităros, cu ordine și amenințări. De la culesul de struguri la parada de 23 august. Într-o toamnă, când am fost trimiși să culegem porumbul la o margine de sat, ne-am trezit chemați la marginea drumului. Un ARO și un activist încruntat. A dat un telefon, acum realizez că era, de fapt, o stație radio, chemând procuratura. Se ghicea frica din noi. Aveam și noi câte-o plasă cu ce pusesem deoparte din cules. Dar nu, am aflat după un timp că urmau să fie anchetați sătenii pentru că ar fi luat din porumbul CAP-ului. După alt timp activistul a dat-o pe amabilități, a ținut să ofere un pont gospodinelor: se vor găsi legume, în piață, ca să poata face provizii pentru iarnă. Dar asta după demonstrația de forță.

Mi-a fost frică în noaptea de 20 decembrie când am primit telefon să mă prezint la serviciu în postura de membru al gărzilor patriotice. Am primit uniformă si am fost îmbarcat în trenurile speciale direcționate către Timișoara. Mi-a fost frică în gara timișoreană să cobor și să urmez grupurile de oameni, răgușiți și marcați de ceea ce trăiseră deja acolo, așa cum au făcut alții care au mers în piața în care a început revoluția. Mi-a fost frică de postura mea de piesă insignifiantă într-un uriaș mecanism căruia nu-i păsa de oameni și în care nu exista societate civliză și era imposibilă solidaritatea.

Mi-a fost frică până a pornit trenul înapoi spre casă, dar n-am uitat cum mulțimea de craioveni mânați de partid se întorcea, victorioasă, cu plase pline de salam. Asta fiind altă discuție.

Frici au fost si frici sunt încă, atâta vreme cât suntem ființe fragile din toate punctele de vedere. Și chiar dacă suntem singuri în fața provocării, în ultimă instanță, libertatea ne permite solidarizări ad-hoc, empatie și o însoțire în traversarea acelei provocări.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *