Metamorfoze

© Lavinia Dragotă

MONICA MANOLACHI este poetă, traducătoare, cercetătoare în domeniul poeziei și al studiilor culturale, și predă limba engleză la Universitatea din București. A publicat Performative Identities in Contemporary Caribbean British Poetry (Ars Docendi, 2017). Joining the dots / Uniți punctele (PIM, 2016) este cel mai nou volum de poezie. Fragmentul următor face parte dintr-un jurnal corespunzător perioadei 2009-2010, din timpul unui stagiu de cercetare la Universitatea Oxford Brookes din Marea Britanie, în care se tratează printre altele despre migrație, identitate rizomatică și transformare prin împletirea întâmplărilor reale cu experiențele onirice.

 

Te afli pentru nu știi cât timp într-un alt oraș, din altă țară, unde se vorbește o altă limbă, iar oamenii au obiceiuri un pic diferite. Simțurile ți se ascut: nevoia de introspecție vine odată cu nevoia de a acorda mai multă atenție detaliilor străine din jur. Azi așa, mâine așa, distanțele dintre universul interior și cel exterior cresc, tensiunea crește, până când spui gata! Și astfel încep să vină multe, multe cuvinte, de-a valma, uiți de cratime, deschizi de mai multe ori pe zi dicționarele, te gândești mai mult la corp, la ce se petrece cu fiecare parte a corpului, începi să visezi scurtmetraje, seriale întregi. Orașul în care locuiești este cosmopolit, modul cum locuiesc oamenii spațiile diferă de tot ce știai, așa că încep să îți apară în vis și cele mai îndepărtate rude. Pare ilogic și totuși te grăbești să apeși butonul prăjitorului de pâine, iei micul dejun, te grăbești puțin, pentru că ai mult de lucru. Te duci la prezentări, unde cuvintele străine vin peste tine în avalanșă. Alternezi cu participări la slujbele de la biserica ortodoxă din oraș, unde poți citi și în limba ta, și în limba locului. Te ferești, oarecum, de Romglish, deși îți place mult să te bălăcești în apa caldă, aproape maternă, de la confluență. Din când în când, duci cuvinte dintr-o limbă în alta: de exemplu, explici unei viitoare psiholoage, în fața căreia tocmai ai leșinat, ce înseamnă plecatele, acele umflături de pe mâini din momentele când ți se face rău, cuvânt care nici în dicționare nu prea există, dar pe care l-ai auzit de nenumărate ori; sau adopți în română un verb nou precum a kilnui, a arde ca într-un cuptor, ori adaugi un sens nou verbului a clicui, de la click, a accesa pe internet, pe lângă sensurile lui străvechi de a scoate tot felul de sunete de bucurie. Trăiești, visezi, trăiești, visezi, scrii în fiecare zi, nu doar ca să nu uiți limba maternă, ci pentru echilibru și armonie într-o lume cu multe extremități, și astfel, destrămările încep să capete sens, devin lizibile.

Se făcea că eram la un spectacol pe un mare stadion, în tribune, undeva pe rândurile de sus. În mijloc, pe o scenă mică, erau parcă niște foști colegi, unii rămași în țară, alții stabiliți prin alte țări. Nu era gălăgie, așa cum se întâmplă în asemenea ocazii. Nu auzeam nimic. La un moment dat, ca la un semn, m-am îndreptat și eu spre scenă, dar nu pentru a mă adresa cuiva în vreun fel, ci pentru a mi se înmâna un teanc de pânze albe cu vechi istorii schițate sumar, pe care eu urma să le cos, ca pe niște tapiserii asemănătoare cu cea de la Bayeux. Eram încântată, deși mi se păreau kitsch într-un fel, chiar și acolo în vis. Părea un ritual la care eram destinată să particip activ.

 

contemplu singurătatea ca pe un avantaj

De ceva timp, contemplu singurătatea ca pe un avantaj. Mă bucur că nu mai primesc zeci de emailuri, că nu mai intră nitam-nisam cineva pe messenger, că ore bune nu sună nimeni la telefon. Este o stare de care parcă mi-e și teamă să mă apropii. Totuși este modalitatea prin care pot să reflectez, să meditez, să-mi amintesc, să compun. Trebuie să profit din plin de acest timp. Poate că profit nu e chiar cuvântul potrivit. Ar fi o iluzie. Mai degrabă, să simt mai bine trecerea timpului și să nu-l las să curgă fără a lăsa un mic semn. Iarăși te iluzionezi. Dar măcar simt că reușesc să extrag din mine ceea ce mă apasă. Corpul nu poate păstra în sine emoții negative fără a se distruge și fără credința că acestea se pot transforma în ceva favorabil, hrănitor, de dorit. Impulsul acela morbid mă provoacă uneori să înaintez, mă împinge de la spate pe drum. Pe lângă acesta, mai este și impulsul care mă atrage în față, cu centrul de greutate înaintea mea, undeva în speranță, în iubire. (Sunt freudiană astăzi.) Dacă aș fi cercetător în psihologie, aș studia oftatul, atât de evident și de popular, încât nici nu se mai pune la îndoială. Fenomenologia oftatului. Tipologie după cauze, forme, momente, situații. Cu cercetare de teren sau de laborator. Unde aș ajunge? Nu știu. Ce știu, deocamdată, este că sunt oftaturi de plăcere, de ranchiună, de iertare, de despovărare… Mai știu că oftatul e bun. Oftatul este o respirație specială prin care se poate comunica la fel de bine ca și prin cuvinte. E mare lucru să te pricepi la oftat. Te scutește de vorbărie. Of – Of. Nu doar un semn al apartenenței. Off – Off. Nu doar o stare a conștiinței.

Am avut un vis ca un film de scurt metraj în trei secvențe. Parcă ziceam că mă luase un englez la autostop, deși la ei nu știu dacă se mai practică asta, cel puțin nu în aglomeratul sud. Și mă ducea spre Oxford. Conducea pe dreapta, iar eu eram pe bancheta din spate. Era un tip masiv și cam taciturn. Nu știu cum arăta la față și, când îl întrebam ceva, nu înțelegeam ce îmi răspundea și era nevoie să-l tot întreb: Sorry? Sorry? Iar el își întorcea puțin gura într-o parte, spre stânga, pentru a se face auzit mai bine.

 

scriam că am nevoie de o revoluție personală

Acum un an scriam că am nevoie de o revoluție personală. Mi-am amintit de gândul acesta pe când mă plimbam ieri prin University Parks. Revoluția aceea s-a petrecut din punct de vedere spațial: m-am mutat și viețuiesc în altă parte de pe continent. Abia acum însă a început și cealaltă revoluție, aceea din punct de vedere al substanței. Ascultam D. D. Bridgewater atunci și a fost nevoie de câteva luni ca să pot scrie de vorbă cu fiica mea de trei ani. Acum sunt din nou în căutarea unui alt fel de glas, care poate să exprime ce mă preocupă. Nu este o coincidență că am ieșit la plimbare zilele acestea, doar așa, de dragul plimbării. Spațiul din jur nu mă mai acaparează atât de tare, încât să mă reducă la tăcere. În schimb, aud aproape zilnic ciripit de mierle și cra-cra-uri de ciori, văd veverițe urcând sau coborând prin copaci, odată a sărit pe drum un fazan și altă dată am dat nas în nas cu o vulpe mică. Sunt conștientă că vorbesc o engleză de robot sau de papagal, de care aș vrea să scap cât mai curând. Îmi caut un alt fel de glas, unul mai clar, mai muzical și mai tare. S-a lăsat seara, e trecut de zece, dar ceasul din colțul ecranului arată ziua de mâine.

În alt vis, parcă ajunsesem într-un oraș dintre Londra și Oxford. Mă aflam cu bagajul de cală în holul unui mare hotel. Englezul era ba om de afaceri, ba șofer de lux. Participa la o conferință. Mă luase și pe mine cu el. Pe culoarele hotelului era un du-te vino ca de sezon turistic. Mi-a sărit în ochi chipul ca de carton al unei femei înalte, o față tristă, care ieșea pe o ușă din apropierea sălii unde se desfășura întâlnirea. În jurul ei, oameni la costume în culori sobre, cu pardesie descheiate și fulare peste revere. Era frig. Mi-am lăsat bagajul la recepție și am luat-o pe unul dintre culoare, încercând să îl caut pe englez. Îmi spusese să-l aștept, dar parcă trecuse prea mult. Se succedaseră câteva evenimente în sala aceea și ușile se deschiseseră de mai multe ori. M-am întors în cele din urmă la recepție, fără să mă mai gândesc la nimic. Spre surpriza mea, recepționistele m-au primit cu zâmbete și cuvinte frumoase. Una mi-a dat o bucată de hârtie cu numărul de telefon al englezului. Alta mi-a adus o sacoșă plină cu produse cosmetice. Le-am mulțumit, dar mă întrebam în sinea mea: Pentru ce aveam nevoie de cosmetice așa de scumpe? Am luat bagajul într-o mână și cu cealaltă tastam un mesaj, în timp ce înaintam pe culoarul cu podea de marmură lucioasă, cu vitrine luminoase și candelabre iridescente. I-am spus unde sunt, strada, numărul. El nu mai era în acel hotel de multă vreme. Dar după un timp ne aflam amândoi într-o mașină, el la volan, în partea dreaptă. Discutam. În vis nu auzeam decât dialogul, destul de clar.
– I thought you were busy and be late, i-am zis.
(Ia uite, am început să visez în engleză!)

– I would have sent a helicopter in that case, răspunse întorcând capul spre fereastra din dreapta lui. (Cred că am văzut prea multe filme cu elicoptere.) L-am surprins abia reținându-și un zâmbet și în clipa aceea mi-am dat seama că ne aflam pe bancheta din spate, eu în stânga, el în dreapta, și conducea un alt bărbat, pe locul din stânga de data aceasta, iar pe scaunul din dreapta de lângă șofer era o femeie. Nu știu mai multe despre cei din față. Erau părinții cuiva? Ai cui? Nu știu. Poate ai lui, fiindcă am băgat de seamă că englezul era acum cu mult mai tânăr și mai subțirel. Și-a lăsat capul un pic pe spate și a zâmbit larg. Avea o gură mare, cu buze cărnoase, bune de sărutat. Dar nu m-am uitat prea mult la el. Eram curioasă cine erau cei doi vârstnici din față. Atunci îl simt pe englez apropiindu-se de gâtul meu, cu mâna dreaptă la cercelul meu stâng. Încercam să mă uit în ochii lui, dar era foarte preocupat de cercei. Cumva se ferea de mine, atingându-mi urechea cu degetele. Privind pe fereastră, am observat că eram chiar în intersecția Budapesta din București. (Deși restaurantul Budapesta nu mai există, totuși acelei intersecții lumea așa îi spune.)

 

am început să vorbesc singură prin casă

De la o vreme am început să vorbesc singură prin casă, mai ales când ies din camera mea și nu este nimeni prin apropiere. Suntem cinci naționalități sub același acoperiș: Graham, un englez știrb, paznic la un spital din apropiere; un cuplu de lituanieni, angajați la fabrica Mercedes; un cuplu de spanioli, amândoi cercetători în biologie; Kim, viitor student; și eu, cu literatură postcolonială în rucsac. Mi-am schimbat complet stilul de a comunica față de perioada de până a veni încoace. M-am interiorizat mult mai mult, simt nevoia să ascult mai cu atenție, să cântăresc, pot scrie mai bine, mă pot concentra, pot judeca mai amănunțit, pot simți cu mai multe nuanțe și imagini, îmi pot aminti în detaliu întâmplări, chiar și vise de acum ani de zile.

Am visat mult și amestecat. Îmi amintesc că mă trimisese nu știu cine sau mă dusesem eu din proprie inițiativă, nu mi-e clar, să duc niște plicuri cuiva care locuia la etajul al doisprezecelea. Mi-am dat seama că le aveam în mâna stângă abia când am ajuns sus. Eram la ultimul etaj când am observat că liftul nu avea mai mult de șapte butoane, plus O de la oprit și A de la alarmă. Ba era un cunoscut, ba era un lift din altă parte. Am coborât totuși la etajul nouă. Se făcea că eram pe un palier la intrarea într-un apartament, care semăna cu apartamentul meu din București. Am ciocănit. Nu a răspuns nimeni. Era vorba de familia D. sau L. sau E., o combinație din asta, Deleanu sau altceva. Am mai ciocănit o dată cu gândul să le las plicurile și să plec, dar ușa s-a deschis singură. Nu se auzea nimic, iar înăuntru nu era lumină. Totuși, am simțit pe cineva în interior, așteptând cu mirare și zâmbind cu reținere. Am așteptat și eu câteva momente. Nu știu de ce nu a apărut și nici nu am strigat. Nu i-am lăsat scrisorile. Adică nici nu-mi trecuse prin cap să spun ceva sau să le las în hol. Parcă zâmbetul celui care stătea pe întuneric era ca și cum ar fi știut deja ce era în scrisori sau și-ar fi amintit tot ce era în ele, doar pentru că bătusem la ușă. Când să cobor cu liftul, era multă lume, ca pe la muzee sau alte instituții publice. Totuși era doar un bloc, ce căutau acolo cu toții? Nu am așteptat la rând, ci am luat-o pe scări și, cum coboram, călcam tot mai mult pe stive de pungi cu carne: de vită, de porc, de pui, ca în galantarele de la supermarket. Oare ce traficant le adusese tocmai la noi pe casa scărilor? Săream peste ele și unele pungi se mai rostogoleau, așa înghețate cum erau. Săream din morman în morman, cu scrisorile în mână, ca și cum aș fi sărit câte trei-patru trepte, până aș fi ajuns la parter. Parcă nu aveam vârstă sau eram și o fată de doisprezece ani, și o femeie preocupată, și o bătrână sprintenă, toate la un loc.

A fost alarmă de incendiu în Upper Reading Room. A început cu un șuierat plăcut și s-au ridicat toți cei de pe la mese, neștiind dacă să rămână în sală sau nu. Ba își ridicau fețele absorbite, ba se lăsau pe scaune, ca niște rățuște și rățoi dezorientați. Nu m-am mișcat, ci am citit în continuare, până s-a apropiat de mine un angajat, care purta un tricou albastru și era foarte îmbujorat. De emoție? De panică? Trebuie să ieșim, este alarmă de incendiu, a venit mașina pompierilor. Vă rog, strângeți. Măi să fie!… Dacă e musai, trebuie. Așa că am început să-mi adun hangaralele și să le aranjez în geantă. De când tânjeam eu după un incendiu la bibliotecă!… Între timp, ceilalți se pregăteau și ei să plece și tipul în tricou albastru îi îndemna și pe ei să se grăbească. Cu toate acestea, nu m-am îndreptat spre ieșire, ci m-am așezat să-mi verific emailul la un computer pentru public. Ce incendiu putea fi acela de era nevoie să evacueze toată clădirea până la etajul al treilea? În fine, după vreo cinci minute îi văd pe ceilalți cum se întorc în sală dezamăgiți. Dintr-un colț, tipul cu tricou albastru se uită la mine cu o expresie ca și cum și-ar fi cerut scuze. No problem, ce era să-i spun. Dar nu pot să uit ce panicat era și cum aproape mi-a ordonat să-mi strâng totul și să ies.

 

regula jocului era să nu ne privim față în față, eu și el

Azi noapte m-am visat într-o cameră căreia îi spuneam „acasă“. Era o locație neobișnuită. Ca și cum ar exista locuințe în Parcul Tineretului, în zonele pe unde părinții și bunicii obișnuiesc să iasă cu copiii. Locuiam la un etaj superior, undeva pe deasupra vârfurilor de copaci înfrunziți, și aveam familie: un soț și o fetiță. Ne jucam de parcă ar fi fost o după-amiază liniștită. Fetița voia să treacă „pe sub arcade“ și privea în sus cu niște ochi mari, întunecați, și foarte serioasă, ca și cum ar fi întrebat, oarecum impunător: „Nu-i așa că vreți să vă jucați cu mine și veți fi arcadele mele?“ Rochița de catifea bleumarin cu manșete și guler din dantelă albă îi puneau în lumină căpșorul cu păr lung și cârlionțat. Arcadele erau picioarele noastre, ale mele și ale soțului meu. Îi plăcea la nebunie să se învârtă în jurul picioarelor. Noi eram înalți, până sus în tavan și tavanul era înalt, înalți ca niște statui antice îmbrățișate, vii. Unul în spatele altuia, privind în aceeași direcție, urmărind-o pe fetiță din timp în timp. Regula jocului era să nu ne privim față în față, eu și el. Ar fi fost periculos. Dar ne schimbam din când în când locul: o dată eram eu în față, apoi trecea el în față. Regula de a nu ne privi mi se părea prostească, dar formam întruna arcade, în jurul cărora se învârtea fericită fetița noastră.

Abia pot să merg pe stradă. Nu pot să înaintez prea repede, nu pot să merg prea săltat. E ca și cum aș fi însărcinată în piept. E ca și cum un Sisif și-a găsit la mine locul unde să se chinuie cu bolovanul. Așa de grea mi se pare însărcinarea. Adică mă doare încât trebuie să am mare grijă când respir mai din rărunchi, când strănut, când oftez, când mă aplec sau mă răsucesc fie și foarte puțin. Măi, Sisifule, să știi că eu m-am gândit la tine acum ceva timp și chiar mi-am notat ceva. Anume, dacă într-o zi cineva ți-ar pune în cârcă un bolovan și ți-ar cere să-l duci până la sfârșitul vieții, iar eu aș fi pe acolo și m-aș oferi să înlocuiesc bolovanul – am doar cincizeci și cinci de kilograme – și să-l duc și eu o vreme sau chiar să te duc în brațe pe tine o vreme, oare n-ar fi mai ușor? Mă gândesc mult la cum ar putea Sisif să se metamorfozeze în Atlas. Mă enervează când miturile sunt înțelese monolitic, ca și cum epoca noastră ar fi murit, nefiind în stare de transformări. E dureroasă transformarea, adevărat, dar cred că este în legile naturii să se întâmple când e să se întâmple și, omenește, pe cât posibil, e bine nu doar să o și înțelegi, ci să o și exprimi la modul cel mai sensibil.

 

masca era ca un glob

Ieri noapte m-am visat în holul unui hotel foarte mare. Mai erau pe acolo recepționerul și o tânără, despre care știam că este de la relații cu publicul. Nu știu ce rol aveam eu. Privitoare de profesie? Așteptătoare de ocazie? Pe ușile de sticlă de la intrare văd cum intră un bărbat îmbrăcat în negru, cu o pălărie cu boruri largi. Nu avea geantă. După ce s-a mai apropiat puțin, bag de seamă că în loc de cap de bărbat, avea un fel de mască de femeie vopsită blondă, cu părul prins în coc pe sub pălăria neagră, care i-a dispărut încet. Nu se mai vopsise de ceva vreme, fiindcă i se vedeau rădăcinile sure. Era foarte caraghioasă. Sau caraghios, mai bine. Masca era ca un glob, iar părul era, de fapt, o perucă dinadins nevopsită la rădăcină, că doar părul din peruci nu crește. Sau mai știi?… Probabil fața era prevăzută și cu tăieturi pentru ochi, nas și gură, ceea ce totuși nu se deslușea. Secvența a doua. Acest personaj deghizat și cu mine eram față în față. Își scosese haina neagră și rămăsese în cămașă și pantaloni. Eram foarte aproape și mă orbea albul cămășii pe care îl ajutam să și-o scoată și pe sub care avea mai multe alte cămăși de piele și maieuri, dacă nu cumva era numai din pânze. Nu, nu era numai din pânze, fiindcă avea mâinile mobile, din carne și oase. La chip tot nu-l vedeam, dar știam cu ochiul sufletului că este brunet. Prin urmare, rolul meu era desfăcătoare de cămăși albe.

Citind un articol din Transcultural Psychiatry din 2006, de L. J. Kirmayer, despre limitele noii psihiatrii transculturale, mi se reamintește că nu tot ce este bun într-o regiune a lumii, fie teorie, fie practică, și mă refer în special la cele din lumea occidentală, se potrivesc și în alte zone. Culturile sunt diferite nu doar în privința softului (limbă, artă, religie, istorie, matematică etc.), ci și în privința hardului, a biologicului, a materiei. Dacă se trece cu vederea relația corpului cu mediul, pot apărea diverse conflicte. O altă autoare, Naoko T. Miyaji, de origine japoneză dar plimbată prin mai multe zone ale lumii, atrage atenția într-un articol din 2002 că și proveniența specialistului psihiatru poate influența relația cu pacienții, fiind înclinat(ă) să țină partea unuia sau a altuia dintre cei implicați într-un conflict. Ce să mai spunem atunci despre nespecialiști?

 

semăna cu o insectă imensă

Ieri noapte m-am visat pe la Sala Polivalentă din Parcul Tineretului. Parcă eram la un târg de transport. Parcă ajunsesem acolo cu o mașină foarte haioasă, lunguiață, lustruită, decapotabilă, asemănătoare cu mașinile de curse, dar de epocă, însă dotată cu tot ce-i trebuie pentru normele de viteză din zilele noastre. Semăna cu o insectă imensă, așa cum mi se păreau furnicile tropicale când am fost la Muzeul Antipa în copilărie. Am parcat-o undeva înăuntru, într-un colț din sala unde erau mai multe standuri. Întorc cheia, bâzâitul se oprește și dau să ies, trăgându-mi impermeabilul în jurul meu să nu mă împiedic, după care închid portiera și mă trezesc în spate cu cineva care mă întreabă:
– Unde credeai că pleci?
Nu eram fericită de întâlnire. Era tânăr și înalt, într-un impermeabil mai închis la culoare decât al meu. În timp ce scoteam cheile ca să deschid cabina standului, el rămase nemișcat, cu mâinile în buzunare, rânjind la mine cu niște ochi de o strălucire metalică. Privirea aceea oarecum amenințătoare m-a tulburat extraordinar, ca și cum ar fi fost reluarea unui coșmar în variantă soft. M-am întors să descui standul și visul s-a încheiat. Nu știu dacă a intrat cu mine să stăm de vorbă sau dacă a plecat, neatingând podeaua, așa cum a apărut.

 

de a-mi păstra echilibrul între două limbi, între două culturi

Îmi este de ajuns lupta de a-mi păstra echilibrul între două limbi, între două culturi, între zeci de tipuri de discursuri întâlnite săptămânal, pe care mă străduiesc să le sintetizez. Adică am deja un mediu critic în care mă scald. Suprapunerea cu alte câmpuri critice aproape că mă duce la dezechilibru corporal, așa cum s-a și întâmplat de câteva ori. Acomodarea psihică la starea de dezmembrare—să nu-ți pese că ai membre fantomă, să te împrietenești cu ideea și să le pui la lucru—depinde foarte mult de creolizarea (sau poate balcanizarea… aș vrea să spun altfel… nici creolizare, nici balcanizare… poate melanjul, mixul, amestecul, întrețeserea…) discursurilor care mă ating și din care încerc să-mi formulez propriul mod de a mă adresa. Îmi dau seama că alții sunt poate mai fericiți, au mai mult timp și pot jongla perfect în condiții de felul acesta. Numai că eu nu sunt ei. Eu sunt așa cum sunt și drumul meu pornește de aici, nu din alte părți. Cel puțin asta mi se pare esențial să cred acum. Nici poezia nu știu cât mă salvează. Adeseori îmi este de ajuns, dar uneori vreau și altceva. Atunci mă folosesc de alte forme de exprimare. La poezie mă întorc atunci când mă cuprinde emoția, ceea ce nu înseamnă că în rest nu am emoții, ci că sunt momente când emoția și estetica își dau mâna și eu le pun pirostriile în versuri. Îmi dau seama că, dacă emoția este mai mereu prezentă, estetica umblă creanga și mi-ar lua prea mult să trimit potera după ea, ca să poată să articuleze emoția frumos. Dar nici estetica nu umblă creanga degeaba, ci umblă cu doamna critică. Mai pe scurt, estetica și emoția sunt luate, dar estetica o cam înșeală cu critica. Când emoția și critica dau nas în nas, estetica se retrage și le lasă să se ciondănească deasupra vanei, în storcătorul de struguri, iar ea, critica, mai dă din când în când cep la câte o găleată cu must, pe care o răstoarnă într-unul din butoaie. Comedia aceasta se întâmplă în mintea mea și nu știu cum să le împac pe nebunele astea. N-ar fi greu—uneori cred că toate sunt una și aceeași—, dar în ecuație mai sunt și alți subiecți, cum ar fi: exigenta creativitate, timpul scurt cu acces la resurse (au rămas mai puțin de două luni), corpul (de femeie) fără de care nu aș putea scrie nici un rând și alte condiții mai mult sau mai puțin mărunte, dar de neneglijat, plus conștiința scopului pentru care mă aflu în locul acesta și nu la Umbrărești, în județul Galați, de exemplu, unde învârteam de manivela storcătorului de struguri, conștiință care m-a purtat până aici fidelă. Zâmbesc. Pe conștiința aceasta o salut în mod special.

Deși aseară mi-era un somn monstru, la câteva minute după ce am adormit, m-am trezit brusc. Visasem cum o negresă, parcă spuneam că este una dintre cele cinci de la conferința de săptămâna trecută, se afla în fața unei case, pe trotuar. În loc de stradă era nămol ca de mlaștină. Dacă alunecai pe acolo, nu mai scăpai. Eram pe partea cealaltă a drumului și vedeam cum negresa parcă aluneca în pământul foarte moale. În loc să fie speriată sau îngrijorată, râdea peste umăr, de parcă ceea ce i se întâmpla nu era deloc periculos. Am urlat nu știu ce în clipa când piciorul drept i se afundase până la genunchi, ca și cum eram conștientă de iminenta scufundare. M-am trezit și mi-am amintit încet unde mă aflu.

 

m-am visat zburând

Cum mă întorceam acasă pe Jack Straw Lane, deși era frig și umezeală de nu ai fi scos afară nici pisica, nici câinele, și se lăsa amurgul, am zăbovit câteva minute lângă un arbore plin cu păsărele cântătoare. Cântau așa de frumos pe voci, în cor, îngânându-se una pe alta sau dându-și replici ascuțite, încât m-am oprit câteva momente să le ascult. Îmi imaginam că erai tu acel copac cu tot cu păsări. Doar vreo două-trei nu erai tu, în rest, toată disperarea de a iniția și de a răspunde, precum și dulceața aceea incontrolabilă și aproape insuportabilă erau ale tale.

M-am visat zburând. Parcă era seară și mă aflam într-un spațiu ba asemănător cu un oraș, fiindcă erau oameni în jurul meu pe drum, singuri, perechi sau în mici grupuri, ba asemănător cu un tăpșan, fiindcă erau arbori și tufe, iarbă și flori de câmp. Ziceam că nu voiam nimic, nu aveam nici o intenție. Și deodată corpul mi s-a desprins de la pământ și m-am înălțat ca un obiect foarte ușor. Adia un vânticel și cu el am plutit pe deasupra acelui spațiu, de unde puteam privi în jos cum oamenii se micșorau tot mai mult. Scăfârliile păreau mici mănunchiuri de flori peste care se lăsa treptat umbra serii. M-am ridicat mai sus de înălțimea plopilor și am pornit peste vârfuri, nu știam încotro. Eram oarecum paralelă cu suprafața pământului și, cum zburam eu așa, mi-a apărut înaintea ochilor un râu. Era Siretul. De sus nu părea așa de lat, cum este în realitate când trecem podul pe la Cosmești. Îl puteam cuprinde cu ochii. Zborul continua cu aceeași senzație de bucurie, însă cu teama de a nu-mi scăpa cumva pantofii în apă. Îmi ieșiseră puțin călcâiele și, ca și cum aș fi înotat prin aer și ar fi fost nevoie să mențin acel echilibru instabil, deși eram în văzduh și nu vedeam rostul mișcărilor de înot, mă enerva că nu puteam să-mi fixez pantofii ca să nu-mi scape. Îmi erau cu o jumătate de număr cam mari. Dar zborul nu s-a întrerupt.

 

barierele nu încetează să apară, interioare și exterioare

Mă preocupă de la o vreme problema supraviețuirii culturale, fiindcă simt cum mă lovesc de bariere. Îmi pun întrebarea: ce o să se întâmple cu limba română, o să dispară? Mă uit la imensitatea bibliotecilor de pe aici și a arhivelor electronice și, comparativ, mi se pare infim ceea ce se scrie în românește. Îmi explic boom-ul cinematografiei românești prin prisma aceasta a nevoii de a supraviețui din punct de vedere cultural. Filmul poate comunica mai repede decât textul, adevărat. Și totuși poate nu ar trebui să privesc așa de fatalist problema. Internetul permite folosirea multor limbi. Azi poți scrie ce vrei, cât vrei, pe unde vrei. Dar chiar poți toate acestea? Barierele nu încetează să apară, interioare și exterioare, deși traducerile încep să câștige tot mai mult teren. De mai demult am observat un transfer al granițelor culturale ori statale spre nivelul electronic, tehnic, mental, psihic. Chiar are loc transferul acesta, fiindcă pașaportul îmi spune clar că nu în totalitate? În ce condiții poate fi utilă teoria gândirii deteritorializate?

M-am visat în preajma unei familii care avea o fetiță. Se odihneau pe o bancă, parcă în Parcul Libertății. Parc și parcă. Nu-i cunoșteam, însă pluteam în jurul lor. Fetița tot fugea de lângă părinți pe alee. Să fi avut vreo câțiva anișori. Nu știu de ce fugea. Copiii au diverse motive. Nu prea se uita în urmă. Apoi ne-am întors în timp, când copila avea numai câteva luni, iar mama ei o ținea în brațe. Eram acasă la ei, în vizită, în sufragerie, unde pluteam toți ca peștii într-un acvariu. Mi-a dat-o și mie în brațe să o legăn puțin. Era frumușică și, cum deschidea gurița, scotea o limbă neobișnuită, în sensul că nu era mică așa cum au bebelușii, ci era o limbă mare, ca de adult. Nici vorbă de dinți. În vis nu mi s-a părut nici straniu și nici nu m-am speriat.

Nu știu cât o să-mi ia și nici dacă o să-mi treacă și nici dacă nu cumva ar trebui să mă obișnuiesc, fiindcă poate părea o prejudecată sau doar o senzație impresionistă, dar am o problemă cu a mă simți bine în locul căruia îi spun acasă. Mi se suprapun spațiile în minte, iar la nivelul corpului simt cum aproape fără să-mi dau seama se instalează un strat de protecție, un altfel de acasă, mai ușor de dus. Visele din alte spații nu mi se par noutăți. M-am visat într-un vechi oraș croat sau ucrainian, pe unde nu am fost niciodată. Urcam niște trepte abrupte și era floare la ureche. Însă realitatea că înainte să deschid ochii dimineața nu știu în ce loc mă aflu, din multele locuri unde aș putea fi, mă suspendă complet pentru câteva secunde. Nu este nici amețeală, nici senzația când nu știi poziția în pat, ci o nedeterminare acută. Aș căuta prin poezie ceva bun în nedeterminarea aceasta.

 

Oxford, 2009-2010

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *