Marta Petreu: Sebastian și avatarurile lui politice și romanești

La Editura Lleonard Muntaner Editor din Mallorca, sub îndrumarea Mariei Muntaner, a fost publicat romanul lui Mihail Sebastian De doua mii de ani, în limbă catalană: Des de fa dos mil anys, cu prefața originală a lui Nae Ionescu scrisă în 1934. Un cuvânt-înainte semnat de profesoara și scriitoarea Marta Petreu comentează pentru cititorul catalan circumstanțele publicării și destinul acestei cărți. Traducerea îi aparține lui Xavier Montoliu Pauli.

Iată prefața semnată de Marta Petreu reprodusă aici prin amabilitatea editurii:

 

La începutul anului 1935, într-un text de recapitulare a evenimentelor literare importante din anul precedent, cronicarul literar român Eugen Ionescu, viitorul dramaturg francez Eugène Ionesco, scria că: „Anul literar 1934 a dovedit foarte limpede că la noi nu se pun decît problemele care se pot pune. Adică lucrurile care sunt dictate. De pildă: lucrul cel mai grav, cel mai palpitant ce s-a discutat în 1934 a fost prefața lui Nae Ionescu la un roman de M. Sebastian. Prefața privea problema antisemită. Singura problemă care putea suscita discuții, pentru că așa dictează contingențele, să se discute mai întîi de toate această problemă care, în fond, în esență, în absolut, este cu totul neinteresantă”. La acea dată, viitorul dramaturg francez, deși el însuși cu o cîtime de sînge evreiesc după mamă, se dovedește, după cum se vede, destul de insensibil la problema evreiască care iscase un important scandal de presă în jurul romanului De două mii de ani al colegului său de generație Mihail Sebastian.

Despre ce este vorba și cine sînt personajele dramei – pentru că despre o dramă a fost vorba. Personajul principal este Mihail Sebastian (n. 18.X.1907- d. 29.V.1945), pe numele lui real Iosef M. Hechter, născut în orașul Brăila, într-o familie relativ modestă de evrei români. Sebastian a făcut parte, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Petre Pandrea-Marcu Balș, Bellu Zilber, Lucrețiu Pătrășcanu ș.a., din așa-numita generație ’27. Liderul generației a fost scriitorul Mircea Eliade, viitorul istoric al religiilor, care a lansat primul program-manifest al generației sale, și anume Itinerariul spiritual, un serial de 12 articole ardente și imperative, publicat în toamna anului 1927 – de unde și numele generației – în ziarul Cuvîntul. (I-a urmat, chiar în anul următor, un alt manifest, al altor tineri, de o violență și mai mare, Manifestul Crinului Alb.) Manifestul lui Eliade se întîlnește, din punct de vedere al ideilor programatice, cu ideile formulate în primăvara anului 1927 de către tînărul și deja celebrul scriitor Klaus Mann, fiul cel mai mare al lui Thomas Mann, în volumașul său Heute und Morgen. Zur Situation des Jugen Geistigen Europas (Hamburg, Gebrüder Enoch Verlag, 40 p.); iar acest fapt face ca generația ’27 românească să fie, în ciuda particularităților ei ideologice locale, o parte – periferică, e adevărat –, dintr-un fenomen generaționist european mult mai larg, care s-a manifestat în Europa după Primul Război Mondial, cînd s-a pus o mare miză pe tineret. Generația ’27 a fost iraționalistă, vitalistă, spiritualistă, „paricidă” (adică critică la adresa a tot ceea ce au făcut generațiile anterioare), dedicată experimentelor vitalist-erotice, mistică și, într-o parte a ei, ortodoxistă (adică mizînd pe religia ortodoxă ca normă ideologică și morală) și revoluționară. Cei mai mulți tineri din generația ’27 au fost, în ton cu epoca (europeană și românească deopotrivă), adversari ai democrației. La început, generația ’27, apolitică, a fost contra oricărui amestec în politică, situație care s-a schimbat numai în 1932-1933, cînd mulți dintre membrii generației s-au angajat politic, și anume la extreme, adică fie la extrema dreaptă, fie la extrema stîngă, în timp ce alții au rămas la centru; specific pentru aceia care s-au angajat politic de partea extremismului revoluționar, fie el comunist, fie el fascist, a fost faptul că, dacă au fost dezamăgiți, au sărit direct în cealaltă extremă (de la fascism la comunism sau invers, de la comunism la fascism), dar niciodată nu s-au oprit la centrul democrat.

Generația ’27 l-a avut ca mentor recunoscut pe Nae Ionescu (n.16.06.1890-d.15.03.1940), ziarist la cotidianul Cuvîntul, profesor de metafizică și logică la Universitatea din București, o personalitate controversată, cu o evoluție politică spectaculoasă. Filosof de factură organicistă, antiliberal și antidemocrat convins încă de la început, Nae Ionescu a evoluat în ton cu evoluția Europei și a României interbelice: el a diagnosticat starea revoluționară din Europa contemporană și a acționat politic, prin ziarul său, pentru ca în România să se petreacă o „revoluție” colectivistă (adică totalitară) similară cu ceea ce vedea în jur. Pentru asta, a mizat la început pe un partid (pe acela Național-Țărănesc condus de omul politic Iuliu Maniu; apoi pe prințul exilat Carol, viitorul rege Carol al II-lea, pentru a cărui întoarcere în țară a militat, iar după întoarcerea acestuia în 1930, Nae Ionescu a devenit consilierul lui politic; din toamna anului 1933, pe Mișcarea Legionară, condusă de Corneliu Zelea Codreanu; o mișcare politică de tip fascist, cu pregnante particularități religioase ortodoxiste). Ziarul Cuvîntul, care din primăvara anului 1928 devenise proprietatea sa, a fost un instrument eficient pentru jocurile politice ale profesorului-politician.

Datorită lui Nae Ionescu, Mihail Sebastian a fost angajat la ziarul Cuvîntul încă din 1927, de pe vremea cînd era student. La început el a scris aici articole de informație culturală, dar din 1929, deci mult mai devreme decît colegii lui de generație, începe să scrie articole politice – de opinie (deci care îi angajează răspunderea personală), nu de informare. Publicistica lui politică este în ton cu orientarea ziarului și cu ideile lui Nae Ionescu, patronul și directorul său; în timp ce „Profesorul”, cum i se spunea lui Nae Ionescu, scria editorialul, Sebastian scria rubricile „cursiv” (o rubrică programatic ironică) și „fond” (o rubrică mai sobră); în articolele sale, Sebastian a repetat ideile de dreapta, apoi, odată cu evoluția lui Nae Ionescu înspre extrema dreaptă, pe acelea de extremă dreaptă ale patronului său, de obicei cu un semiton sau un ton mai jos. În acord cu ziarul și directorul său, el a fost un antidemocrat, antiliberal, antiburghez explicit, un pledant pentru revoluția lumii românești, pentru autarhie, pentru reducerea numărului de studenți din țară și contra gratuității învățămîntului elementar; iar în politica externă, pentru Anschluss (unirea Austriei cu Germania); la fel, a fost un admirator al faptelor lui Mussolini, iar ca „filosof” al istoriei, considera că „revoluția” colectivistă din Italia fascistă și Germania hitleristă este un fenomen fatal, căruia nu are sens să i te împotrivești. Sebastian a rămas la Cuvîntul și a scris în continuare pe linia ziarului, chiar dacă cu un ton mai jos decît directorul sau, și în toamna anului 1933, cînd Nae Ionescu s-a aliat pe față cu Mișcarea Legionară și a transformat ziarul într-o publicație explicit prolegionară, la care colaborau liderii Legiunii. Rămînerea lui în „cazanul cu smoală antisemită” de la Cuvîntul, cum a numit un jurnalist evreu ziarul, i-a atras criticile presei evreiești. Lucrurile au explodat cu totul la finele anului 1933 și în primele zile ale anului 1934: în 29 decembrie 1933, legionarii l-au asasinat pe I.G. Duca, primul-ministru liberal. Bănuit de instigare la asasinat prin editorialele lui din Cuvîntul, Nae Ionescu a fost arestat (2 ianuarie 1934, dar eliberat în martie), iar ziarul a fost suspendat (va reapare abia în 1938).

Cam asta a fost conjunctura (prezentată aici drastic simplificată) în care a apărut romanul lui Mihai Sebastian De două mii de ani, cu prefața lui Nae Ionescu.

Mihail Sebastian avea de multă vreme, cam din 1930, atît intenția de a scrie acest roman, cît și înțelegerea cu Nae Ionescu cum că acesta i-l va prefața. Iar la anume acest roman, ce pune în dezbatere problema evreiască și în care Nae însuși apare ca personaj sub numele de Ghiță Blidaru, Profesorul a scris o prefață antisemită. Combinația dintre roman și prefață a funcționat ca dinamita, aruncînd în aer mediile publicistice românești. (Se cuvine să precizăm că, într-o cultură în general agitată cum este aceea română, anul 1934 a avut și alte două „scandaluri”, provocate de volumele altor doi autori din aceeași generație ’27; și anume, un scandal legat de Nu, volumul de debut eseistic al lui Eugen Ionescu, și altul legat de Pe culmile disperării, volumul de debut absolut al lui Emil Cioran.)

Romanul lui Sebastian este unul cu cheie, diverse persoane reale din București, începînd cu Nae Ionescu, așa cum am spus, putîndu-se recunoaște cu ușurință în personajele cărții. Apoi, romanul este o declarație explicită de dragoste a romancierului pentru „Omul acesta pe care l‑am iubit cu ciudă”, adică pentru Nae, ale cărui contradicții se străduiește să le înțeleagă. Declaraţie de iubire, romanul este şi o declaraţie clară de vasalitate, căci naratorul (adică figura lui Sebastian) stă sub „ochiul lui [al lui Blidaru, n.n., M. P.] de stăpîn predestinat”. Iar natura de stăpîn a lui Blidaru este repetat subliniată: „E singurul om pe care îl cunosc şi împotriva căruia simt că soarta nu poate nimic”. „Stăpînul” cu o caracteristică „îmbinare poruncitoare a sprîncenelor” îi trezeşte tînărului adorator  instinctul – masochist! – de a i se supune: „e unul din acei oameni care fac lege pentru toţi, obligîndu‑te să te supui nu atît argumentelor lor, cît climatului şi stilului lor. […] Este pînă azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am însă prin aceasta sentimentul unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări”, scrie, fără nicio precauţie, romancierul. E o supunere masochistă, deoarece tînărul admirator acceptă, de la început, „panica”, neliniştea”, „teama” permanentă, „apăsarea prezenţei lui”, ba chiar ruşinea de sine și suferința (scena primei lor convorbiri, cînd profesorul îl bruschează, „Ce ritos m‑a repezit ! Nici n‑a vrut să se uite bine la mine”, îl umple pe erou de ruşine, „mă înfior de ruşine”, şi de durere: „Cît am suferit atunci”). Ca stăpîn recunoscut, Blidaru este omul care îi schimbă la propriu destinul, îndreptîndu‑l spre arhitectură, în loc de drept, pentru că: „Tu ar trebui să faci ceva care să te lege de pămînt”, adică „o meserie” care „să‑ţi redea simţul materiei”. În acest roman ideologic, în care şi din punctul de vedere al naratorului, şi din acela al profesorului Blidaru, evreii apar ca „abstracţi” şi nelegaţi de pămînt, iar românii, dimpotrivă, ca „mirosind a pămînt”, noua meserie, legată de pămînt, pare echivalentul unei terapii pentru evreitate. Iar Sebastian, acceptînd pentru alter ego-ul său o meserie nouă, prin care va „servi pămîntul, piatra, fierul”, îl pune şi se pune – conştient? inconştient? – în situaţia de a‑şi trata, la recomandarea lui Blidaru, evreitatea.

În ciuda suferinţei şi neliniştii pe care i‑o produce, Blidaru este descris de discipol drept omul căruia „nu i se poate replica nimic”, adică, cu un cuvînt al lui Sebastian, drept stăpînul, cu care se află într-o relație pur masochistă. Scandalul din jurul romanului De două mii de ani a fost în primul rînd unul politic. Dacă aceeași prefață ar fi fost scrisă de altcineva decît de Nae Ionescu (adică de fostul protejat al regelui Carol al II-lea, trecut cu arme și bagaje la legionari și devenit pe față adversarul regelui, închis pentru instigare la asasinat politic, eliberat, martor în favoarea legionarilor asasini la procesul care le-a fost intentat și așa mai departe), scandalul ar fi fost mai mic sau chiar nu s-ar fi declanșat.

Trebuie să precizăm că și Nae Ionescu, și Mihail Sebastian au publicat, înainte de anul 1934, articole despre evrei și problema evreiască. Nae Ionescu era contra asimilării evreilor și diagnostica iudaismul ca aflîndu-se în dilema „se chinuiește perpetuu – sau moare. Tertium non datur”. În același timp, el a preluat din istoria evreilor criteriul iudaic pentru națiune –  la evrei, observă Nae Ionescu, „națiune și religie se acoperă” – și l-a utilizat drept criteriu tare pentru apartenența cuiva la națiunea română (este român numai cine întrunește simultan și obligatoriu două însușiri: este etnic român și are religia ortodoxă). Aceste idei au trecut (mai puțin ultima, privitoare la națiune) la Mihail Sebatian, care le-a utilizat cu convingere în articolele sale de presă.

Aceleași idei, dar duse pînă la ultima lor consecință, sînt prezente și în romanul De două mii de ani, respectiv în prefața scrisă de Nae Ionescu. Mai mulți comentatori, unii dintre ei evrei, au observa instantaneu că Nae Ionescu (în prefața sa) și Mihail Sebastian (în corpul romanului) au aceleași idei despre evrei și evreitate, și că, deci, fondul lor de idei este comun.

Atîta doar că Sebastian, în romanul său, l-a contrariat pe Profesor prin faptul că s-a declarat nu doar evreu, ci și român și dunărean: iar asta a fost pentru Nae Ionescu intolerabil. Și anume, pentru că îi contrazicea definiția sa rigidă a națiunii române, definiție formulată de el după modelul definiției evreiești a națiunii. Apoi, pentru că totul se întîmpla în anul 1934, după ce: 1. Nae Ionescu  fusese expulzat din camarila regelui Carol al II-lea, rege care avea o metresă evreică; 2. Nae devenise eminența cenușie a Mișcării Legionare (aceasta, antisemită din start), fusese închis pentru ea etc.; 3. în Europa, extrema dreaptă și antisemitismul au luat avînt după ce Hitler a ajuns în 1933 cancelarul Germaniei. Și alte circumstanțe, de același fel.

Politic fiind, scandalul a fost în același timp al persoanelor implicate în el, al combinației insolite dintre un ideolog antisemit și un scriitor român de origine evreiască care-și declară pe față dragostea față de antisemitul ce-l condamnă la chinuri veșnice: „…Iosef Hechter, tu nu simţi că te cuprinde frigul şi întunerecul?”. Articolele critice au venit de la extrema dreaptă, de la extrema stîngă, din tabăra democrată, din partea presei evreiești, plus de la persoanele pe care Sebastian (un publicist foarte răzgîiat pînă la începutul anului 1934, care ataca crud, la persoană, pe oricine din taberele ideologic sau numai literar adverse) le atacase și ridiculizase. În același timp, Sebastian a fost apărat de foarte mulți dintre colegii lui de generație, inclusiv de Eliade. Iar în începutul anului 1935, Sebastian s-a apărat, nu întotdeauna pe linia adevărului, în volumașul Cum am devenit huligan.

După povestea asta, relația lui Sebastian cu Nae Ionescu a rămas în picioare. Jurnalul lui Sebastian ne arată că relația a continuat, poate uneori și cu un adaos de ironie la adresa lui Nae, pînă la moartea acestuia (martie 1940).

În ansamblul operei de ficțiune a lui Sebastian, formată din proză și piese de teatru, De două mii de ani ocupă o poziție de mijloc, urmînd după volumele de proză Fragmente dintr-un carnet găsit (1932) și Femei (1933) și urmat fiind de Oraşul cu salcîmi (1935), un roman adolescentin-sentimental, și de Accidentul (1940). De două mii de ani este, alături de romanul Accidentul, dar din motive cu totul diferite, una dintre reușitele prozastice importante ale lui Sebastian: căci, dacă în întregul ei literatura lui Sebastian relevă un autor inteligent și delicat-melancolic, De două mii de ani are un ton mai aspru și plin de forță, mai ales – după cum observa Eugen Ionescu – în „Primele patruzeci și ultimele patruzeci de pagini”, care sînt „admirabile: dureroase, vii, acute, dramatice, copleșitoare, scrise extreme de pregnant, de adevărat”.  Mai trebuie spus că statura de scriitor a lui Mihail Sebastian a crescut considerabil abia postum, prin publicarea (în 1996, adică după căderea totalitarismului românesc după model sovietic) a însemnărilor lui intime: Jurnal: 1935‑1944.

Revenind la firul biografiei scriitorului: evident, ziarul Cuvîntul nemai existînd, Sebastian a trebuit, după ianuarie 1934, să își găsească alte locuri unde să lucreze. În anii 1935-1940, Sebastian, care fusese ajutat, cu ocazia marelui scandal, de unii intelectuali din tabăra democrată, s-a refugiat printre democrați. Nu fără a nota despre ei, cu rezerva cuiva ce s-a format sub mantaua lui Nae Ionescu și i-a preluat ideile drept convingeri proprii, „democraţii ăştia”; ăștia, dar nu noi, democrații. Iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a ajuns – prin aceeași mișcare de pendul pe care au făcut-o mulți alți colegi de-ai săi de generație, dintr-o extremă în alta – în extrema stîngă comunistă, în grupul liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu. Drept urmare, la 23 august 1944, cînd conducătorul statului roman, mareșalul Ion Antonescu, a fost înlăturat prin lovitură de stat de către o coaliție de partide politice și cu acordul regelui Mihai, Sebastian a făcut servicii de presă pentru comuniști; el a scris, pe bază de indicație – cam cum scria și la Cuvîntul, respectînd specificul revistei și cerințele directorului ziarului – manifestul către țară intitulat Manifestul Blocului Național-Democrat și broșura Vine Armata Roșie.

A murit la  29 mai 1945, călcat – ce ironie teribilă! – de un camion al armatei sovietice.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *