Lumea asta-i un petic într-un infinit

© Eduardo De Moya
© Eduardo De Moya

 

MĂDĂLINA MOTOȘAN este absolventă a Facultății de Litere, Istorie și Teologie, domeniul Limbi și literaturi (română-spaniolă), din cadrul Universității de Vest din Timișoara (2017), cu lucrarea de licență Probleme întâlnite la nivelul discursului scris din revistele de modă pentru femei. Actual, masterandă în primul an, în cadrul aceleiași universități, la specializarea Studii romanice: culturale și lingvistice (spaniolă).

 

Cu pași făcuți ba în stânga, ba în dreapta, ba înainte sau înapoi, am ajuns, în final, pe-un petic de pământ peninsular, străin, încins de razele majoritare ale soarelui – în comparație cu norii minoritari, cărora parcă le este respinsă prezența impresionistă – un colț din lumea lui Quijote, culorile lui Velázquez și ale urmașilor în majusculele cuvenite, desigur. Diversitatea culturală lovește-n plin, iar asta te face să deschizi ochii mari și să te simți încrezătoare. Încrezătoare că nu ești singura persoană străină. Încrezătoare că ai ajuns într-un loc unde cineva ca tine te poate înțelege. Încrezătoare pentru cât de mult vei crește cultural, chiar dacă pașii-ți sunt necunoscuți. Și totuși, faci parte din minoritate. O simți când vorbești, când vrei să râzi sau să îți spui oful.

Cu toată diversitatea etnică, lingvistică, în fine, culturală pân’ la urmă, te pândesc din toate părțile priviri de-un colorit extraordinar: de înțelegere, de respingere, de curiozitate, de apreciere, de nedumerire, de empatizare, iar lista poate continua pe încă câteva rânduri, pentru că reacțiile sunt atât de diverse încât cuprind toată cromatica de octombrie. Ar fi un clișeu de sezon dacă aș bate apa-n piuă cu ceea ce se scaldă ochii în lunile de toamnă. Așa că mă opresc, las frunzele să cadă în haosul lor, în timp ce eu îmi izbesc privirea de niște ziduri, geamuri și detalii arhitectonice. Stau, privesc și, într-un final, îmi materializez gândul: bolborosesc ceva a uimire: clădirea facultății pare să aibă un impact major pentru retina mea. O măsor din toate unghiurile, iar sentimentul persistă. Se impune prin arhitectura renascentistă ce o conturează, prin contextul dat și amplasare, dând o notă minoră (la o privire superficială) celorlaltor clădiri.

Minoritate. Minoritar. În minoritate. Minoritate națională. Găsim aceste structuri lexicale la o aruncare de privire pe DEX online, unde identificăm forma de substantiv, de adjectiv și dacă ne-ncruntăm nițel privirea, vedem și o locuțiune adverbială. Termenul este integrat și în sintagma atât de auzită azi: minoritate națională. Așadar, cuvântul a conturat o dezvoltare observabilă în câmpul semanticii și denumește, general, partea (cea) mai puțin numeroasă a membrilor unei colectivități. Locuțiunea adverbială amintită, în minoritate este echivalentă cu în inferioritate numerică, iar sintagma minoritate națională desemnează un grup de oameni de aceeași limbă și etnie, care se deosebesc de cele ale majorității locuitorilor unui stat. Deci, minoritatea se opune majorității. Sau majoritatea se opune minorității. Da, se opune, dar doar la nivel semantic.

În realitate, se încearcă, pe alocuri, o șlefuire diplomatică a relațiilor dintre latura majoritară cu reprezentanții minorității. Se încearcă, că doar încercarea moarte n-are. Și uneori e cu reușită, alteori ba. În contraste, cu piper sau cu zahăr, se ivesc fel și fel de situații, ciocniri sau îmbrățișări culturale, care mai de care, cu zâmbete sau încruntări grave din frunte. Iar cum lumea asta-i un petic într-un infinit, se face că, pașii nu-ți sunt la singular, iar într-un final verbele ajung să se conjuge la persoana I, plural. Și găsești, unde nici nu te-ai gândi c-ar fi, pași care vin de unde ai venit și tu. Vorbele curg, ideile unesc și ajungi la concluzia atât de simplă și primordială: (noi) am vrea să fim acasă. Bineînțeles, acasă are semnificații atât de globale, dar aici rezumă modest, nostalgia de casă, de acasă.

Ar fi, poate, de prisos să precizez că rândurile de mai sus, continuate mai jos, sunt pricinuite de propria-mi experiență și – ca material auxiliar –  de o gamă delicios de sinceră de gânduri împărtășite la plural cu alți compatrioți. Mă opresc nițel să punctez că excepțiile există. Însă sunt vizibil minoritare și răsar acolo unde obișnuința s-a transformat în a doua natură a omului. Se aud voci, observabil lipsite de putere, care adaugă, citez: „Mă enervez când merg acolo vara…”. Acel spațiu, acolo, nuanțat parcă în illo tempore, este România, da. Privirile se întrepătrund, srâmb din nas, dar există loc de înțelegere a acestor păreri, sentimente și stări pricinuite de o anumită parte de lume, chiar dacă nu sunt în asentiment cu ele și nu cochetez cu limitările de a surprinde într-un discurs doar stratul negativ.

Aici, pe pământul arid din centrul Spaniei, dar cu compensații generoase în câmpul cultural, fie că vorbim despre bulgari, români, ucrainieni, africani, brazilieni, columbieni etc., minoritățile ajung să fie majorități într-un microcosmos. De la mic la mare, formează comunități din nevoia de a aparține unui grup care crede în aceleași valori, idei, principii, gânduri. Îi unesc același dor după gustul mâncării de acasă, același trecut național, același crez religios sau aceleași culori naționale.

Cu ghiozdanu-n spate, strâng tare din dinți și intru în sala de clasă. În gând rulează aceeași melodie, unde eu, ea, ele și el trebuie să punem pe masa jocului răbdarea. Tot cu ghiozdanu-n spate, umplut pân’ la refuz cu amintiri, cu pățanii, cu zâmbete călătoare și cu dor, aștept să mă așez cu coatele pe băncile care nu-mi sunt străine, acolo unde răbdarea îmi e parteneră doar în situațiile de aglomerație citadină. Acolo e acasă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *