Ana Săndulescu în dialog cu Lucian Dan Teodorovici
„Am citit într-o singură ședință de cenaclu, undeva prin 1997, întregul roman ‘Cu puțin timp înaintea coborârii extratereștrilor printre noi’. A durat câteva ore. Mă tot uitam în sală să văd dacă pleacă oamenii, dacă mai au răbdare. Au stat până la final…”
Lucian Dan Teodorovici – Arhiva personală
LUCIAN DAN TEORODOVICI (n. 1975) este scriitor, editor, regizor de teatru și scenarist. Din 2017 este director al Muzeului Național al Literaturii Române, Iaşi. A debutat cu romanul Cu puțin timp înaintea coborârii extratereștrilor printre noi, apărut în 1999 la editura OuTopos din Iași. A publicat volumele: Circul nostru vă prezintă (Polirom, 2002), Atunci i-am ars două palme (Polirom, 2004), Celelalte povești de dragoste (Polirom, 2009), Matei Brunul (Polirom, 2011), Unu + unu (+ unu…) (Cartea Românească, 2014) și Cel care cheamă câinii (Polirom, 2017). Ca regizor de teatru a pus în scenă următoarele spectacole: Prăpădul (după un text de Attila Bartis, Teatrul Național Iași, 2013), Sunt o babă comunistă (după romanul omonim a lui Dan Lungu, Ateneul Tătărași Iași, 2014), Unu + unu (după textul propriu, Teatrul Național Iași, 2016). Câștigător al următoarelor premii literare: Premiul special al cititorilor „Natalia Gorbaniewska” (Polonia, 2015), Premiul pentru Proză al revistei Observator cultural (2012), Premiul Naţional de Proză Ziarul de Iaşi (2012), Premiul special al publicului la Gala Industriei de Carte din România (2012), Premiul literar „Augustin Frăţilă” pentru cel mai bun roman al anului 2011.
În prezent, Lucian Teodorovici se ocupă de organizarea următoarei ediții FILIT și călătorește prin străinătate pentru a-și promova romanele proaspăt traduse. În acest sens, cărţile sale sunt traduse ori în curs de traducere în S.U.A., Anglia, Franţa, Germania, Spania, Italia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Macedonia și Ucraina.
Ana Săndulescu: Lucian, ce a însemnat OuTopos pentru tine?
Lucian Dan Teodorovici: A însemnat poarta de intrare spre ceea ce știam dintotdeauna că îmi doresc să fac în viață, anume să exist în literatură nu doar în calitate de cititor, ci și de scriitor. OuTopos n-a fost doar un cenaclu, cum era numit, ci înainte de toate un grup larg de prieteni care discutau nonstop despre literatură și despre scris. Eram majoritatea studenți în anul I sau II, la diverse facultăți, dar în special la Litere și Filosofie.
AS: În aceeași perioadă cu OuTopos au existat și alte grupuri literare notabile, cel mai relevant dintre acestea fiind Club 8. Ca membru al OuTopos, ce părere aveai despre cluboptiști?
LDT: Club 8 era un grup format din creatori mai maturi cu câțiva ani, mulți dintre ei, chiar majoritatea, fiind deja universitari și având un nume conturat în spațiul literar. Era un grup mai selectiv, să-i spunem așa, iar participarea era mai redusă. Dar asta pentru că așa își doreau, intenția era să formeze un grup de scriitori profesioniști, care să respecte cu strictețe anumite valori, cele formulate de altfel în Manifestul Clubului 8, pe care l-am semnat și eu. Tendința asta de a-i privi pe ei sau, mai degrabă, de a ne privi pe noi ca o alternativă la Club 8 nu a durat mult. În câteva luni, membri ai Club 8 participau la întâlniri ale OuTopos, iar eu, spre exemplu, am citit în cadrul unei ședințe a Club 8 din primul meu roman, Cu puțin timp înaintea coborârii extratereștrilor printre noi. Mai mult, după acea lectură, unul dintre membrii importanți ai Club 8 s-a oferit să-mi scrie prefața acelei cărți de debut. Putem spune că am fost două grupuri literare care au început separat, dar apoi s-au „aglutinat”, iar la un moment dat am pornit chiar un proiect comun: „Salonul de Literatură Dosoftei”.
AS: Câte persoane veneau la întâlnirile OuTopos? Unde se desfășurau și cum vă coordonați în absența telefonului mobil?
LDT: La început veneau în jur de 15-20, care au și format nucleul grupului. Apoi, s-a ajuns chiar la întâlniri cu 80-100 de persoane în public. Dar în mod normal ședințele noastre nu depășeau 40, 50, dacă-mi amintesc bine. Aveam o zi fixă, o oră fixă. La finalul fiecărei întâlniri stabileam următoarea ședință: timpul și locul. Ne întâlneam în general, la început, într-un amfiteatru al Universității „Al. I. Cuza” din Iași. Apoi, beneficiind de apropierea și sprijinul scriitorului Șerban Alexandru1 ne-am mutat definitiv, adică până prin anul 2000, la Casa Dosoftei din Iași, acolo unde s-a născut ulterior Salonul de Literatură deja pomenit.
1pseudonim literar al domnului Mirel Cană
AS: Ştiu că ai fost unul dintre iniţiatorii OuToposului, ce a urmat după acest proiect? În ce măsură a contribuit OuTopos la formarea ta ca scriitor?
LDT: După OuTopos, mulți dintre noi am intrat în redacția revistei Timpul, alături de membri ai Club 8, iar acolo am continuat să lucrăm și să ne manifestăm în spiritul ambelor grupuri care erau deja foarte apropiate ca idei, principii și valori. Mai târziu, ne-am regăsit și în alte proiecte: unii dintre noi în cadrul Editurii Polirom, alții în Universitate. Am rămas prieteni, ăsta e lucrul cel mai important. Cât privește formarea mea ca scriitor, e musai să fi însemnat mult, căci a reprezentat, așa cum spuneam, deschiderea. Apoi, a însemnat experiența de a înfrunta și, într-un final, de a accepta critica. A însemnat înțelegerea faptului că cel care are o opinie diferită despre creația ta nu este neapărat rău-intenționat, ba aș zice chiar dimpotrivă. Dar, mai mult decât orice, a însemnat menținerea, vreme de mulți ani, a entuziasmului literar la cote maxime.
AS: Prin ceea ce au scris sau prin maniera în care s-au comportat, ai găsit vreun mentor, vreun model de urmat în unul din scriitorii sau scriitoarele care frecventau OuTopos?
LDT: Depinde în ce sens înțelegem cuvântul „mentor”. Indiscutabil, un om care a contribuit mult la viziunea mea despre literatură este domnul Mirel Cană. Însă scriu complet diferit de domnia sa, iar asta aș putea spune că e unul dintre marile merite ale domnului Cană: ne-a încurajat să ne descoperim propria cale literară, propriul stil, propria abordare. Altfel, sigur că ne-am influențat reciproc, mă refer acum la membrii OuTopos, măcar la nivel subconștient. Dar am căutat întotdeauna să fim diferiți.
AS: Care este cea mai frumoasă amintire de la cenaclu?
LDT: Am citit într-o singură ședință de cenaclu, undeva prin 1997, întregul roman Cu puțin timp înaintea coborârii extratereștrilor printre noi. A durat câteva ore. Mă tot uitam în sală să văd dacă pleacă oamenii, dacă mai au răbdare. Au stat până la final, iar apoi au mai stat o oră pentru o discuție pe seama romanului, una entuziasmantă pentru mine, căci opiniile lor au fost entuziasmante. Atunci am început, de fapt, să conștientizez că pot deveni cu adevărat scriitor.
AS: Care e sentimentul tău general în legătură cu participarea la cenaclurile literare?
LDT: Nu mai am opinii față de ideea de cenaclu literar. Lumea s-a schimbat. Opiniile mele sunt ale unui om din urmă cu două decenii. Or, în cele două decenii, s-a petrecut o revoluție colosală, așa cred eu, care practic a pus întreaga lume pe un nou „cod”, pe alte baze. Nu cred că le înțeleg în totalitate. Să spun eu azi că e mare nevoie de cenacluri, pentru că ele îți ofereau o comunicare extraordinară? Pot, dar ar suna emfatic. Nu știu dacă azi comunicarea, prin ceea ce oferă internetul, e cu adevărat mai slabă sau mai bună. Nu am încă opinii ferme. Însă la acea vreme sunt convins că cenaclurile erau vitale pentru cineva care se dorea scriitor.
AS: Din întâlnirile acestea a izvorât FILIT2, la confluenţa unei mari prietenii, cea dintre tine, Dan şi Florin. Spune-mi, poţi să mai identifici şi altceva care s-a născut din timpul acelor şedinţe?
LDT: Și azi, în timp ce discutăm, am pornit sau sunt în derulare proiecte care își au direct sau în feluri mai ciudate originea acolo, în OuTopos și Club 8. Proiectul „Ego. Proză” a fost precedat, spre exemplu, de o încercare de a face cam același lucru la o editură înființată de noi, membrii OuTopos. FILIT a venit după zeci de discuții, timp de ani de zile, între Dan Lungu, care era și este asociat Clubului 8, și noi, Florin Lăzărescu și cu mine, care suntem asociați cu OuTopos. Sigur că între timp deveniserăm foarte apropiați prieteni, noi nu mai făceam demult deosebirea între cele două grupuri, dar asta e o altă poveste. Repet, foarte multe dintre proiectele noastre au la bază acele prietenii, acele idei și, cel mai important, acele principii și valori.
2Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi, ajuns la cea de-a VI-a ediție
AS: Dacă ai organiza un nou cenaclu literar în Iaşi ce loc ai alege pentru asta?
LDT: Azi sunt legat profesional de MNLR3 Iași, instituție care administrează atât Casa Dosoftei, cât și Casa Pogor. Ar fi deci greu să mă decid din postura mea de-acum. Sentimental, sigur că sunt apropiat de Casa Dosoftei, căci acolo am petrecut sute de ore în cadrul unor ședințe de cenaclu. Dar la întrebarea asta n-am totuși un răspuns clar: ambele locuri sunt foarte potrivite pentru un cenaclu, asta fără discuție. De altfel, la Casa Pogor, mai exact în Pod Pogor, se desfășoară un astfel de cenaclu, condus de același domn Mirel Cană, care n-a obosit să caute, toată viața, talente literare. De curând a și venit la mine, cu o bucurie enormă, spunându-mi că a descoperit un mic geniu. Și-mi vorbea cu același patos ca întotdeauna. Absolut admirabil.
3Muzeul Național al Literaturii Române Iași
AS: Domnul Cană… dirijorul de azi și de atunci. Ce elemente culturale punea dumnealui în joc?
LDT: Îmi amintesc că el ne lăsa să ne desfășurăm, iar când părerile deveneau prea aprige, intervenea mai mult ca să liniștească spiritele. Altfel, vorbea la început (îl prezenta pe cel care urma să susțină lectura) și își exprima opinia despre ce s-a citit la final. Dar să ne înțelegem: nu făcea și nu face doar atât. Pe masa domnului Cană erau atunci sute de hârtii și sunt și-acum. Hârtii care cuprind poezii, hârtii pe care-s așezate proze, hârtii peste hârtii. Le citea pe toate, căci toate erau marcate cu observații făcute cu pixul sau cu creionul. Asta, evident, în afara ședințelor de cenaclu propriu-zise.
AS: Se spune că generația de acum din Iași, totuna cu ‘Salonul de Literatură’/’Zero+’ sau ‘Junimea’ ar fi una inexistentă, sau dacă există, se spune că ar fi în derivă. Ce părere ai despre asta?
LDT: Se spune despre orice generație că este una în derivă. Noi, cei care îmbătrânim, avem tendința de a ne privi trecutul ca fiind ceva magic, irepetabil, iar pe cei tineri îi comparăm, de fapt, nu cu noi, cei de-atunci, ci cu imaginea asta „magică” despre noi, cei de-atunci. Greșim, evident. Văd niște lucruri superbe, văd tineri foarte interesați de literatură, citesc poezie frumoasă, citesc proză foarte bună scrisă de tineri. Nici vorbă, din punctul meu de vedere, de vreo derivă. Literatura e scrisă de puțini și, din păcate, nici nu se adresează foarte multor oameni. Puțini și buni există în orice generație. Iar eu, repet, observ cu bucurie multă calitate și în actuala generație a scriitorilor aflați în drum către debut sau imediat după debut.
AS: La final, ce crezi, astăzi s-ar mai putea forma un OuTopos?
LDT: Cred că în diverse forme ele există deja. Sunt grupuri de cititori și totodată de creatori minunate, în Iași mă gândesc în special la Alecart și Logos, spre exemplu, care-s altceva decât cenacluri literare, dar asta nu înseamnă că sunt mai puțin decât atât. OuTopos și Club 8 au fost potrivite pentru vremea lor. Acum sunt alte manifestări, așa că n-aș căuta în nici un caz o repetabilitate de acest gen. Importantă e dragostea asta față de literatură, față de cultură. Care observ că nu se pierde. Nu văd deci motive de îngrijorare.
***
ANA SĂNDULESCU (n. 1989) este membră a cenaclurilor “Salonul de Literatură Zero+” şi “Junimea” din Iaşi. Fragmente de proză au apărut în revistele: Dacia Literară, Tiuk!, Acolada, Lykeion, Revista Nouă, Hyperion, Absolut Cultural şi Zona Literară. În mai 2015 a debutat cu romanul „Anamneza” la editura Herg Benet Publishers. În 2017 a beneficiat de programul ‘Rezidenţe FILIT pentru scriitori români’, iar în octombrie 2018 și-a făcut debutul ca traducătoare din engleză în română cu romanul “În cel mai întunecat colț” a lui Elizabeth Haynes, apărut în colecția Passport a editurii Herg Benet.
Ana Săndulescu – Arhiva personală