Los soldados. Historias de Ferentari de Adrian Schiop (Soldații. Poveste din Ferentari)

Fragmento traducido por CRISTINA RUIZ

ADRIAN SCHIOP estudió en la Facultad de Psicología y Ciencias de la Educación, tiene un máster en lingüística en la Universidad de Cluj-Napoca y un doctorado en antropología en la Universidad de Bucarest. Escribió varios libros pero la más conocida es Los soldados. Historias de Ferentari (Soldații. Poveste din Ferentari), sobre la vida diaria de las personas que viven en un barrio pobre de Bucarest, Ferentari. Su novela hace hincapié en temas como la homosexualidad, la etnia romaní, la pobreza y la sexualidad.

 

Adrian Schiop, Soldații. Poveste din Ferentari, Editura Polirom, pp. 36-39

 

Hay dos normas básicas en Ferentari, las cuales he escuchado repetir hasta la saciedad: la primera es un poco paranoica, que no des tu nombre real, y mucho menos que enseñes tu documento de identidad a nadie (por otra parte, todos se conocen por el apodo); y la segunda, que no des tu dirección exacta y que no invites a conocidos a una cerveza en casa. De algún modo ignoré la primera norma, pero cumplí con la segunda.

Hasta aquella tarde. Iba borracho, no resistí a las presiones y dije va, vente a mi casa, cogemos una botella y ya veremos qué hacemos.

¿Dónde vives? Se impacientó cuando entramos a la calle. No me digas que en los guetos.

¿Te has vuelto loco? Vivo en los pisos, en la otra parte. Mi bloque tiene unas vistas magníficas porque está justo al final, es el último bloque de familias de la calle y, al otro lado, empieza el salvaje este de los bloques de estudios, donde han aislado a drogadictos e indigentes – y donde la basura se tira por la ventana, el yeso está desconchado y los alféizares, rotos. La gente que vive ahí pertenece realmente al fondo de la pobreza, vive recogiendo chatarra o rebuscando en contenedores en busca de botellas y harapos. Recuerdo el final de uno de estos miserables; estaba en el puesto de verduras de al lado de casa, en el minúsculo televisor del rincón estaban dando las noticias y la abuela que vendía me hizo un gesto de que me callase; era una noticia sobre un mendigo que, junto con un amigo, había ido a robar chatarra al patio de la Politécnica. El hierro estaba enterrado en la tierra y tuvo que cavar, pero, al hacerlo, la tierra se derrumbó sobre él; cuando los bomberos lo desenterraron, el hombre ya había muerto asfixiado, con el pecho aplastado como una rata. En el puestucho, al lado de la abuela, había también una señora mayor, su tía, tal vez, sentada en una silla – y ambas sollozaban y gimoteaban, el hombre vivía aquí en Zeuri y dejaba cuatro criaturas tras de sí, puesto que solo él traía dinero a casa.

Cuando cojo un taxi, nunca digo de antemano que vivo en esa calle, sino que indico otra zona y, solo de camino, después de hacerme amigo del taxista, le digo el verdadero destino del viaje. Estéticamente hablando, el contraste entre ambas zonas es espléndido, impecable: en una parte parece que un bombardeo nuclear haya destruido la ciudad y los supervivientes asalvajados hayan hecho su guarida ahí; en la otra, a 15 metros de distancia, se ha abierto paso una civilización torpe con esencia obrera: ves ventanas de cristal aislante blanco, interfonos, incluso aparatos de aire acondicionado, así como varios chopos que ocupan el espacio entre los bloques.

Cuando nos vio aparecer, Vasi, mi colega de piso, se quedó de piedra. Los presenté, Vasi (30+) dijo algo con un tartamudeo asustado y desapareció en su habitación, de donde no volvió a salir en toda la noche. El centro de mi piso es el comedor, todas las habitaciones dan a él, como si fuera un agujero negro: dormitorio, baño, el pasillo a la cocina de la entrada. Vasi duerme en el dormitorio minúsculo del fondo, yo en el comedor y, por fuerza mayor, sale de la habitación, bien a mear, bien a la cocina; igual que yo, se acuesta a las 3-4 de la madrugada. Aquella noche no fue ni al váter, supongo que meó en alguna botella de la habitación.

Por un lado, Alberto tiene una pinta realmente temible, con una voz ronca y profunda, un grandullón que huele a cárcel, con la pirámide nasal rota como los exboxeadores, un tatuaje en el cuello o un peinado oldschool con el pelo engominado, como los mafiosos italianos; bueno, puede que esto no sea importante, pero sí la actitud de matón, con esa risa que puede convertirse de forma impredecible en furia.

Por otro lado, Vasi es más miedica. Aunque ya hace cinco meses que vive conmigo en Ferentari, aunque sueña con escribir escenarios sangrientos con poligoneros y chuletas, no sale de casa y (ya) ni que lo maten a tomarse una cerveza en el barrio, da igual que insista en invitarlo porque la cerveza está a la mitad del precio de los tugurios más baratos del centro. Vasi el rarito. Aunque él mismo sea más poligonero, de una familia de trabajadores del culo de Moldavia. Y, sin embargo, le gusta hacerse el gallito y vacilar delante de las tías o insistir en su origen sano – evita como puede entrar en contacto con la gente de Ferentari y se caga de miedo con los vagabundos.


—————————————————-

Sunt două reguli de bază în Ferentari – pe care le-am auzit repetate până la sațietate: prima e cam paranoica, să nu-ți dai numele real si mai ales sa nu arăți buletinul nimănui (de altfel, toți se cunosc după porecle), iar a doua – sa nu-ti dai adresa exacta si sa nu bagi in casa oameni cunoscuți la o bere. Prima regula am cam ignorat-o, însă de a doua m-am ținut.

Până în seara aia. Eram beat, n-am mai rezistat presiunilor si am zis hai la mine, luam un pet și mai vedem ce facem.

Unde stai? s-a impacientat când am intrat pe strada. Nu-mi zi că la ghetouri.

Ai înnebunit? Stau la apartamente, în partea cealaltă. Blocul meu are o perspectiva superbă, fiindcă e situat exact pe buza, e ultimul bloc de familiști al străzii și în partea cealaltă începe estul sălbatic al blocurilor de garsoniere, unde au fost izolați drogații și boschetarii – și unde gunoaiele se arunca pe geam, tencuiala e căzută și cercevelele geamurilor plesnite. Lumea care stă acolo e chiar cea de la fundul sărăciei, trăiește adunând fier vechi sau scormonind in tomberoane după peturi, zdrențuri și sticle. Îmi aduc aminte de sfârșitul unui amărât de asta; eram la chioșcul de zarzavaturi de lângă mine, televizorul minuscul din colt rula pe știri și mamaia care vindea mi-a făcut semn să tac; era o știre cu un sărac care, împreuna cu un tovarăș, a fost la furat de fier vechi in curtea Politehnicii. Fierul era îngropat în pământ și a trebuit să sape – dar pământul s-a surpat peste el; când l-au dezgropat pompierii, omul era sufocat si mort, cu pieptul strivit ca un șoarece. În dugheana, pe lângă mamaie, mai era o bătrână, ceva mătușă, care stătea pe un scaun – și amândouă titiiausi oftau, stătea aici in Zeuri și a lăsat pe drumuri patru copii mici, ca numai el aducea bani in casa.

Când iau taxiul nu spun niciodată de la început că stau pe strada asta, ci indic altă zona – și abia pe drum, după ce mă împrietenesc cu taximetristul, îi spun ținta reală a călătoriei. Estetic vorbind, contrastul dintre cele doua zone e splendid, fără cusur: într-o parte parca un bombardament nuclear a distrus orașul și supraviețuitorii sălbăticiți și-au făcut culcuș acolo; în cealaltă, la 15 metri distanta, și-a făcut loc o civilizație stângace cu miros muncitoresc – vezi geamuri de termopan alb, interfoane, chiar aparate de aer condiționat, plus o mulțime de plopi care ocupa spațiul dintre blocuri.

Când ne-a văzut apărând, lui Vasi, colegul meu de apartament, i-a picat fata. Le-am făcut cunoștința, Vasi (30+) a bâlbâit speriat ceva și a dispărut la el în camera – de unde n-a mai ieșit toată noaptea. Apartamentul în care stau e confort trei, nedecomandat; în sufragerie se vărsa ca-ntr-o gaura neagra tot – dormitor, baie, holul spre bucătărie de la intrare. Vasi sta în dormitorul minuscul din fund, eu în sufragerie și, prin forța lucrurilor, mai iese din camera, ba să se pișe, ba la bucătărie; la fel ca mine, se culca pe la 3-4 noaptea. În noaptea aia nu a ieșit nici măcar până la buda, presupun că a făcut-o ca căprioara, în vreo sticla din camera.

Pe de o parte, Alberto arata într-adevăr fioros, cu voce răgușita și groasă, o matahala care miroase a pușcărie, cu piramida nazală spartă ca foștii boxeri, tatuaj pe gât sau freza old school cu păr dat peste cap și făcut cu ulei, ca mafioții italieni; mă rog, poate asta nu e important, ci atitudinea de smardoi, de râs spart care se poate converti impredictibil în furie.

Pe de alta parte, Vasi e mai fricos. Deși sta cu mine de cinci luni in Ferentari, deși visează să scrie scenarii sângeroase cu cocalari și șmecheri, nu iese din casa și nu se (mai) da scos nici mort la o bere în cartier; nu contează ca insist ca fac cinste fiindcă berea e la jumate de preț decât în cele mai ieftine crâșme din Centru. Ciudățel Vasi. Deși e mai cocalar el însuși, dintr-o familie de muncitori din curul Moldovei, deși îi place să facă pe cocoșul și să dea talente în fata gagicilor sau să-și sublinieze originea sănătoasă – evita cât poate să intre în contact cu lumea din Ferentari și moare de frica la bagabonți.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *