Lacul Michigan / Lake Michigan, de Daniel Borzutzky (traducere de Florin Buzdugan)

Daniel Borzutzky (n. 1974) este autorul a mai multe volume de poezie, dintre care amintim In the Murmurs of the Rotten Carcass Economy (Nightboat, 2015), The Performance of Becoming Human (Brooklyn Arts Press, 2016), pentru care a primit preium National Book Award în 2016, și altele. De asemenea, este cunoscut ca traducător de poezie, îndeletnicire pentru care a primit un PEN/ Heim Translation Fund Grand pentru cartea The Country of Planks de poetul chilean Raúl Zurita (apărută la Action Books, 2015).

Temele precumpănitoare ale poeziei lui Borzutzky sunt axate pe violența politică, abuzul capitalismului asupra societății, tortură ș.a., după cum însuși afirmă într-un interviu: „scriu despre violența economică, violența poliției, tortura, violența îndreptată asupra imigranților, barbarismul corporațiilor, rasismul, distrugerea sindicatelor, neglijarea celor săraci, printre altele”. A primit granturi din patea Illinois Arts Council și National Endowment for the Arts.

Florin Buzdugan a debutat cu volumul mai mult de trei cuvinte (Junimea, 2012), este în prezent coordonator al site-ului Traducerile de sâmbătă (https://traduceriledesambata.wordpress.com). A publicat, printre altele: Poeme, de Alex Dimitrov, Revista Poesis International nr. 13 (1/2013); Poeme, de Johannes Göransson, Revista Poesis International nr. 14 (2/2014), [traducere în colaborare cu Chris Tănăsescu]; Tribar, de Andra Rotaru, traducerile de sâmbătă / 21 iulie 2018; 3 poems of Mihók Tamás, traducerile de sâmbătă / 28 aprilie 2018; 5 poems by Svetlana Cârstean[Gravitație], de Svetlana Cârstean, traducerile de sâmbătă / 24 februarie 2018.



Lacul Michigan se varsă în Golful Valparaiso, Chile

Scena #4321.49a30-9c

 

motivele pentru care sângele nostru este atras de zonele penitenciare ale Lacului

Michigan nu ne sunt comunicate

 

motivele pentru care suntem încarcerați de asemenea nu ne sunt comunicate

 

deseori se zice despre malurile Lacului Michigan, care este golful Valparaiso,

că vom muri din motive pe care nu le putem înțelege

 

nu înțelegem de ce nu înțelegem de ce vom muri

nu înțelegem de ce nu înțelegem de ce suntem închiși

nu înțelegem de ce nu înțelegem de ce suntem plătiți sau bătuți

sau iubiți

 

nu înțelegem de ce noaptea trecută trupurile autoritative au încărcat patru

nave cu prizonieri și de ce acele nave sunt jumătate  de milă depărtare de plajă,

devenind muzică dance, topindu-se sub soarele verii

 

nu înțelegem de ce trupurile autoritative nu mătură carcasele

animalelor de companie moarte și ale animalelor eșuate pe malul plajelor pe care pășim

și dormim

nu ne înțelegem relația dintre un corp și un altul

ocazional trupurile autoritative ne spun să ne atingem unii pe alții

ocazional ne spun să ne hrănim unii pe alții

ocazional ne spun să ne batem unii pe alții

ocazional ne spun să ne remunerăm unii pe alții

ocazional ne spun să ne apărăm unii pe alții

ocazional ne spun să ne sărutăm unii cu alții

uneori ne spun să ne sondăm unii pe ceilalți cu forcepsuri, ace și broșete

din lemn

ocazional ne forțează să ne forțăm unii pe ceilalți să bem lapte mov amestecat cu praf și să

mâncăm pâine și legume mucegăite

ocazional ne spun să ne băgăm portocale suculente unii în gurile celorlalți

ocazional ne spun să ne tragem șuturi unii altora și să ne aruncăm înjurături

ocazional ne spun să mestecăm și să înghițim tot

ocazional ne spun să înjurăm și să râdem și să rânjim

ocazional ne spun: prefă-te că ești un imigrant și scuipă pentru noi

ocazional ne spun: prefă-te că nu ești un imigrant și vorbește ca și cum nu ai fi

un comunist

sau spun: fețele voastre sunt organe ale comunicării emoționale: zâmbește sau încruntă-te sau plângi

sau spun: prefă-te că ești o mașinărie și că nu ai suflet

sau spun: nu ești nimic mai mult decât o porțiune de informație de agregat, de dezagregat, de feliat și tăiat în cele mai mici unități astfel încât să

înțelegem cum corpul și orașul și națiunea vibrează și plâng și

ticăie

sau spun: ești o mașinărie umană și trebuie să explodezi

 

se primesc bani buni, spun ei, în receptivitatea emoțională

iar ocazional ne plătesc când râdem sau mârâim sau plângem

sau spun: nu este nimic de câștigat din receptivitatea emoțională

așa că ne bat când râdem sau mârâim sau plângem

 

și spun: ai rușine în globurile oculare, ai iubire în globurile oculare,

ai durere în gropițele tale, ai vinovăție în gura ta, abjecție în

buzele tale, bucurie în nările tale, furie în maxilar, iubire în pungile

de sub ochii tăi, pasiune în sprâncenele tale, teamă în bărbia ta, dezgust în

fruntea ta, dezastru și promisiune și exasperare în ridurile feței tale iar

economiile murmurătoare de pe limba din carcasa ta stricată

 

traducerea și continuumul decompoziției prin

familiarizarea cu ideea că traducerea este ceva ce decide

când trebuie făcută dar din moment ce nu este niciodată făcută mereu ne

repoziționăm ca subiecți în lumile pe care le proiectăm și în

lumile pe care le ocupăm și din moment ce nu putem indica diferența

dintre acele lumi pe care le angajăm în traducere drept forță instinctuală

care vine înaintea a orice altceva care vrea să spună că din cauză că

nu putem urla când traducem

pentru că nu știm cum să interpretăm urletele celorlalți

 

traducem

pentru că trupurile distruse și națiunile distruse și instituțiile

distruse care mereu se strică nu pot fi înțelese

 

traducem

urlăm și țipăm și traducem

 

(*****traducerea ca secreție colectivă

în public și în serii

cine este autoritativ și cine spune

povestea cui

ți-amintești de supradezvoltarea mea

salut tu îmi scrii istoria

uite-mi corpul fără de graniță

oferă-mi-l în toate modurile în care vrei să fie publicat

sunt un bun subiect mă poți traduce în atâtea limbi străine

câte dorești

mă aflu aici azi ca să vorbesc despre traducere

dar ceea ce de fapt discut

este fricțiunea corpului fără de graniță

în timp ce trece monopolul lipsit de traducție

cu seriile temporare

fără-de-graniță*****)

 

Lasă lumina să lumineze în întuneric

 

Trăiesc într-un trup care nu are suficientă lumină în el

Ani întregi nu am știut că îmi trebuia mult mai multă lumină

Odată, mergeam prin orașul meu într-o dimineață târzie iar un corp

putrescent m-a abordat și m-a întrebat de ce nu am deloc lumină

Îl cunoșteam pe acest cadavru putrescent

Tot ce mai rămăsese din el erau dinții, bucăți de os, o mână

A venit la mine și mi-a zis: nu iese deloc lumină din corpul tău

Nu am știut atunci că ar fi trebuit să fie lumină în trupul meu

Nu e că sunt mort

Nu e că sunt translucid

E că nu poți ști că îți trebuie ceva ce nu știi că îți

lipsește

Ceea ce nu vrea să însemne că ani întregi nu am cerut să am această lumină

Odată chiar i-am zis trupului cu care trăiesc: cred că îmi trebuie mai multă lumină în

corp, dar nu am luat-o într-atât de în serios ca nevoie, ca pe ceva ce meritam

să am

Am zis: cred că am nevoie ca ceva albastru sau verde să lumineze din cutia mea toracică

 

Altădată când vorbesc despre luminozitate vorbesc despre suflet și

spațiu și mișcare

 

Căci este greu să te miști într-un corp care este atât de congestionat de imagini ale

Mutilării

 

Ai auzit-o p-aia despre un imigrant ilegal care i-a electrocutat genitalele

Angajatului său? Ai auzit-o p-aia despre băiețelul din Chicago a cărui

ureche a fost smulsă când a trecut granița de a cărei existență n-avea habar?

 

Vreau să-ți dau mai mult spațiu să te miști așa că încerc să sculptez niște spațiu, cu

Lumină cu tot, ca tu să mergi puțin mai liber

 

Asta e împotriva instinctelor mele, care îmi spun să te leg, să te leg de

mine, să ne legăm de încheietura mâinii de burtă de gât și să privesc direct în

gura ta, să te fac să deschizi gura și să vorbești vocabularul

obliterării direct în limba ta în venele tale în sângele tău

 

Mă opresc pe un pot deasupra unor șine de tren și mă gândesc la istoria

topirii chimice a pieii mele

 

Odată, când am vărsat un anumit tip de acid pe mâna mea, am înjurat am văzut un gaz

galben luminos evaporându-se afară din corpul meu

 

Odată, dinții mei au luminat bolnăvicios de la zăpada toxică pe care mi-o vârâseră în

gură când au vrut să mă gust pe mine însumi, să aduc în corpul meu

durerile carcasei împuțite a economiei

 

Odată, am scris visând că îmi găsisem propriile rămășițe într-un deșert care era

o parte în Chile iar o parte în Arizona

 

Eram eu un corp dispărut, aruncat dintr-un avion de către un birocrat-soldat-compatriot sau eram un corp migrator care murise de deshidratare în timp ce

Traversa linia invizibilă dintre o civilizație și o alta

 

Eram membru al unei echipe de exploratori   ne căutam propriile cadavre

 

În deșert mi-am găsit picioarele și mi le-am pus într-o pungă de plastic și

le-am fotografiat, catalogat, cântărit și măsurat și când

am terminat cu birocratizarea propriilor mele rămășițe m-am întins pe

nisip și am rugat-o pe una dintre colegele mele să înfigă un cuțit în buricul meu

 

S-a conformat

 

Dar când lama a pătruns în piele a fost ca și cum buricul meu era un balon

cu apă

 

Apa a țâșnit în sus

 

Piele mea s-a rupt în sute de pielicele și am privit cum apa acoperea

picioarele colegilor mei care era aici ca să-și documenteze dispariția

și descompunerea

 

Și în acel moment am văzut lumina în trupul meu      nu soarele deasupra nisipului

ci o picătură de albastru catifelat pe o porțiune de piele care se rupsese de corpul meu și

s-a dizolvat în propria sa agonie

——————————————————————————-

Lake Michigan Merges into the Bay of Valparaiso, Chile

Scene #4321.49a30-9c

 

the reasons for which our blood is drawn in the prison camps of Lake

Michigan are not communicated to us

 

the reasons for which we are imprisoned are also not communicated to us

 

it is often said on the shores of Lake Michigan, which is the bay of Valparaiso,

that we will die for reasons we do not understand

 

we do not understand why we do not understand why we will die

 

we do not understand why we do not understand why we are imprisoned

 

we do not understand why we do not understand why we are paid or beaten

or loved

 

we do not understand why last night the authoritative bodies loaded up four

ships with prisoners and why those boats are half a mile away from the beach,

booming dance music, baking in the summer sun

 

we do not understand why the authoritative bodies don’t sweep the carcasses

of the dead pets and washed up animals off the beaches on which we walk

and sleep 

 

we do not understand our relationship one body to another

at times the authoritative bodies tell us to touch each other

at times they tell us to feed each other

at times they tell us to beat each other

at times they tell us to pay each other

at times they tell us to protect each other

at times they tell us to kiss each other

 

at times they tell us to probe each other with forceps, needles and wooden

skewers

 

at times they force us to force each other to drink dirty purple milk and to

eat rotten bread and vegetables

 

at times they tell us to stick juicy oranges into each other’s mouths

at times they tell us to kick each other and call each other offensive names

at times they tell us to chew and swallow everything

at times they tell us to curse and laugh and hiss

at times they say: pretend you are an immigrant and hiss for us

at times they say: pretend you are not an immigrant and speak as if you are

not a communist 

or they say: your faces are organs of emotional communication: smile or

frown or cry

or they say: pretend you are a machine and that you do not have a soul

 

or they say: you are nothing more than a piece of data to be aggregated, to be

disaggregated, to be sliced and diced into the most minute units so that we

can understand how the body and the city and the nation whir and wallow

and tick

 

or they say: you are a human machine and you must explode

there is good money, they say, in emotional responsiveness

and at times they pay us when we laugh or snarl or cry

or they say: there is nothing to be gained from emotional responsiveness

so they beat us when we laugh or snarl or cry

 

and they say: you have shame in your eyeballs, you have love in our eyeballs,

you have pain in your dimples, you have guilt in your mouth, abjection in

your lips, joy in your nostrils, anger in your cheekbones, love in the bags

under your eyes, passion in your eyebrows, fear in your chin, disgust in your

forehead, disaster and promise and despair in the furrows of your face and in

the murmuring economies on your rotten carcass tongue

 

 

translation and the continuum of decomposition by way of

introduction to the idea that translation is a thing that decides

when it is to be done but since it is never done we are always

repositioning ourselves as subjects in the worlds we imagine and

the worlds we occupy and since we can’t really tell the difference

between those worlds we engage in translation as a primal force

that comes before everything else which is to say that because we

cannot scream we translate       

 

because we do not know how to interpret the screams of others    

 

we translate     

because the broken bodies and the broken nations and the broken

institutions that are always breaking us cannot be understood   

 

we translate 

we howl and we shriek and we translate

 

 

(*****translation as collective secretion

in the commons and the continuums

who is authoritative and who is telling

whose story

do you remember my overdevelopment

hi you get to write my history

here is my borderless body

give it to me in all the ways you want it to appear

I am a good subject you can translate me in as many different

languages

as you like

I am here today to talk about translation

but what I am really discussing

is the friction of the borderless body

as it crosses the translation-less monopoly

of transient

borderless continuums*****

 

 

Let Light Shine Out of Darkness

I live in a body that does not have enough light in it

For years, I did not know that I needed to have more light

 

Once, I walked around my city on a dying morning and a decomposing

body approached me and asked me why I had no light

I knew this decomposing body

 

All that remained of it were teeth, bits of bone, a hand

It came to me and said: there is no light that comes out of your body

I did not know at the time that there should have been light in my body

 

It’s not that I am dead

It’s not that I am translucent

It’s that you cannot know that you need something if you do not know it is

missing

 

Which is not to say that for years I did not ask for this light

 

Once, I even said to the body I live with: I think I need more light in my

body, but I really did not take this seriously as a need, as something I deserved

to have

 

I said: I think I need for something blue or green to shine from my rib cage

 

Other times when I am talking about lightness I am talking about breath and

space and movement

 

For it is hard to move in a body that is so congested with images of

mutilation

 

Did you hear the one about the illegal immigrant who electrocuted his

employee’s genitals? Did you hear the one about the boy in Chicago whose

ear was bitten off when he crossed a border he did not know existed? 

 

I want to give you more room to move so I am trying to carve a space, with

light, for you to walk a bit more freely

 

This goes against my instincts, which are to tie you down, to tie you to

me, to bind us by the wrist the belly the neck and to look directly into

your mouth, to make you open your mouth and speak the vocabulary of

obliteration right into your tongue your veins your blood

 

I stop on a bridge over the train tracks and consider the history of the

chemical-melting of my skin

 

Once, when I poured a certain type of acid on my arm I swore I saw a bright

yellow gas seep out of my body

 

Once, my teeth glowed sick from the diseased snow they had shoved into my

mouth when they wanted me to taste for myself, to bring into my body the

sorrows of the rotten carcass economy

 

Once, I dreamwrote that I found my own remains in a desert that was

partially in Chile and partially in Arizona

 

Was I a disappeared body, tossed out of an airplane by a bureaucrat-soldier-

compatriot or was I a migrant body who died from dehydration while

crossing the invisible line between one civilization and another

 

I was part of a team of explorers      we were searching for our own bodies

 

In the desert I found my feet and I put them in a plastic bag and

photographed them, cataloged them, weighed and measured them and when

I was finished with the bureaucratization of my remains I lay down in the

sand and asked one of my colleagues to jam a knife into my belly

 

She obliged

But when the blade entered my skin it was as if my belly were a water

balloon

 

The water shot into the air

My skin ripped into hundreds of pieces and I watched as the water covered

the feet of my colleagues who were here to document their disappearances

and decomposition

 

It was at this moment that I saw light in my body      not sun over the sand      

but a drip of soft blue on a piece of skin that had fallen off my body and

dissolved into its own resistance