La un icon sau în contra pumnului în masă

XENIA NEGREA preda scriitura media la Jurnalism (Universitatea din Craiova). Este interesată de tehnici de credibilizare a discursului și de versantul emoțional al scriiturii publice.

Ana Blandiana, Istoria ca viitor şi alte conferinţe şi eseuri, Humanitas, Bucureşti 2017

„Cum putem noi să impunem…?” întreba uşor exasperat cineva (o tânără), zilele trecute, la o întrunire – nu contează motivul. Tot încercând, la rândul meu, de ani întregi să-mi dau seama de vreun adevăr, m-am tot lovit de astfel de năzuinţe de impunere. Vrem să impunem câte ceva cu toată fiinţa noastră, cu toată candoarea, ca atunci când fantazam în copilărie să ne întoarcem în timp, într-o vreme cu crinoline şi baluri la palat. Nu luam nicio secundă în calcul ideea că, în azvârlirea înapoi în negura vremurilor, ne-am putea lovi de vreun donjon şi nu am ateriza în sala de bal, ci, vai!, am ricoşa în zona slujbaşilor, a slugilor, a şerbilor, de ce nu?. Setea aceasta a noastră de a impune nu mă poate duce cu gândul mai departe de calina zburătăceală fantezistă a copilăriei.

Săptămâna trecută se viraliza pe Facebook o intervenţie la Ştirile TVR a lui Horia Roman Patapievici. Nici una, nici două, filosoful trece de la enervări sonore de tipul „prostie”, „stupid”, „cretin” la cvasinostalgii ale violenţei (numită academic severitate, exigenţă ş.a.) în şcoli – desigur, nu ca acum, când îi atacă elevii pe profesori, ci viţăversa – „Ah, dulcile trageri de perciuni! Ce bine ne-a prins severitatea”. În es’ timp, peste Ocean, înţeleptul rege Trump tocmai venise şi el cu ideea înarmării profesorilor. De fapt, HR Patapievici avea nişte certuri mai vechi cu postmodernitatea şi profita de lipsa de timp a publicului în faţa căruia vorbea şi îşi construia argumentaţia pe interpretări personale, pe decontextualizări şi recontextualizări. M-am mirat că gazda emisiunii nu s-a mirat de siguranţa violentă cu care HRP anula 50 de ani de învăţământ. Când nu mai ai argumente la care să te întorci, faci poligon sau sală de tortură – că de box nu pot să zic.

Supunerea ca şi înţelepciunea

Întâmplarea face ca în perioada asta să mă delectez cu o culegere de intervenţii publice (eseuri, conferinţe, diverse discursuri) ale Anei Blandiana, respectiv Istoria ca viitor. Temele poetei nu sunt altele. De fapt, aceasta ar fi una dintre posibilele teme de reflecţie din carte. Că vorbeşte în 1990, în 1993, în 1999 sau în 2016, că medităm noi, acum, în 2018, tematica românităţii este aproape aceeaşi. De la convertibilitatea suferinţei la suferinţa ca patrimoniu, expresivitatea lucidă pe care i-o cunoaştem Anei Blandiana expune temele obsesive ale sociopsihismului românesc. Hipersensibilitatea coborâtă din lirism în eseistică ne aduce observaţii pe cât de plastice, pe atât de neîndurătoare. Ne regăsim azi, ca şi în 1993, în desăvârşirea prizonieratului, acela „al propriilor structuri mentale şi spirituale, bazate pe concluzia, genetic transmisă, că supunerea este o formă de înţeleciune şi înţelepciunea o formă de oportunism” (p. 11).

Deplângem (sau cel puţin aşa dăm impresia) azi „exodul tinerilor”, pe care-l descoperim, iată, şi în 1996, când poeta în campanie electorală descoperea  „tineri trăind în propria lor ţară ca într-o sală de aşteptare” (p. 28).

Iată-ne şi azi, în 2018, bolnavi de apatie (sau de înţelepciune?), cum eram şi în 1996: „Apatia ca formă de corupţie a spiritului colectiv, intrat, încet-încet, într-o îndelungată letargie civică, al cărei direct rezultat este griparea mecanismului politic şi eternizarea la putere a aceleiaşi echipe” (29).

Ironizez şi-mi pare rău

Am citit cu bucurie cartea Anei Blandiana. Cu bucuria cititorului care descoperă cuvinte şi expresii noi. Am citit-o şi revin la ea cu admiraţia sălbăticiunii, hăituite de întrebări care, pentru alţii, par să-şi găsească mai lesne răspunsuri.

Citeam şi mă întrebam de ce cuvintele şi expresiile astea noi nu îşi găsesc drumul dincolo de carte, dincolo de publicul Anei Blandiana. Sfânta îndoială nu m-a lăsat. Citesc, de pildă, cuvântul de deschidere al Congresului V al Alianţei Civice (1996), cu titlul „Ceasul deşteptător”: „M-am gândit adesea că, din punctul ei de pornire, Alianţa Civică a semănat cu ceea ce era creştinismul înainte de instituţionalizarea Bisericii: un grup din ce în ce mai mare de oameni pe care îi uneau credinţa, speranţa, iubirea şi persecuţiile pe care le suportau împreună, o şcoală de caractere, un amestec de altruism, de solidaritate, de încredere, de colegialitate” (p. 27). Anii ce au urmat ne-au arătat deznodământul acestui grup din ce în ce mai mare de caractere. Să-mi fie cu iertare, cititorule, sticlirea ironică de nereprimat. Aş vrea să vezi în ea regret, regretul unui eşec acceptat. Şi s-au mai văzut şi mai an.

Revelaţia predestinării: suntem copiii părinţilor noştri

Timpul lecturii nu-mi permite prea multe speculaţii, că ajung la final, la eseul „Istoria ca viitor” (de fapt, Conferinţă susţinută la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, în 2015, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa). Îmi este dat să văd reversul mesianismului din citatul de mai sus, o poetă exasperată de prezent, de globalizare şi de corectitudinea politică pe care o vede drept o formă de cenzură interioară, după chipul şi asemănarea autocenzurii alimentate de frică în societăţile totalitare. Şi mai departe, în contul aceleiaşi idei, a corectitudinii politice, Ana Blandiana scrie: „în loc ca statele să-şi intensifice programele de stimulare economică a creşterii natalităţii (…) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în natural nu pot face copii” (p. 198), iar două pagini mai încolo evoluţia  şi istoria se rătăcesc: „Societăţile tradiţionale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generaţie călca în urmele paşilor generaţiilor precedente. Erau nişte societăţi tradiţionale în care fiii făceau ce făcuseră părinţii şi părinţii ceea ce făcuseră bunicii (…) De altfel, ceea ce era esenţial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit şi trecea din generaţie în generaţie” (p. 200). Tare aş fi tânjit, ca un elev îndărătnic ce sunt, să primesc şi un exemplu de vreo esenţă destabilizată.

De când întrebarea este necuviinţă?

Am închis cartea şi am rămas să mă întreb mult timp de aici înainte care este diferenţa dintre nerăbdarea tinerească a impunerii despre care vă scriam la început şi acest radicalism a două minţi luminate, dar şi al unui icon al curajului şi rezistenţei româneşti. Am rămas să mă întreb cum cineva, după decenii, după lupte crâncene (de care mai nimeni nu s-a mai arătat vrednic) ajunge în lumină să pornească îndărăt, în contra libertăţilor şi al deschiderii mentalitare. Poate şi de aceea, azi nimeni nu mai crede în nimic. Şi nu cred că este apatie, ci renunţare.

Dacă e să mă bucure ceva la prezentul nostru este tocmai acest exerciţiu (ontologic) de reconsiderare a propriilor limite, de luciditate, este adică teoria relativităţii, principiul indeterminării, este invitaţia constantă la autoevaluare, la a-ţi lua seama, cum spuneau chiar bunicii, la a-ţi vedea lungul nasului.

Revelaţia îndoielii este energia psihică de care ne-am putea bucura, pe care am putea-o preţui ca pe sfânta libertate.

PS.

Nu pot şi nu vreau să trec mai departe fără să fac reverenţa la mintea strălucită a lui nenea Iancu: impunere să fie, dar să o facem noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *