Kali Traš – Frica neagră – deportarea romilor și consecințele ei dramatice

© Augustina Iohan
© Augustina Iohan

MARIA CERNAT este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (promoția 2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (promoția 2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Din anul 2008 este doctor în filosofie cu o teză sub coordonarea profesorului Ilie Pârvu. În prezent Maria Cernat este lector univ. dr. la Facultatea de Stiințe Sociale, Politice și Umaniste, departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Titu Maiorescu. Pe parcursul carierei sale academice a predat Studii Critice în Mass-MediaAnaliza de DiscursIntroducere în Științele Comunicării, Etică și Deontologie Profesională. De asemenea, este autoare a numeroase articole indexate în baze de date internaționale cum ar fi ISI, Ebsco, ProQuest, etc. Din anul 2009 este membră în comitetul redacțional al revistei Journal for Politics and Law editată de Canadian Center for Higher Education. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-ul de dezbatere politică CriticAtac.ro. De asemenea, Maria Cernat este colaboratoare a publicațiilor Observator Cultural, Baricada.org, Gazeta de Artă Politică.

 

Înainte de a trece la cronica propriu-zisă, consider că este nevoie să avem minine informații despre istoria faptelor pe care Kali Traš le explorează. Episodul rom al Holocaustului este foarte puțin cunoscut și dezbătut. Ion Antonescu este cel care a avut ideea deportării romilor și a formării unor sate în care această comunitate să renunțe la meșteșugurile sale și să se apuce de agricultură. Obsesia care îl ghida privea o chestiune cu care suntem și azi familiarizați prin discursul public anti-asistați”, ideea integrării în muncă, drept soluție salvatoare demnă să izbăvească pe oricine de păcatul precarității. Încă din noiembrie 1941, Ion Antonescu a propus scoaterea romilor din București pe criterii de siguranță și ordine publică. În mai 1942 s-a decis deportarea romilor în Transnistria. Operațiunea s-a desfășurat în două etape. Într-o primă etapă s-a efectuat un recensământ în care romii au fost împărțiți în două categorii: romi nomazi și romi stabili, dar fără o ocupație care să le asigure traiul. În prima fază, Antonescu a decis deportarea romilor nomazi, 11.441 de persoane. O mare parte a acestora, mai exact 6714, erau copii. În a doua etapă au fost evacuați 13176 de romi. Cinismul autorităților atingea cote alarmante: li se spunea că vor fi împroprietăriți în Transnistria, lucru care i-a făcut pe mulți să plece de bunăvoie. Odată ajunși acolo au găsit condiții inumane de trai în așa fel încât mai bine de jumătate dintre cei deportați au murit de foame și frig. Bolile și epidemiile erau lejer expediate de autorități ca fiind apanajul traiului mizerabil specific romilor. Dintre cei apropximativ 24.000 de romi deportați mai bine de 11.000 au murit de frig, de foame și de diferite boli. Programul, cel puțin formal, nu a fost unul de exterminare. Condițiile inumane de viață din Transnistria însă au condus la moartea în chinuri groaznice a romilor deportați. Ignorarea acestor realități ne arată că vom fi mereu dispuși să acordăm atenție doar victimelor suficient de puternice ca să își apere intresele. Avem o comunitate de romi care a depus un dosar la CEDO pentru a cere despăgubiri Regelui Mihai, cel care a semnat decretele de deportare. Dosarul trenează de ani de zile.

Unul dintre supraviețuitorii condițiilor deportării a fost Valerică Stănescu, care a scris mai multe lucrări printre care și romanul Cu moartea-n ochi în care descrie calvarul plecării forțate în Transnistria. Regizorul Mihai Lukács a realizat o adaptare a romanului care a servit drept text al spectacolului care îi are în distribuție pe Mihaela Drăgan, cea care a contribuit și la dramatizarea romanului amintit, Zita Moldovan, Claudiu Dumitru, Ninel Petrache și Mircea Dragoman. Scenografia îi aparține Iuliei Toma, iar mișcarea scenică lui Paul Dunca și Anei Costea.

© Augustina Iohan
© Augustina Iohan

Spectacolul urmărește viața unei șatre de romi confruntați cu amenințarea deportării. E vorba de un grup de artiști care se ocupă cu teatrul de păpuși, cu ghicitul și scamatoriile. Cum spuneam, ei se îndeletnicesc cu divertismentul gadgiilor (românilor) din satele prin care cutreieră. Fețele lor apar acoperite de măști atunci când pretind că joacă pentru publicul din sate. E o strategie reușită de a deconstrui subtil un stereotip, de a sublinia faptul că ceea ce noi tindem să credem că e natural” în legătură cu etnia romă – faptul că dansează, cântă sau ghicesc – e în fapt o mască necesară pentru a atrage publicul. Nu e nimic natural” în aceste manifestări exterioare teatrale menite să atragă atenția eventualilor curioși dispuși să plătească pentru o reprezentație. Spectacolul ne prezintă viața lor precară și umilințele la care sunt supuși ca urmare a acestui statut incert, teroarea autorităților și frica, frica permanentă în care trebuie să trăiască. Interesant este că regizorul alege să prezinte în cadrul teatrului de păpuși pe care romii ajunși într-un sat românesc îl interpretează episodul romului fugărit de boierul gelos prezentat deopotrivă în pelicula Aferim! în regia lui Radu Jude. E greu de spus dacă e vorba aici de un simplu salut” sau o fină ironie la adresa prezentării unei povești sezaționaliste a unui rom care iubește o boieroaică pentru a fugi apoi de boierul croit să-l emasculeze.

Senzația transmisă cu măiestrie de spectacol este aceea să pericolele sunt peste tot: de la primarul care îi amenință și le spune să plece, la soldatul care îl obligă pe înghițitorul de săbii să înghită, căci, nu-i așa asta pretinde că face, baioneta lui, lucru care îl ucide pe scamator. Moarte, sărăcie și frică – sunt cele trei elemente care definesc existența acestei comunități. Fără a face exces de mijloace scenice sau de expresii dramatice stridente, spectacolul surprinde cu multă perspicacitate tipul specific de frică al șatrei de romi nomazi. Și, cum mereu se poate mai rău, pe lângă precaritatea care amenință această comunitate și așa marginalizată apare un nou pericol: deportarea. Agentul interpretat de Mircea Dragoma, care aduce mereu veștile bune” întruchipând figurile autorității – primarul, soldatul, mareșalul – aduce și vestea deportării. În fața unor situații pe care nu le pot controla, romii apelează la superstiții. Își ard teatrul doar ca să scape de blestemul reprezentat de cântecul cucuvelei și apoi îl blestemă în permanență pe inițiatorul acestei formidabile” idei, Ion Antonescu.

© Augustina Iohan
© Augustina Iohan

Șatra trebuie să plece. Deși recunoaște că meșteșugul ghicitului e pentru gadgii cei proști și creduli, Leanca, ghicitoarea șatrei, prevede un viitor sumbru: sârmă ghimpată, soldați, barăci sărăcăcioase. Romii chiar speră la împroprietărire în Transnistria. De fapt, povestea așa și începe. La căldura focului romii povestesc despre un primar care i-a momit spunându-le că acela dintre ei care va petrece toată noaptea cu burta pe gheață va fi împroprietărit. E ceea ce i-a adus sfârșitul unuia dintre ei. Tot de mâinile unor autorități criminale vor muri și alți romi pe parcursul deportării. Alții mor de frig, alții de foame. Alții mor în drumul înapoi spre casă. Iar alții mor acasă, internați în sanatorii prea târziu penru a scăpa de bolile care au pus stăpânire pe ei.

La final, explicația pentru această grozăvie de proporții greu de imaginat este șocant de asemănătoare cu unele dintre discursurile care ni se livrează astăzi. Este un gest teatral inspirat și un manifest puternic declarația de final a mareșalului care vine în fața noastră și ne spune că se dorea doar integrarea în muncă si disciplinarea acestei comunități. Munca și reeducarea prin muncă sunt obsesiile perene sub care toate regimurile autoritare găsesc potrivit să strivească destinele celor neconformi”. De la mic la mare, la regina furnică din Veronica se întoarce până la întrupările ei din partide periculos de actuale, înregimentarea neconformilor” e soluția” de care n-am scăpat în ciuda tuturor evidențelor că ea nu funcționează. De ce? Pentru că uitarea e cel mai mare blestem al nostru”. E replica de final a romilor șatrei noastre. Dar nu e vorba numai despre faptul că i-am uitat pe ei și suferințele lor, ci de faptul că uitându-i, soluția ultimă” e încă atât de seducătoare pentru mulți dintre noi. Uitarea nu e blestemată doar pentru că suferința romilor va fi uitată. Uitarea e tragică pentru noi. Uitând suferința vom fi mereu predispuși să repetăm ororile.

© Augustina Iohan
© Augustina Iohan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *