javra memoriei scapă mereu

GABRIELA HUREZEAN s-a născut la 3 octombrie 1952, la Uileacu de Beiuș (Bihor). Copilăria petrecută în pădurile de la Pietroasa şi Valea Iadului a fost hotărâtoare pentru devenirea poetică ulterioară. A absolvit cursurile Liceului „Emanuil Gojdu” din Oradea. Era elevă în clasa a XII-a când debutează în revista Familia cu o generoasă prezentare semnată de Ştefan Augustin Doinaş. După două eșecuri la Arte Plastice, este admisă la Facultatea de ziaristică. Publică versuri în majoritatea revistelor literare. Debut editorial în antologia Uneori zborul (Editura Facla, 1973). Alte apariții: Proba de culoare (Ed. Facla, 1975), Drum spre morile de vânt (Ed. Eminescu, 1982), Chipul şi asemănarea (Ed. Cartea Românească, 1987), Câtă dragoste atâta moarte (Ed. Crater, 1996), Urmează o lungă perioadă în care scrie „literatură de sertar”.

 _____

Striptease pe rug. Poeme inedite de Gabriela Hurezean

 

„La începutul anilor ’70, una dintre cele mai spectaculoase apariții lirice constante în revista Familia o reprezentau grupajele de poezii ale (pe atunci) tinerei poete Gabriela Hurezean. Ștefan Aug. Doinaș, membru al redacției, a întâmpinat versurile debutantei – primite pe filiera colegului său cu spirit de scouter, Stelian Vasilescu – cu un entuziasm specific nașilor literari încrezători în evoluția celor la început de drum. Printre altele, acesta a identificat în lirica elevei o stare hieratică al cărei combustibil de natură magică s-a dovedit a fi iubirea, lăsându-i deschise coloanele revistei în următorii ani. Poeta, odată remarcată, a debutat editorial în 1973, în volumul colectiv intitulat Uneori zborul (Editura Facla, Timișoara), fiind vicemezina dintre autorii antologați, și-anume Gheorghe Azap, Ion Cădăreanu, Octavian Doclin, Florin Dan Medeleț, Olga Neagu și Vasile Versavia.

Cu voce și viziune proprii, Gabrielei Hurezean îi apare în 1975 primul volum, Proba de culoare, anunțând încă din titlu o permeabilitate sporită între tehnicile artei plastice și cele proprii literaturii. Grația desăvârșită și „naturala magie verbală”, de care vorbește Cezar Ivănescu pe coperta a 4-a a următoarei plachete, dislocă mecanismele unei sensibilități eminamente baroce, favorizând contrastele dintre elementele pure.

Cu toate că autenticitatea acestei poezii n-a avut niciodată de suferit nici de-a lungul volumelor Drum spre morile de vânt (1982), Chipul și asemănarea (1987), Câtă dragoste atâta moarte (1996), odată cu trecerea în noul mileniu, poeta a căzut în uitarea multor colegi de breaslă. Pe nedrept, căci – credem noi, cei care i-am recitit cărțile – Gabriela Hurezean, locuită „de noapte ca o statuie de apă” (Capitulare), poate cuceri și astăzi un teritoriu poetic încă prea puțin vizitat, unul aflat la intersecția dintre vizionarismul oniric și formele de expresie baroce.

Vă propunem, așadar, un grupaj inedit semnat de Gabriela Hurezean, cu emoția constatării faptului că poezia ei, deși a păstrat o stilistică tributară (neo)modernismului tardiv, reușește în continuare să țină pasul cu – și, de ce nu, să concureze din umbră – poeticile în vogă.”

Mihók Tamás

 

 

_____

 

Cântec de leagăn

 

Pe frunte

degete nori

îți cântă de leagăn

pe când

bezna te-nvăluie-n

tandre genuni

e bine acum aproape

fericire

slavă frigului care

te ține în brațe

până adormi.

 

Hiperrealism de duminică

 

Aș vrea să pot scrie

cu sirop de zmeură

pe zăpadă virgină

un poem de dor

și de dragoste

dar

e mult prea târziul răului

și mai pot să descriu

doar

orașul zăcând catatonic

în propria vomă.

 

Vierme om apă

 

Ceva îți sapă catacombe

printre gânduri

nu știi de-i vierme om

sau apă fără căpătâi.

Roade aproape duios

tot mai adânc

tot mai întortocheat.

Ți-ai pus în lanțuri sinapsele

în cuie ai țintuit neuronii

dar javra memoriei

scapă mereu

ce mai lătrat în labirint

ce mai sete

ce mai foame

ce dor.

 

Striptease pe rug

 

Sângele tropăind în auz

batalion de târfe pe tocuri cui

o, știi tu prea bine cine și cum

a ucis catifeaua

cine a înlocuit-o cu pânză

de sac.

 

Flori sărace de-a lungul autostrăzii

cuvintele

mai spun doar nimic

despre

convalescență

despre

patul atârnat în lanțuri de tavan

hai să ne tăcem dară

să ne tăcem până în măduva oaselor

hai să ne fim nefim.

 

 

 

Infirm

 

De la o vreme

îmi pâlpâie ceva

sub omoplatul stâng

așa

ca un frison al brocartului

sub talpa fierului de călcat

pâlpâie colcăie acolo

fluture nerăbdător

în crisalidă

cred că încep să mă transform

într-un înger infirm

purtând apocalipsa

pe o aripă.

 

Wiener Walzer

 

Pe Kärntner Strasse

la gura de metrou

moartea cu fes violet cântă

la saxofon

plaisir d’amour cântă moartea

vieille carcasse cu fes violet

și bascheți roz

la muzeu

chiorul călăuzește orbii

și rațe și pisici și drogați în parc

Stephansdom

clopote

și tu râcâind cu șpaclul

graffiti de pe zidul memoriei

salut sunt Bernhard

la 18 ani am încercat să mă

sinucid.

 

Convalescență

 

În tine locuiește cineva care plânge

în tine cineva se dă cu capul de pereți

cu degete de pianistă moartă

ploaia te dezmiardă

levitezi pe oceane smulse din rădăcini

acum nu mai simți cămașa căptușită

cu spini

acum nu mai simți

descleștate

tinele și minele în carnea

sângerând.

 

Aripioare de înger cu sos picant

 

O ceață un voal de mireasă

o fereastră aburită

o evanescență pe care să scrii

azi servim aripioare de înger

cu sos picant

absent ești din tine nu mai

ești acasă în tine

ai plecat din tine

ce-a mai rămas ce-a mai rămas

ce-a mai rămas

doar o cutie de carton rostogolită

de vânt o cutie

goală cum geamul cu migală șters

după ce toate oscioarele au fost

cu migală roase.

 

Răspuns

 

Precum întunericul

mă îmbraci

tu

miere amară.

 

Pe când ultimul răspuns piere

neîntrebat

Dumnezeu se îndepărtează încet

șchiopătând.

 

 

 

______

*fotografiile fac parte din arhiva poetei

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *