Istoria Catalunyei de Jaume Sobrequés i Callicó

 

JAUME SOBREQUÉS I CALICÓIstoria CatalunyeiEditura Meronia, București, 2019 (traducere din limba catalană de JANA BALACCIU MATEI)

 

Istoria Catalunyei se adaugă acum celor peste 40 de titluri publicate în colecția „Biblioteca de Cultură Catalană” a Editurii Meronia, grație cărora cititorii românii au putut să descopere, prin valori de excepție, o cultură și o literatură practic necunoscute anterior.

Lucrarea reputatului istoric catalan Jaume Sobrequés i Callicó, gândită pentru un public larg și pentru străinii aflați în patria sa, este prima istorie a Catalunyei care apare în limba română.

Jaume Sobrequés i Callicó (n. 1943, Girona), profesor de istoria Catalunyei la Universitatea Autònoma din Barcelona, președinte al Societății Catalane de Studii Istorice, este, din 2012, director al Centrului de Istorie Contemporană a Catalunyei. În anii 1981-1987 a fost coordonator al programului muzeistic al Primăriei din Barcelona, iar în 2000-2008 directorul Muzeului de Istorie a Catalunyei din oraș, inaugurat în 1996.

În 1973 a fondat editura „Base”, în care s-au publicat, între altele, ediții facsimilate ale unor manuscrise și tipărituri vechi, importante atât ca izvoare pentru istoria Catalunyei, cât și pentru valoarea lor artistică (Llibre Verd de Barcelona/Cartea verde a Barcelonei, 4 volume de documente din sec. XIV-XVII, însoțite de câte un studiu istoric, codicologic, juridic și de un volum consacrat iconografiei, 2004-2005; Constitutions i Altres Drets de Catalunya. Compilacions de 1495, 1588-1589 i 1704/Legi și alte drepturi ale Catalunyei. Culegeri din 1495, 1588-1589 i 1704,3 vol., 2004 etc.).

A publicat mai multe lucrări de istorie a Catalunyei, între care: La guerra civil catalana del segle XV/Războiul civil catalan din secolul XV (în colab.cu tatăl său, istoricul Santiago Sobrequés i Vidal, 1973), El rei Jaume I i la Renaixença als Països Catalans/Regele Iacob I și Renaștereaîn teritoriile de limbă și cultură catalană (1981), Catalunya (în colab., 1981), El pacticisme a Catalunya/Monarhia contractuală în Coroana de Aragon (1982), La fi del silenci: la recuperació de la Generalitat i el retorn de Tarradellas/Sfârșitul tăcerii: recuperarea Generalității și întoarcerea lui Tarradellas (2002), Una inmensa prisión. Los campos de concentración y las prisiones durante la guerra civil y el franquismo/ O închisoare imensă. Lagărele de concentrare în timpul războiului civil și al franchismului (2003, în colab.). Coordonator al lucrării colective Història de Barcelona (8 vol., 1991) și coautor al mai multor lucrări cu tematică istorică.

Història de Catalunya a cunoscut la Barcelona 9 ediții catalane între 2007 și 2017, precum și versiuni în limbile spaniolă, franceză, engleză, italiană, germană și japoneză.

Ca senator pentru provincia Girona în Parlamentul spaniol (1977-1982), s-a numărat printre cei douăzeci de autori ai anteproiectului primului statut de autonomie a Catalunyei (1979), al cărui proces de elaborare și negociere politică l-a prezentat în lucrarea L’Estatut de Catalunya 1979(1982). În 1988-1996 a fost deputat în Parlamentul catalan (1988-1996). A fost vicepreședinte al Consiliului de administrație (1993-1998) și președinte al Comisiei de cultură a al FC Barcelona  (1998-2000), căruia i-a dedicat mai multe lucrări.

 

 

INTRODUCEREA VOLUMULUI SEMANATĂ DE JAUME SOBREQUÉS

 

Națiunea catalană numără astăzi 7 550 000 de oameni, care trăiesc în comunitatea autonomă Catalunya, din regatul Spaniei. Aceasta este situată în NE Peninsulei Iberice, pe coasta mediteraneeană și are ca vecini Principatul Andorra și Franța. O zonă din teritoriul francez (Rosselló – fosta provincie franceză Roussillon, Vallespir, Conflent, Capcir și Cerdanya franceză/fr. Cerdagne) a aparținut până la mijlocul sec. XVII Catalunyei și a fost cunoscută sub numele generic de Comptats(Comitate). Orașul Barcelona, cu o populație de 1 700 000 de locuitori, este capitala Catalunyei.

Din sec. XVIII Catalunya a fost motorul industrial al Spaniei și poarta de intrare în Peninsulă a principalelor curente ale modernității și progresului. Deși cu o balanță fiscală nefavorabilă – contribuie cu mai mult decât primește – acest fapt a transformat-o, până astăzi, într-o zonă care a contribuit la finanțarea dezvoltării regiunilor spaniole mai puțin favorizate. Asta nu a generat însă un curent de simpatie și stimă nici din partea acestora, nici din partea guvernanților spanioli din toate timpurile, indiferent de ideologie. Nici faptul că în sec. XX Catalunya a primit sute de mii de cetățeni spanioli care au găsit o ieșire demnă din marile dificultăți ale vieții îndurate în regiunile de origine. Catalanii, în schimb, au considerat întotdeauna că „noii catalani” au avut un rol decisiv în dezvoltarea economică a Catalunyei și, astfel, au ajutat la creșterea bunăstării locuitorilor ei.

În Catalunya trăiesc în mod obișnuit peste 1 800 000 de străini, în timp ce 284 374 de catalani trăiesc în străinătate (2017). O dureroasă problemă socială o constituie în Catalunya șomajul: 370 192 de persoane în iulie 2018.În schimb, speranța de viață este foarte ridicată: 79,8 ani la bărbați, 85,4 la femei.

Studii recente au arătat că, deși ponderea populației Catalunyei este de doar 16% în ansamblul Spaniei, contribuția ei la PIB-ul spaniol este de 19,2%; că valoarea exporturilor sale reprezintă 25,5% din totalul statului și că primește 23,4% din turiștii străini. Pe de altă parte, finanțarea activităților din sectorul public (sănătate, educație, servicii sociale) „reprezintă doar 15,8% din totalul statal, sub ponderea în PIB, fapt datorat în bună parte fluxurilor fiscale ce ies din Catalunya” (Àngela Fernández Céspedes).

 

*****

Că istoria este o știință socială este o realitate pe care nimeni nu o pune la îndoială. Nu mai puțin cert este faptul că analiza și meditația asupra trecutului au deseori o proiecție politică. Că istoricul, servind, atât cât îi stă în puteri, adevărul, este dator și țării sale, este ceva ce mi-am asumat din ziua în care am publicat primele studii asupra trecutului catalan.

Aceste considerații, cu valoare universală, dobândesc o mai mare relevanță în cazul Catalunyei, o națiune fără stat propriu, pe care l-a avut aproape o mie de ani, care dorește, și ar trebui să o poată face, să-și exercite dreptul de a decide dacă vrea să-l aibă din nou. Aproape 80% din catalani sunt favorabili exercitării acestui drept pe care statul spaniol nu îl recunoaște.

Cartea de față, redactată cu cel mai mare respect pentru rigurozitate ― dacă în unele puncte nu este suficient, aceasta se datorează limitelor omenești firești ― are o motivație socială și politică și răspunde aspirației autorului de a-și sluji patria.

Căci așa trebuie considerată dorința de a face cunoscută traiectoria politică ― ca și cea socială, economică și culturală ― a Catalunyei unui public cât mai larg posibil. Această carte a fost, așadar, concepută spre a apropia trecutul catalan, din cele mai îndepărtate timpuri până astăzi, de cetățenii Catalunyei, indiferent de nivelul anterior de cunoaștere a propriei istorii, în special de comunitatea educației, de la elevi până la studenți. Este destinată, de asemenea ― de aceea editorul a publicat, până acum, traduceri în spaniolă, franceză, engleză, italiană, germană și japoneză ― străinilor care, vizitând Catalunya sau locuind aici mai mult sau mai puțin timp, sunt interesați de ceea ce a fost ea de-a lungul multor ei secole de existență. Această carte îi poate ajuta să înțeleagă rațiunea actuală a aspirațiilor legitime ale multor catalani de a dobândi independența politică a Catalunyei și de a constitui un nou stat în comunitatea europeană.

Această mică istorie a unei țări relativ mici – deși ca teritoriu și populație mai mare decât multe state europene – are ca obiectiv de a prezenta în puține pagini cum s-a format o națiune care a avut secole de-a rândul un rol deloc neglijabil în istoria europeană și americană. De asemenea, și mai ales, vrea să explice cum a primit acest stat în epoca modernă, de-a lungul a două secole, lovituri, până la a fi anihilat complet la începutul sec. XVIII.

Cartea explică astfel efortul colectiv al catalanilor de a renaște din cenușă și a se ridica, după momentele dureroase, pentru a recuceri ceea ce cel puțin trei dictaturi au încercat să le smulgă: conștiința de a fi o altă țară, o națiune cu toate elementele care o definesc ca atare, care are dreptul de a se autoguverna prin instituții proprii.

Lupta constantă de a recupera ceea ce a pierdut, în calitate de comunitate națională, după înfrângerea din 1714, care a dus la impunerea legilor, instituțiilor și guvernelor străine, nu a fost niciodată întru totul favorabilă catalanilor. Nu a fost în 1932, când, la proclamarea republicii, Catalunyei i-a fost acordat primul statut de autonomie din epoca contemporană și nici când, după moartea dictatorului Franco (1892-1975), a obținut un nou statut de autonomie cu largi competențe de autoguvernare.

Dacă, de la înfrângerea din 1714, nu a mai trăit o perioadă atât de lungă de democrație ca în perioada post-franchistă, nu se poate susține că asta a presupus recuperarea plenitudinii politice pe care Catalunya o avea înainte de a-și pierde libertățile la începutul sec. XVIII.

Această carte are drept obiectiv să-l ajute pe cititor să înțeleagă. Nimic mai mult. Este mult dacă reușește, fiindcă a înțelege este primul pas spre a merge înainte. A merge înainte până unde vrea majoritatea. De aceea am spus că studiul istoriei are un rol social, civic și politic.

Spre a servi principalul obiectiv al cărții nu era nevoie să se spună totul. Nu trebuie, deci, judecat după ceea ce, deși important, lipsește aici, fiindcă aceasta este o prezentare, una dintre multele posibile, ale istoriei Catalunyei, fidelă obiectivului anunțat și accesibilă tuturor.

Deși în cuprinsul cărții există un echilibru, în ce privește întinderea, între diversele perioade și teme, există totodată, trebuie să recunosc, și o evidentă discriminare pozitivă față de tot ceea ce se referă la Comitatele pirineice sau Catalunya de Nord ― Rosselló, Vallespir, Capcir, Conflent și Cerdanya ― de sub administrație franceză. Am făcut-o intenționat, fiindcă sunt conștient că această parte a Catalunyei este de obicei mai puțin tratată în lucrările cu caracter general despre trecutul catalan. Cititorul trebuie să știe că și Catalunya de Nord a fost pe deplin parte a Principatului[1] până la jumătatea sec. XVII și că încorporarea ei în statul francez a fost rezultatul unei ocupații militare și al unei dure politici represive față de semnele ei de identitate, între care, în primul rând, limba catalană.

Se îndepărtează, de asemenea, de echilibrul diverselor perioade ale trecutului catalan relatarea minuțioasă a anilor de după 2014, când se intensifică voința populară pentru obținerea unui stat propriu. Deși nu este unica, aceasta este cea mai importantă noutate din cea de-a opta ediție a cărții.

Dorința care i-a impulsionat pe autor și pe editor a fost ca această carte să nu fie inutilă și nici un simplu produs cultural lipsit de suflet.

Pentru a-l ajuta pe cititorul nespecialist să urmărească cu mai mare ușurință anumite aspecte din carte, la sfârșitul ei s-au inclus câteva hărți istorice: expansiunea comitatelor catalane spre anul 1000, a Comitatului Barcelonei în Principat, ca și de cealaltă parte a Pirineilor, expansiunea mediteraneeană în Evul Mediu Târziu. Lucrarea este completată cu genealogia conților și regilor catalani și cu o succintă cronologie a evenimentelor trecute mai importante.

 

 

[1]Principatul Catalunyei a fost, începând din sec. XIV, denumirea entității statale (numită până atunci Catalunya) formate prin unirea tuturor comitatelor catalane născute (pe teritoriul actual al Catalunyei și în S Franței – Catalunya de Nord) după cucerirea carolingiană. Împreună cu Regatul Aragonului, forma Coroana de Aragon. Prin tradiție, se folosește denumirea de Principat pentru actuala comunitate autonomă Catalunya.

 

 

NOTA TRADUCĂTOAREI

 

Volumul de față, traducerea unei lucrări semnate de un reputat istoric catalan și destinată unui public larg, este prima istorie a Catalunyei publicată în limba română. Această situație a obligat traducătoarea să decidă asupra unor strategii privind atât traducerea, cât, mai ales transpunerea numelor proprii în română.

O primă precizare se impune asupra numelui acestei comunități autonome din Spania. Deși există termenul tradițional Catalonia, intrat evident pe filiere occidentale (unde numele s-a impus încă din Evul Mediu prin surse latine), în România numele a căpătat o largă circulație după 1990, fie în urma contactelor directe, fie prin intermediul mass-mediei, unde apare frecvent și forma Catalunya, numele oficial al acestei comunități. De aici fluctuația dintre cele două forme, cu consecințe și pentru numele locuitorilor. Alături de forma catalani, cea corectă (care respectă denumirea pe care și-o dau ei înșiși, ca și pe aceea existentă în alte limbi) și cea mai frecventă, apar și formele cataloni sau catalunezi. Opțiunea pentru forma Catalunya în lucrarea de față se bazează pe două argumente: este numele oficial al acestei comunități, iar pronunția acestuia nu ridică pentru un vorbitor român probleme, y fiind o literă a alfabetului român, cu avantajul și de a indica palatalizarea consoanei precedente, permițând astfel pronunțarea corectă.

Cele mai multe probleme au fost generate de transpunerea numelor proprii – toponime, denumiri de instituții, nume de personalități istorice.

S-a apelat în aceste cazuri la soluții combinate. Pentru numele de locuri din S Franței care au aparținut în Evul Mediu Catalunyei (regiune numită de catalani Catalunya de Nord) am păstrat doar forma catalană în cazurile în care termenul catalan și cel francez nu acoperă aceeași realitate. De exemplu, Rosselló catalan desemnează o comarcă, diviziune teritorială istorică catalană, iar Roussillon este astăzi o comună din departamentul Vaucluse din sud-estul Franței. Pentru toponimele din S Franței și din Spania cu același referent ca acela catalan, s-a indicat și termenul francez sau spaniol (Talteüll/fr. Tautavel; Lleida/sp. Lérida).

S-au păstrat, de asemenea, denumirile din limba de origine pentru instituțiile specifice Principatului Catalunyei și Coroanei de Aragon până în 1714. Pentru facilitarea înțelegerii de către cititor, acestora le-au fost alăturate fie corespondente moderne românești (Corts, parlamentul), fie explicații (Consell de Cent, organismul de guvernare a Barcelonei, Constitucions, legi). În ce privește suveranii Coroanei de Aragon, unde limba cancelariei regale a fost mai multe secole catalana, s-a păstrat forma originară a numelui, urmată, după o bară, fie de corespondentul lui românesc, fie de forma cunoscută cititorului român datorită extinderii suveranității lor asupra unor teritorii intrate de multă vreme în atenția istoricilor noștri (Jaume I/Iacob I)Numele suveranilor de după 1714, ai întregii Spanii, mult mai cunoscuți, ca și istoria Spaniei, au fost redate în forma spaniolă sau, când a fost cazul, în cea intrată prin tradiție în limba română.

Traducătoarei îi aparțin și notele, menite fie să clarifice unele aspecte doar menționate în text, fie să aducă un plus de informație enciclopedică.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *