Ion Mureșan: “Poezia te poate ajuta să-ți trăiești propria-ți viață”

Ion Mureșan împreună cu Marc Romera la lansarea traducerii Assedegats. Dos poetes transsilvans: Ioan Es. Pop și Ion Mureșan

 

Interviu realizat de XAVIER MONTOLIU PAULI

 

Xavier Montoliu: Te-a intors în țară după un turneu catalan. Înainte de a vorbi despre asta, vrem pe de o parte, să te felicităm pentru numirea ta recentă ca cetațean de onoare a municipiului Cluj. Și pe de alta, să vorbim puțin despre tine ca poet consacrat și omagiat. Ai primit în 2014 prestigiosul Premiu Național „Mihai Eminescu”, cel mai important și mai prestigios premiu de poezie în România, ești tradus și invitat la festivaluri în străinătate etc. Cum privești, și cum vezi, de la aceasta „altitudine” începuturile tale ca poet? Când pot fi datate aceste începuturi?

Ion Mureșan: Dragă Xavier, eu cred că tu vrei să mă electrocutezi. Și nu la tensiunea de rețea, 220 de volți, ci la una de înaltă tensiune, 16000 de volți. Mi-ai pus gând rău! Ce altceva aș putea crede când mă întorci în timp de la poetul cu părul alb, îngropat sub diplome colorate, la copilul în pantaloni scurți și umblând desculț și liber ca un copil pe ulițele unui sat din Transilvania. „Liber ca un copil” e mai mult decât „liber ca o pasăre”, cred eu.

Am început să scriu poezii prin clasa a III-a, cam pe la 10 ani. Lumea satului era plină de mistere. Toate lucrurile erau învăluite în taină. Acum aș spune că motorul universului folosea ca și combustibil misterul. Nu era obiect care să nu-mi provoace uimire. Pe atunci credeam că poeziile nu se pot scrie cu mâna, ci doar „cu tiparul”. Dar într-o bună zi am văzut la un vecin mai mare decât mine cu vreo trei ani un caiet cu poezii scrise de mână. Am fost șocat. Vecinul meu nu a vrut să mă lase să citesc ce scria în caiet. Atunci am hotărât că pot și eu să scriu în versuri și strofe. Eram tare mândru de mine.

Abia peste câțiva ani mi-a arătat caietul magic: cuprindea texte de muzică ușoară scrise de el după ce a ascultat melodiile la radio…

Când mi-a apărut prima poezie în revista „Cutezătorii”, eram prin clasa a VI-a, am mers la Oficiul poștal să-mi iau revista printr-o zăpadă înaltă cât mine și o ninsoare grozavă. Am luat revista, am ieșit afară în ninsoare, mi-am găsit poezia și primul gest pe care l-am făcut a fost să o duc la nas și să o miros. Mirosea a cerneală tipografică. De atunci de câte ori ninge grozav, zăpada are pentru mine miros de cerneală tipografică.

Poezia te poate ajuta să-ți trăiești propria-ți viață

X. M: Să vorbim și despre poezie. Te-ai exprimat de mai multe ori împotriva ideii de „inflație de poezie”, afirmând că, dimpotrivă, „poezia, astăzi, e mai importantă ca oricând”. De ce?

I. M: În eseul „Funcția socială a poeziei”, T.S. Eliot spunea că poezia este foarte importantă și pentru cei care nu citesc poezie, căci poezia este arta cea mai profund națională, și cea mai profund umană. E calea regală a omului spre el însuși. Căci cine crede că toți oamenii ajung la ei înșiși se înșală amarnic. Multe suflete au nimerit întâmplător în trupuri. Dorm în trup ca într-un motel. Poezia le trezește cu multă tandrețe. Poezia te fece prieten cu tine însuți. Poezia te poate ajuta să-ți trăiești propria-ți viață.

Dacă aș fi eu șeful acestei lumi, nu aș elibera acte de identitate, de cetățenie, de maturitate, de căsătorie, de deces, nici unui om care nu face dovada că a scris cel puțin zece poezii.

Așa că e limpede de ce nu există inflație de poezie. Am făcut, ca să fiu mai bine înțeles, o analogie: un organism bolnav, care are o infecție undeva, se mobilizează și secretă anticorpi. Aceștia înconjură înfecția și o neutralizează. O societate bolnavă secretă poeți. Poeții sunt anticorpii societății. La câte boli are lumea de azi, sunt prea puțini poeți.

X. M: Poezia ta este una tensionată, explozivă, „etilică”. Autorul Cărții Alcool se înscrie în seria altor „mari poeți alcoolici”, ca de pilda Nichita, Conrad, James Joyce etc. Alcoolul nu trebuie văzut ca un viciu ci ca o cale? Lumea interiorului unui pahar, a alcoolicilor, este în acelasi timp și lumea copilăriei, a inocenței, a viselor și a imaginației, ne ajută să percepem fragilitatea existenței?

I. M: Dacă ar fi să răspund amănunțit întrebărilor tale, mi-ar trebui o lună, căci la fiecare întrebare ar trebui să răspund printr-un eseu. Ceea ce nu voi face. La întrebarea asta ar fi suficient să spun doar „da” sau „nu”. De data aceasta e „da”. Ai dreptate, alcoolul nu este capătul drumului, este chiar drumul. Konstantinos P. Kavafis spune într-un poem: „Când spre Itaca vei porni pe cale / Dorește-ți ca drumul să fie lung” și să-i întâlnești pe toți lestrigonii, ciclopii și zeii pe care îi porți, fără să știi, în tine. După cum, pentru mine, cârciuma nu este un loc al viciului, ci mai curând este un confesional, un loc al mărturisirilor cutremurătoare. Acolo până și banalitatea este cutremurătoare. Nu aș spune că acolo se relevă fragilitatea existenței, ci, mai degrabă, miracolul ei.

X. M: Poemul alcoolicilor a devenit un poem de cult când Ada Milea a compus cd-ul Alcool pe versurile tale. Ai intuit de la inceput succesul proiectului Adei Milea?  Să fie oare datorită îmbinării alcoolurilor poeziei și a muzicii. Cum ți-l explici?

I. M: Întâlnirile dintre poezie și muzică sunt ca și întâlnirile dintre bărbat și femeie: pot fi fericite, dar și nefericite. Eu am fost multă vreme un dușman a muzicalității poeziei, căci ținteam la o poezie uscată, fără fisuri, vecină cu filosofia. Când eram elev de liceu am scris chiar un Poem pedagogic din care mai țin minte doar o strofă : „Dau învățătură, muzica pândește  / Sub chip de paianjen îți va ieși –nainte /  Tu între ea și sânge neavând de-ales /  În oglinzi superbe o să zâmbești cuminte”. Credeam, altfel spus, că muzica suge sângele poeziei. O face bleagă și „cuminte”. Vorbesc, desigur de muzicalitatea versurilor, a cuvintelor, de muzica conținută.

Cât despre întâlnirea celor două arte, așa cum am spus, e ca întâlnirea între bărbat și femeie: din cuplarea lor se naște un al treilea. Nu mai este nici muzica pură, nici poezia care a intrat în jocul, hai să-I zicem, erotic. Din păcate, de cele mai multe ori, muzica salvează poeme proaste, le machiază, le fardează și le introduce illicit în mintea omului.

Nu am crezut în proiectul Adei Milea, pentru că m-am străduit multă vreme să închid orice poartă pentru muzică. Dar Ada, copilul ăsta genial și zănatec, a reușit să găsească venele poeziei mele si să-i facă o binefăcătoare infuzie cu muzică. În cazul de față, Ada Milea a reușit să facă o adevărată perfuzie cu muzică poeziei mele. Cât despre Poemul alcoolicilor, se bucură de success pentru că, se pare, se mulează ca o mănușă pe gândurile multor oameni.

Simt paradisul aproape

X. M:  Ai fost oaspete la două festivaluri catalane, la Mallorca și la Barcelona, invitat de echipa de la Festival de Poesia de la Mediterrània și, respectiv, la Setmana de la Poesia de Barcelona; apoi ai fost invitat, împreună cu Ioan Es. Pop, de ICR Madrid și editura AdiA Edicions, la un turneu literar prin Catalonia. A fost o călătorie literarară destul de plină. Cum ți s-au părut aceste evenimente? Cum le-ai perceput?

I. M: La întrebarea asta o să-ți răspund printr-o mică povestire. Un prieten al meu, scriitor, a primit de la un unchi al său, decedat, mică moștenire: o casă cu o mică curte într-un cartier central al Clujului și în curte, legat cu un lanț, sub un vișin, un cățel, mic, negru și foarte activ. Moștenirea i-a potențat inclinațiile de boem, drept care cîinele era cam neglijat. Și apoi, hrana pe care o dădea animalului era total inadecvată: supă de găină făcută din celebrele „cuburi Knor” de la supermarket, ce mai, un fel de apă condimentată. „Să mănânce ce mănânc și eu!”- zicea prietenul meu. Câinele mai mânca vișine, dar, nefiind din fire vegetarian, avea tot timpul ochii atințiți la păsările care năpădiseră cu sutele vișinul. Sub vișin era montată, cam la un metru înălțime, o stingie, probabil din vremea când unchiul decedat creștea găini. Ei bine, câinele a ajuns la performanța de a sări pe stinghie și a umbla pe ea cu dexteritatea unei păsări. Ba, din când în când, încercând să prindă vreo vrabie, făcea mici salturi, ca la circ, aterizâd fără probleme pe stinghie. Nu cred că a reușit să prindă vreuna, dar dacă a reușit, cu siguranță a înghițit-o cu pene cu tot. Având în vedere calitățile lui, induse de foame, l-am botezat „Câinele pasăre”.

Într-o bună zi, un chelner de la restaurantul scriitorilor ne-a spus că tatăl său, tăran bătrân dintr-un sat, caută un câine. L-am rugat pe prietenul meu să-I dea  pe „câinele pasăre”  țăranului, redându-i astfel dreptul la o „viață de câine”. Câinele a fost urcat în mașină și dus la țară. Bătrânul țăran i-a dat o bucată de carne, căinele i-a lins papuci, cei trei au intrat în casă ca să bea adălmașul (pahar băut în urma unei tranzacții reușite). Câinele a rămas în curte, împreună cu cele trei găini ale moșului. Când, după o jumătate de oră cei trei au ieșit ca să meargă la Cluj, au constatat că găinile moșului  erau moarte iar „câinele pasăre” dădea vesel din coadă. Au decis imediat să scape de el, să-l ducă în alt sat și să-l părăsească acolo. L-au dus, l-au părăsit și mulțumiți că au scăpat de pacoste, au intrat la cârciumă să bea o bere. Au băut trei. Când au ajuns acasă, în fața porții, dând din coadă, îi aștepta „câinele pasăre”. Bătrânul a interpretat întoarcerea „câinelui pasăre” ca pe o dovadă de atașament, ba chiar i-a găsit scuze: fiind câine de la oraș nu știe să se comporte la țară, dar o să învețe în scurt timp.

După o săptămână, chelnerul a primit un alt telefon de la tatăl său. Îl ruga să meargă urgent acasă, căci câinele a reușit să se dezlege și a omorât găinile a trei vecini, așa că trebuie scăpat de el prin orice mijloace.

În aceași formație, scriitorul, chelnerul și bătânul țăran, au luat câinele în mașină și au pornit să găsească un loc de unde câinele să nu știe să se întoarcă acasă. Și au mers și au tot mers prin sate, zeci de kilometri. Deodată, prietenul meu a strigat: „- Opriți! Aici!”.

Era un sat mare și prosper. Era străbătut de o gârlă de la un capăt la altul, iar în gârlă și pe ulițele din jurul ei erau sute de rațe, gâște, curci și găini care făceau o gălăgie de nedescris. Acolo l-au coborât pe „câinele pasăre” din mașină și au făcut cale întoarsă.

De atunci au trecut câțiva ani. „Câinele pasăre” nu s-a mai întors.

Am prieteni care au lansat la cârciumă zvonul că țăranii din acel sat de câmpie l-ar fi omorât. Eu cred că câinele nostru a avut revelația că a ajuns în paradis. Căci acolo păsările nu mai erau mici și inacesibile ca acelea din vișinul de la oraș, ci mari și acesibile, erau niște vrăbii greoaie, expandate. Dar mai ales cred că Dumnezeu, vâzându-l atât de fericit, a făcut să-i crească și lui pene și aripi și l-a transformat într-o pasăre mare și frumoasă.

Povestioara mea e o mică parabolă. Nu exclud nici citirea ei ca destin sub și după Ceaușescu. Ei, bine, dragă prietene, și admirabilul poet Biel Mesquida m-a întrebat într-o seară cum mă simt. I-am răspuns că simt paradisul aproape. „De ce?” – a mai întrebat el. L-am îndemnat să tacă și să asculte. În sala restaurantului unde luam masa, cele mai frecvente cuvinte care se auzeau distinct în murmurul general (ca în satul stăpânit de păsări), cu o frecvență de semn de punctuație, frecvente ca virgula într-un text scris, rostite în toate limbile erau POET și POEZIE.  Cum să te simți altfel în mijlocul cuvintelor dragi decât ca în paradis!  Ajuns în Catalonia, printre poeți (păsării mari, cât Albatrosul lui Baudelaire), cu hrana spirituală la îndemână (nu sunt, totuși canibal!) m-am simțit ca și „câinele pasăre”  ajuns într-un vis de poet.

A fost cu adevărat o sărbătoare a poeziei

X. M: La Mallorca, Biel Mesquida v-a pregătit un program cultural și artistic foarte atrăgător. La festival au mai fost invitați, în edițile precedente tot poeții din Ardeal: Ioan Es. Pop (2015) și Ruxandra Cesereanu (2016). A fost primul tău contact cu literatura și cultura catalană? Cum s-a desfașurat Noaptea de poezie pe Teatrul Principal din Palma la care au participat și alți poeti din străinătate (Cuba, Canada, Portugalia, Italia etc) și poeți catalani?

I. M: Se zice că artistul începe acolo unde nu se mai vede mâna artistului. Ei bine, Biel Mesquida este un atât de bun organizator, încât nu am simțit organizarea. Programul ni s-a părut atât de firesc și de atractiv, încât părea că noi ne-am organizat ziua, după capul nostru. Dar pentru a pune în armonie 15 nebuni frumoși, Biel a cheltuit enorm de multă generozitate, răbdare și energie.

A XIX-a ediție a Festival de poesia de la Mediterrània a fost cu adevărat o sărbătoare a poeziei. Alături de ceilalți poeți, m-am simțit mai demn și mai important, când am străbătut străzile din Palma de Mallorca, cu o mică fanfară în frunte, blocând circulația autobuzelor și automobilelor, cu antologia festivalului, „Poesia”, în mâini, fotografiați și aplaudați de trecătorii de pe trotuare, strigând „Visca la Poesia!”, oprind din loc în loc, în curțile unor bănci sau muzee, pentru mici recitaluri de poezie.

Cât despre seara de poezie de la Teatrul Principal, unde în fața unei săli pline fiecare poet a recitat în limba țării lui, desigur fiecare spectator fiind în posesia antologiei festivalului, mi s-a părut a fi animată nu doar de spiritual oralității, ci și de o credință absolută în puterile poeziei, ca limbaj inspirat, de a trece peste granițele limbilor. Așadar, seara de poezie de la Teatrul Principal a fost cred eu o seară experiment, iar Biel Mesquida și-a consolidat imaginea de poet absolut. Mie, seara de poezie mi-a amintit o scenă din Faptele apostolilor: „Și erau uimiți toți și se minunau zicând: Iată, nu sunt oare galileeni toți aceștia care vorbesc? și cum de auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut?” (Faptele, 2, 6)

Și, mărturisesc, în seara aceea, ori în care limbă s-a citit poezie, am auzit-o în limba în care m-am născut.

X. M: Programul din Catalonia, în schimb, a cuprins trei lecturi -la Girona, la libraria Nollegiu din Barcelona cu public și studenții de la cursurile organizate de ICR Madrid la Barcelona și o întâlnire cu studenții de la Universitatea Autonoma din Barcelona, organizată împreună cu lectoratul de limba română a Universității. În cele trei lecturi a fost un dialog direct cu participanții. Care au fost reacțiile lor la poeziile tale și ale lui Ioan Es. Pop?

I. M: Ceea ce ne-a uimit la toate întâlnirile cu publicul, pe care le-ai enumerat deja, a fost deschiderea oamenilor spre poezie. Ai dreptate, sunt la prima întâlnire cu Catalonia și cultura ei. Deocamdată îi suspectez pe poeții catalani de genialitate, căci dacă nu poți fi în poezie la înâlțimea frumuseții locului în care trăiești, trebuie să încetezi imediat să scrii poezie. Or, câtă vreme se scrie, neapărat se scrie foarte bine. Sigur, am fost impresionați, atât eu cât și Ioan Es.Pop de faptul că, de exemplu, la Universitatea Autonomă studenții doamnei Maria Ioana Alexandrescu, o profesoară cu reală vocație, ne-au citit poeme de-ale noastre traduse în limbile țărilor lor de origine, chiar și în ucrainiană și japoneză. Și peste tot, am remarcat interesul pentru problemele de teorie literară, interesul pentru statutul poeziei în cadrul literaturii. Cum de mi-am dat seama? Simplu: întrebările nu mai conteneau și ne atacau din toate direcțiile, semn că interesul nu era unul mimat. Cât despre recitalurile noastre de poezie, toate se terminau , invariabil, cu „Mai vrem!”.

X. M: Editorul mallorquin Pau Vadell a scos un volum antologic bilingv (româna / catalana), intitulat Assedegats. Dos poetes transsilvans (Însetați. Doi poeti din Ardeal), cu o selecție de poeme din creația ta și a lui Ioan Es. Pop; la tine din cele trei volume publicate (Cartea de iarna, Poemul care nu poate fi înțeles și Alcool; în cazul lui Ioan Es. Pop, din Ieudul fără ieșire). De ce sunteți însetați? Sau de ce îți este sete în evoluția ta poetică?

I. M: Îi suntem recunoscători lui Pau Vadell pentru că a mizat pe noi. Și, desigur, pentru calitatea grafică excelentă a cărții noastre. Și pentru că ne-a însoțit în călătoria noastră literară. Și pentru că ne-a primit călduros, pe mine și pe poetul Jaume Munar (doi filosofi într-un automobil și într-o Casă a poeziei!) și pe poeta Itxaro Borda în mica localitate Santanyí, pentru o frumoasă și intimă seară de poezie.

Nu știu cine a dat titlul cărții noastre Assedegats ( Însetați ), dar e un titlu care îmi place din ce în ce mai mult. Tocmai pentru că nu precizează de ce băutură suntem însetați. Poate e mai bine să rămână nespus. Hai, totuși, dragă Xavier, să mimez un răspuns.  Sunt două versuri în Cartea Alcool care sună cam așa : „Totul a fost băut. / Nicio băutură nouă nu a apărut sub Soare în timpul vieții mele”. Suntem însetați de o băutură care încă nu există. Și, din nou Baudelaire: „Un singur gând ne arde, să dăm de ceva nou”. (Invitation au voyage)

Acum mi-e dor de Strâmbu, ca de tinerețe

X. M: Ieudul fără ieșire lui Ioan Es. Pop, despre care a aflat și publicul catalan, este definitoriu pentru poezia lui. Care a fost Ieudul tău?

I. M: România comunistă a fost o țară de Ieuduri fără ieșire. E greu de înțeles pentru un om care nu a trăit sub comunism, sau care s-a născut după 1990, sistemul repartițiilor. Principiul care guverna era acela că în comunism nu există șomaj, iar cei care nu au un loc de muncă sunt „paraziți”, deci fiecare absolvent de învățământ superior era repartizat automat la absolvire la un loc de muncă, undeva în lungul și în latul țării. De exemplu, la fiecare facultate se afișau listele cu toți absolvanții de istorie, să zicem, din țară, în ordinea mediilor și listele cu locurile de muncă disponibile. Câți absolvenți, atâtea locuri de muncă. Repartizarea se făcea prin radio. Primii alegea șefii de promoție, apoi ceilalți în ordinea mediilor. Cei cu medie mică erau trimiși în cine știe ce sate mici, prin munți sau în regiuni îndepărtate.

Apoi, mai era o anomalie. Prin anii ‘80 orașele mari au fost decalarate „Orașe închise”. Acestea nu scoteau posturi la repartiție. Brusc, în câte un an, inexplicabil, se deschideau orașele mari. Erau anii în care absolvea fiul sau fiica unui membru în comitetul central al PCR sau ministru. Cu un an înainte de absolvirea promoției mele, în Cluj s-au oferit 6 posturi la filosofie. În anul următor, șeful de promoție a avut de ales între Liceul agricol din Oradea și un liceu din Câmpia Turzii, în rest sate, mai mari sau mai mici. Și încă ceva: odată repartiția luată, erai obligat să stai unde ai fost repartizat trei ani. Trei ani erai „legat de glie”, ca un iobag medieval. Trei ani nu aveai „ieșire”. Prietenul meu Ioan Es Pop a fost repartizat la Ieud, eu într-un sat (nici măcar comună!), din județul Cluj, Strâmbu. Strâmbu contrazicea până și versurile cântecului maramureșan: „Drumu-I lung pe el mă duc / Capătul nu i-l ajung”, pentru că La Strâmbu drumul se termina, nu mai ducea nicăieri, era un „fund de sac”. Strâmbu era un sat sărac și foarte frumos, între niște deasluri abrupte, sau, cum zic basarabenii „dealuri spăriete”. Acolo m-am însurat cu o domnișoară învățătoare foarte frumoasă și am scris poezii, am citit mult și am făcut copil, și șapte ani între 1981 și 1988 am fost „dascăl de țară” și am predat isorie, geografie, constituție, educație fizică și ce se mai nimerea. Erau zile când în sat nu venea nici măcar autobuzul, iar poșta era adusă cu o căruță. Iarna copii mă chemau să văd cum trec lupii în șir indian prin spatele școlii. Și nu îndrăzneam nici să visez că aș putea ajunge profesor în Dej, care de la Strâmbu căpăta dimensiuni de metropolă.

Sigur că am avut prieteni scriitori care veneau des să mă vadă (Dan David, Radu Săplăcan, Zorin Diaconescu, Alexandru Vlad ori Virgil Mazilescu, care a stat la mine 10 zile și zicea că a nimerit „în rai”) și că mergeam periodic la Cluj  și la cenaclul „Saeculum” de la Beclean. În 1988 am fost adus la revista „Tribuna” de la Cluj, unde publicam des, dar aveam deja o carte și Premiul Uniunii Scritorilor.

Acum mi-e dor de Strâmbu, ca de tinerețe.

X. M: Traducerea conține și o postfață a poetului Marc Romera, care a participat și el la unul din evenimentele organizate la Barcelona citind în catalană poemele voastre. Zice Romera, de altfel un bun cunoscator și cititor de poezie tradusă din română, care a trasat o cartografie literară românească, în opinia lui, una a durerii: Cu siguranță există exprimări care scapă acestui diagnostic de durere convertită în cuvinte pornind de la imaginea menită să explice și de la analogii exagerate și extreme. Oricum ar fi, acestea sunt câteva din vocile importante sau semnificative care traversează trei sau patru generații de poeți și, întâmplător, în pofida singularității exclusive și identificatoare a fiecăreia dintre aceste voci, există o trăsătură comună care le situează în vestigiile naufragiului care este România lui Ceaușescu. În această voce rănită îi găsim pe Ion Mureşan (1955) și Ioan Es. Pop (1958), în ea violența lor expresivă ne incită să abandonăm pasivitatea de cititor spre a lua parte și a abandona, fie și doar cât durează lectura, indiferența pasivă a trecătorului care doar privește. Ce vede trecătorul Ion Mureșan când privește această cartografie?

I. M: „Durere convertită în cuvinte” și „voce rănită” , „transferul rănii la cititor” mi se par niște formule expresive și foarte potrivite pentru poezia românească sub comunism. Dar, la extremă, aceste sintagme sunt niște excelente definiții ale poeziei din toate timpurile. Se vede de departe că Marc Romera este poet. Și că are o viziune destul de bună asupra poeziei românești. Dar, cum ție, dragă Xavier, îți place termenul de „cartografie”, ei bine, folosind harta lui Marc Romera nu riști să te rătăcești. Oricum, eu și Ioan Es. Pop îi rămânem îndatorați pentru răbdarea și privirea inspirat-pătrunzătoare cu care s-a aplecat asupra poeziei noastre. Pe scurt. Marc ne-a prins în flagrant pe când furam poeme din Poezie.

Uff! Dragă Xavier, am ajuns la capăt. Ți-am răspuns, de bine de rău, pentru că eu cred că tu ești o punte minunată între poezia română și cea catalană.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *