Însemnare. Când nu ai teatru te gândeşti la el

© Albert Dobrin
© Albert Dobrin

XENIA NEGREACând nu ai ce să vezi, îţi rămâne să te gândeşti la ce ai văzut. După o stagiune – n-aş zice surprinzătoare (pentru că nu pot pretinde că nu m-aş fi aşteptat la provocări estetice din partea lui Alexandru Boureanu) –, flamboaiantă à la Van Gogh, cu râs sardonic, cu cinism inatacabil, cu un umor greu de anticipat, ai la ce să te gândeşti o vară întreagă. La rândul meu, după o absenţă de vreo doi-trei ani, mi-am reluat şi eu locul în fotoliul de spectator iremediabil îndrăgostit.

Iar unul dintre succesele stagiunii a fost, cred, „Elefantul din cameră sau The Vibrator Play” . Auzisem câte un amuzament ici, câte o revoltă mai încolo – „Domne, aşa cevaaa!”. Dar, ca să citez personajul lui Bleonţ: „Nu cred că este momentul să ţinem cu dinţii de prejudecăţi”. Eu am văzut un spectacol care mizează pe discursul falsului explicit, spre deosebire de, să zicem, insinuantul „Dacă am gândi cu voce tare”. Cred că Dragoş Alexandru Muşoiu are importantul merit de a nu fi dus în ridicol retorica sexualităţii – o tentaţie, de altfel, extrem de populară. Şi nici pe cea a vârstelor emancipării (feminine sau altfel). Construcţia estetică nu este nici ridicolă, nici grotescă. (Mie mi s-a părut chiar că am zărit niţel tezism. Dar sunt sigură că exagerez.) O invitaţie mai limpede să mergem dincolo de evidenţă nici că se putea. Armătura gotică a spectacolului nu prea ne lasă liberi pe câmpie, ci ne duce mai la lumina revelatorie a perlei îndelung şlefuite, mai spre teoriile foucauldiene.

Un medic antreprenor (dr. Givings) se foloseşte de cuceririle tehnologiei (cum s-ar zice) pentru a-şi ajuta pacienţii să-şi regăsească echilibrul, să-şi reia controlul asupra carnalului. Pe orbitele acestui mobil dramatic, gravitează feţele isteriei, feminitatea ascunsă în faldurile grele ale disimulării. De departe, vibrato-ul este dat de aristocraţia gotică a Iuliei Lazăr (Mrs Daldry), a cărei voce imprimă ritmul de comunicare şi de receptare. Urmează personajul Ceraselei Iosifescu – Mrs Givings, căreia îi reuşeşte, pare-mi-se, o reinventare. O descoperim într-o ingenuă gotică, abandonând zona rolurilor de femeie prinsă în lupte inegale. Mrs Givings e în fruntea reprezentărilor femeii obligată să se elibereze de prejudecata complinirilor şi să-şi ia singură în stăpânire propriile determinări. Promisiunea puterii feminine ce va să vină o vedem clar în privirea versatilei Alina Mangra (Annie), un raisonneur jucat cu o eleganţă matematică. Annie este cea care nu ne lasă (dacă în vreun fel am fi avut de gând) să părăsim direcţia de semnificare: nu, noi şi isteriile noastre nu suntem începutul şi sfârşitul, suntem nişte detalii amuzante atâta timp cât continuăm jocul devitalizant al ipocriziei. Urmărit cu atenţie, personajul Alinei Mangra devine punct de joncţiune între categoriile aparent antagonice: atunci şi acum, public şi privat, actor şi spectator. Prin jocul său, prin câteva gesturi bine gândite, Alina Mangra este cea care cheamă şi publicul pe scenă.

© Albert Dobrin

 

Ne găsim, aşadar, în eterna luptă cu noi înşine, cu pulsiunile inexplicabile, nevrotice, nevrozante. Pânza vulnerabilă a revelaţiilor freamătă între răspunsuri simple, la îndemână, banale şi răsturnări de destin. Pentru dr. Givings, „o mână pe obrazul cuiva nu înseamnă decât muşchi, piele”. Pentru nefericiţi, o mână pe obraz face diferenţa între sens şi disperare. Rămâne să ne răspundem la întrebarea „Când şi cine dă valoare?”.

Nevroza măştilor, a falsului autocontrol, ipocrizia maladivă îl îndreptăţesc pe perspicacele dr. Givings să-şi vândă marfa: intimitatea. Dar nu poate ţine sub control propria intimitate domestică. Chiar dacă Mrs Givings îi recunoaşte autoritatea istorică – „soţul meu a fost cel care a ţinut umbrela pentru amândoi”, în scurt timp rămâne doar istorie. Pentru că feminitatea nu este complinită doar de maternitate, de alăptare, de seturi comportamentale sau atitudinale. Feminitatea poate observa şi provoca diferenţe prin interogaţii-cheie precum:  „Sunteţi artist sau gentleman?” (Mrs Givings către Leo).

Până la urmă, spectacolul urmăreşte liniile de confuzie dintre iubire şi isterie, dintre revolta trupului şi prăbuşirea interioriorităţii. Intimitatea fiziologică de pe scenă (sublim paradox!) nu te ţine măcar o secundă în alibiul senzaţiilor. Bleonţ în popoul gol aproape că nu există în comparaţie cu sutele de gânduri care-ţi năvălesc în creier. Pentru că pe scenă suntem noi cu pretenţiile noastre şi cu neputinţa noastră.

Micile sincope biologice îşi găsesc leacul imediat. Sincopele comportamentale devin (şi de cele mai multe ori rămân) tare. Ne e dor de teatru. Iar urbea îşi continuă neobosită propriile drame toropite de soarele sudic al indiferenţei şi al exigenţei exagerate. Vă invit să ne gândim.

© Albert Dobrin
© Albert Dobrin

 

ELEFANTUL DIN CAMERĂ SAU THE VIBRATOR PLAY (de Sarah Ruhl)

Regia Dragoş Alexandru Muşoiu

Cerasela Iosifescu – Doamna Givings

Claudiu Bleonţ – Doctorul Givings

Iulia Lazăr – Doamna Daldry

Vlad Udrescu – Leo

George Albert Costea/ Angel Rababoc – Domnul Daldry

Ramona Drăgulescu – Elisabeth

Alina Mangra – Annie

 

Scenografia: Andreea Simona Negrilă

Muzica: Tibor Cári

Traducerea: Dragoş Alexandru Muşoiu

Decor: Andreea Simona Negrilă

Costume: Elena Gheorghe

Regia tehnică: George Dulămea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *